|
|
|
Ce este copilaria? Un raspuns emotional la aceasta intrebare il da Jean Cheateau: "Copilaria se defineste ca o miscare spre inainte, ca o plecare spre orizonturi multiple, ca o plenititudine de proiecte, ca o indrazneala..Copilaria este acea varsta fericita in care clanul primitiv care l-a faurit pe om, aceasta neliniste in legatura cu cine si cu lumea care a impins umanitatea la cele mai nobile realizari, ca si la esecurile cele mai usturatoare, acest impuls care ne face sa iesim din noi insine pentru a cauta in aventura ceea ce este mai bun in noi nu este inca infranat, constrans. Copilaria este varsta sperantei si a visului. Copilul este fiinta si singura fiinta care traieste in ea insasi."
Copilul are nevoie de dragoste, de intelegere, de protectie.
Acelas ilustru psihopedagog afirma: "copiul traieste in el insusi, dar aceasta se intampla intr-un mediu inchis si bine pazit de barierele cu care adultul inconjoara frageda copilarie pentru a o apara...Copilul traieste in el insusi intr-o lume artificiala pe care adultul i-a construit-o."
Dezvoltarea fizica si psihica umana, formarea si structurarea personalitatii sunt idealuri eterne ale educatiei. Prin invocarea personalitatii ca ideal etern uman i se recunoaste individului dreptul deplin la dezvoltare si manifestare maxima, in directiva originalitatii sale specifice, singurul mod potrivit caruia omul ii va simti si maximul de fericire.
Personalitatea marcheaza apogeul armoniei dintre individ si societate, armonie in care individul profita la maximum de posibilitatile oferite de mediul social, pe de o parte, iar pe de alta parte societatea profita la maximum de posibilitatile oferite de individ in aspiratia sa legitima, de implinire armonica si totala ca om.
Mediul socio-familial este hotarator in formarea personalitatii.
Se stie ca perioada de umanizare a individului de ucenicie a manifestari umane este copilaria si ca achizitiile constiitei de sine se realizeaza in primi cinci -sase ani de viata. Procesul de constituire a constiintei de sine continua in etapele ulterioare capatand noi dimensiuni, ajugand ca la varsta adolescentei sa devina o problema centrala. Cine sunt eu? se intreaba adolescentul care-si cauta noi dimensiuni ale simtului identitatii.
Familia constituind mediul natural al copilului, afectiv si protector, in interiorul familiei se contureaza curenti afectivi carora fiecare din membrii care o compun le suporta efectele.
"Fiecare copil -afirma Andre Berge este in mic oglinda universului sau familial, in mediul familial actioneaza concomitent printr-un fel de osmoza si prin imaginiile pe care le prezinta copilului pentru a-l ajuta sa se incadreze in existenta si sa se dezvolte dupa modelul celor care-l inconjoara si cu care el este in mod firesc inclinat sa se indentifice."
Au devenit frecvente in ultimi ani situatiile in care multi, chiar foarte multi copii nu mai au familie. Unul sau ambii parinti pleaca la munca in alte parti ale lumii lasand copii in grija bunicilor, a altor rude, a vecinilor sau chiar singuri. Presa audio video sau cea scrisa prezinta destule drame ale acestor copii.
Am intalnit intr-o autogara o familie compusa din parinti si doua fetite: una in clasa a VI-a , cealalta in clasa a VII-a. Mama pleca din nou pentru un an la munca in Italia, tatal ramas cu copilele munceste la o firma din oras pe schimburi. Toti erau cu ochii in lacrimini. M-am gandit la copilele care nu au un sprijin de suflet in rezolvarea atator probleme specifice preadolescentei si adolescentei, la suferinta mamei care nu poate participa la framantarile si la bucuriile fetelor ei.
Se stie ca afara de parerea parintilor nici un sfat nu este cu adevarat justificat daca este dat fara ca nimeni sa-l fi cerut si mai ales fara sa aiba vreo sansa sa fie urmat si binenteles daca in plus adultii nici nu sunt din familie, pretentiile lor de a legifera dauneaza mai mult copilului. Acesta poate vedea de multe ori in aceste persoane care ii au in grija uzurpatori care se substituie tatalui si mamei lor, de care ei sunt lipsiti o perioada.
Dupa cum se stie, in copilarie si in adolescenta fiecare noua etapa de varsta se caracterizeaza prin particularitati psihofilozofice si neurofizice proprii, prin schimbarea timpului de reactie a sistemului nervos fata de varietatea stimulilor interni sau externi. Se impune deci realizarea unei receptivitati deosebite si pentru diferite stresuri emotionale sau organice.
O familie constituie un cadru relativ stabil in care anxietatea provocata in copil de incapacitatea de a face fata numerosilor stimului interni si externi ce ii asalteaza este redusa considerabil. Familia continua sa-i ofere partial si intr-un mod diferit, siguranta in timpul anilor de crestere si chiar la varsta adulta.
Acest sentiment de siguranta atat de important pentru fiinta in formarea nu i se mai poate consolida acestuia. Copii parasiti de familie sau de unul din parinti chiar pe o perioada determinata se caracterizeaza printr-o aculturatie si-o socializare insuficiente.
Sentimentul de apartenta la familie, de acceptare, de valoarea care conditioneaza siguranta resimtita de copil depinde si de autoritatea exercita de adult. Copilul are nevoie sa stie clar ce-i este si ce nu-i este permis, parintii il ajuta astfel sa se autodisciplineze, ii arata modurile de comportament acceptabile si valorizante in familie si apoi in marea societate.
Parintii au menirea sa asigure copiilor canalitatiile de care depinde sentimentul de singuranta.
Dupa Paul Osterrieth, acestea sunt:
1. Protectie impotriva loviturilor din afara;
2. Satisfacerea trebuintelor elementare;
3. Coerenta si stabilitatea cadrului de dezvoltare;
4. Sentimentul de a fi acceptat de catre ai sai.
A.Ca membru al familiei:
a) sa fie iubit;
b) sa daruiasca dragoste, sa fie un izvor de bucurie si de multumire pentru adulti;
c) sa fie cndus si indrumat.
B. Ca fiinta umana:
a) sa i se accepte caracteristicile individuale;
b) sa aiba posibilitatea de actiune si experienta personala;
c) sa aiba asigurata o anumita arie de libertate.
Cand familia nu-si indeplineste functia fundamentala de securizare este inevitabil ca intr-un fel sau altul rolul sau socializator aculturant si individualizator sa se altereze in aceasi masura.
Imaginea pe care copilul si-o va face despre sine, despre altii si despre lume va fi intotdeauna viciator de insecuritate.
Trebuie subliniat faptul ca absenta mamei atrage carente grave pentru dezvoltarea individului, mai ales in ceea ce priveste elaborarea personalitatii sale afective si domeniul initierii pentru viata concreta.
Testele proiectiei indica la acesti copii despartiti chiar temporar de mame un sentiment crescand de izolare, de singuratate, de pesimism, de nesiguranta.
Absenta tatalui in timpului copilariei are ca efect suprimarea dorintelor de realizare a copilariei, a dorintei de a deveni cineva si impiedica elaborarea unui ideal personal.
Ambii parinti trebuie sa le cultive copiilor lor cultul reciprocitatii, al cooperarii, al respectului reciproc.
Despartirea copiilor de parinti are nu de putine ori efecte destul de grave la care ne referim in continuare. Este vorba de unele tulburari ale psihicului acestor copii si adolescenti care nedescoperite si nediagnosticate pot degenera in adevarate boli.
In sfera senzorialitatii, un aspect care nu poate fi interpretat strict patologic este acela al imaginilor, prin care copilul are impresia ca vede reproiectat in exterior un obiect, o fotografie sau o situatie anterior expuse.
In situatia absentei indelungate a dragostei parentale, asa cum arata si Kanner, pot degenera in fenomene psihopatologice.
Adolescentii care au preluat multe din sarcinile parintilor, multi dintre ei avand grija de fratii mai mici si trebuind sa-si indeplineasca si sarcinile scolare, pot manifesta pe baza surmenajului cresterea neplacuta a unor senzatii, deci hiperestezie. In ceea ce priveste atentia se constata unele tulburari prosenice ca: hipoprosexia constand in diminuarea atentiei, in scaderea fortei de mobilizare si mentinere a atentiei ca urmare a oboselei si surmenajului. Uneori acesta se imbina si cu dezinteresul pentru lectiile scolare.
In ceea ce priveste procesele sunezice este necesara o mare atentie in deosebirea dismneziilor cantitative si calitative de micile schimburi de ordine cronologica sau de micile adaosuri sau omisiuni ale copilului normal, intentionate.
Vointa este considerata forta ordinatoare cea mai inalta pe care natura a produs-o pana acum.
Orice act de vointa presupune atat o componenta inhibatorie, frenatorie cat si o componenta activa, pozitiva, dimanizatoare.
Se intalneste la unii copii hipobulia care reprezinta diminuarea fortei volitionale cu scaderea capacitatii de actiune legate de un sistem motivational slab conturat sau chiar absent desi constiinta nu e modificata si operatiile gandirii sunt intacte, se leaga in special de activitatea scolara, in situatia in care educatorii nu-i spijina afectiv si motivational pe acesti copii.
Deveniti de multe ori timizi fara spijinul parenteral acesti copii pot manifesta unele tulburari ale expresei verbale ca:
-hipoactivitatea simpla constand in evitarea timizilor de a-si expune ideile proprii;
-logonevroza si balbismul.
Motivatia ca factor intern care contribuie la determinarea comportamentului prin trebuinte, impulsii, tendinte si in mod specific la om prin elaborarea scopului ca obiect anticipant al actiunii este afectata. Nestimulati, neapreciati cu dragostea proprie parintilor, acesti copii nu-si educa motivatia superioara prin care sa imbine scopurile personale cu cele ale colectivitatii. Sentimentele lor sunt de insatisfactie, de preocupare nelinistita si chiar atunci cand obtin performante superioare la clasa, la cursuri artistice si sportive, li se citeste in ochi tristetea cauzata de neparticiparea parintilor la succesul lor.
Grave sunt in special la pubertate si adolescenta tentativele de suicid sau chiar sinuciderile explicabile prin labilitatile caracteriale, prin dificultatile de integrare in complexul noilor interrelatii aparute dupa plecarea parintilor.
Sentimentul de insecuritate determinat de despartirea de parinti, teama se manifesta si prin crizele de manie ale copilului prescolar si scolar.
Atitudinea indiferenta sau dura a celor in grija carora sunt lasati acesti copii le accentueaza anxietatea, anorexia si minciuna ca reactie de aparare, fiind forme de manifestare a fricii. V.Predescu afirma : "Desi gandul autodistrugerii este contrar naturii copilului dupa unele pedepse sau atunci cand se crede insuficient apreciat, el include in revelatiile sale eventualitatea mortii."
Traim intr-o lume in care sexualitatea este excesiv prezenta in mijloacele de informare: televiziune, presa scrisa , etc.
Lipsa unui sfatuitor apropiat asemenea parintelui poate genera unele aspecte patologice: onanismul, fetisismul, homosexualitatea.
Mare atentie si grija sa se manifeste in ceea ce priveste atragerea acestor copii si puberi de catre pedofili.
De ce aceste situati fac obiectul psihologiei clinice?
Asa dupa cum subliniaza G.Ionescu "confundata deseori cu psihologia medicala, psihologia clinica tinde spre o mai larga acceptiune ingloband in afara cazurile patologice si pe cele considerate normale studiate insa psihologic intr-o maniera individuala.
Este necesara insa elaborarea psihologica aprofundata a acestor cazuri si situatii individuale normale pentru a studia modificarile psihice in situatii concrete si in perspectiva longitudinala a persoanei.
Aceasta poate fi analizata prin prisma celor patru "D" : dezvoltare, dinamica, determinare, descriere, grupate pe doua izvoare principale: factori genetico-psihici si factori socio-culturali.
Se impune deci gasirea unor metode si tehnici de prevenire a acestor tulburari ale personalitatii acestor copii.
Mai aproape de acestia, scoala poate contribui la echilibrarea psihica a lor pe fondul unei comunicari efective, in care membrii grupului au ca deziderat ajutorul psihologic reciproc.
Consilierea lor de catre psihologi, logopezi, educatori, asistenti sociali trebuie sa se realizeze constant.
Un instrument necesar si util este ancheta socio-psihologica a copilului realizata pe baza investigarii mediului socio-familial in care traieste acesta (familia nucleara, familia ingrijitoare-tutore-alte rude, grupul de prieteni, vecini).
Trebuie cunoscute:
a) personalitatea copilului si modificarile comportamentale determinate de lipsa parintilor;
b) gradul de igiena a locuintei;
c) aspectele semnificative legate de viata cotidiana a familiei in grija careia se gaseste copilul ;
d) situatia si locul copilului in microgrupul scolar.
Prin observatie, convorbiri, testari psihologice realizate de echipa de specialisti se pot inlatura cauzele patogene si gasirea unor solutii in vederea socializarii progresive a comportarii lui pentru dobandirea unui echilibru afectiv concomitent cu imbogatirea sensibilitatii pentru insusirea de catre acesta a unui sistem de valori personale.
Chiar daca este vorba de usoare anomalii care nu produc o grava adaptare, ele merita toata atentia educatorului si un efort de intelegere din partea sa.
Bibliografie:
1. J.Chateau: Ce este un copil? Din volumul Psihologia copilului de la nastere la adolescenta
2. Gabriel Albu: Personalitatea-sens al educatiei
3. Paul Osterrieth: Copilul si familia
4. G.Ionescu: Introducerea in psihologia medicala
5. V.Predescu : Psihiatrie
6. Constantin Gorgos : Urademecum in psihiatrie
7. S.Chelcea: Experimentul in psihosociologie
8. P.Branza, Scriptaru : Comportamentul aberant in relatiile cu mediul
