|
Odata realizat primul obiectiv al CE si anume crearea unei uniuni vamale in 1968 atentia s-a indreptat spre un obiectiv mult mai ambitios: Uniunea Economica si Monetara (UEM). La simitul de la Haga din 1-2 decembrie 1969, sefii de stat si de guvern europeni s-au pronuntat in favoarea crearii UEM. Aceasta a fost determinata de tendintele economice tot mai divergente din Europa si de nevoia de ajustare a ratei de schimb. Ceea ce se intampla periclita politica agrara comuna care era bazata pe preturi uniforme exprimate intr-o unitate comuna de cont, convertita in monede nationale la rate fixe de schimb. Un al doilea factor a fost ideea prevalenta, in special, in Franta, ca UME ar poate pune capat hegemoniei dolarului american.
S-a solicitat unui grup de lucru prezidat de premierul luxemburghez Berre Werner sa precizeze premisele pentru realizarea Uniunii Economice Monetare Recomandarile grupului respectiv de lucru au fost publicate in octombrie 1970 si includeau alinierea etapizata a monedelor europene si constituirea unei banci centrale europene si a unei autoritati bugetare europene careia sa-i fie atribuite responsabilitati monetare si bugetare. La 22 martie 1971, Consiliul a adoptat decizia de principiu de a realiza UEM in etape si de a o infaptui deplin in 1980. Dar a fost o inselaciune politica in realitate, raportul Werner nu a fost acceptat. Transferul atributiilor bugetare unui organism european, controlat democratic - un centru de decizie asupra politicii economice - a fost inclus in raport in primul rand la insistenta nemtilor si olandezilor. Aceasta era contrara punctului de vedere gaullist despre CE ca un acord interguvernamental si in consecinta Consiliul de Ministri n-a putut sa ajunga la consens cu privire la definitia preciza a ultimei faze a UEM. Decizia de principiu a fost astfel un pas in neant: nimeni n-a stiut unde va duce. De fapt, n-a fost clar ceea ce s-a cazut de acord la Haga.
Oamenii interpretasera gresit semnele si prabusirea rapida a sistemului Bretton Woods, care a insemnat si sfirsitul ratelor fixe de schimb, a facut aproape imposibila realizarea de progrese ale UEM in Europa. Socul provocat de pretul petrolului in 1973-1974, care a afectat in diverse moduri tarile europene, a jucat rolul lui. Dar nu era numai o chestiune de 'nu se poate': lipsea de asemenea vointa politica. Cele 6 state membre ale CE au decis in martie 1972 sa-si uneasca valutele intr-un sistem cu marje de fluctuatii reciproc limitate, cunoscut sub denumirea de 'sarpe'.
S-au alaturat sarpelui si alte tari europene, desi uneori pentru foarte putin timp, ca de ex. Regatul Unit, care n-a putut insa tine pasul cu forta valutelor continentale si a trebuit sa paraseasca Sarpele dupa cateva luni si Franta a trebuit sa se retraga in februarie 1973, si, desi i s-a alaturat iarasi in 1975, n-a fost totusi pe multa vreme. Cooperarea monetara europeana ajunsese la un impas si motivul era clar: politicile economice ale tarilor membre erau prea divergente si rezistenta lor la socuri externe varia considerabil.
Cand Regatul Unit, Irlanda si Danemarca s-au alaturat CE la 1 ianuarie 1973, statele membre, acum in numar de 9, au inceput sa invete sa vorbeasca fiecare limbile celorlalti. Aderarea Regatului Unit, a reintarit opinia celor care aveau rezerve in privinta unor aranjamente supranationale.
In iulie 1978, reprezentantii diferitelor tari membre ale Comunitatii si-au afirmat vointa, de a crea "un sistem monetar european" succesor al sarpelui, care sa conduca la o zona de stabilitate in Europa si care sa faciliteze convergenta dezvoltarii economice, oferind un nou impuls procesului de Uniune Europeana. In decembrie 1978, principiile S.M.E. sunt adoptate, iar la 13 martie 1979 ele intra efectiv in vigoare.
Elementele comune ale S.M.E. si ale 'sarpelui monetar' se refera la stabilitatea taxelor de schimb, marjele de fluctuatie admise fiind, de asemenea, de plus sau minus 2,25 % si la solidaritatea statelor membre, asigurata prin FECOM, care deschide posibilitati balantelor de plati. Dincolo de aceste similitudini, mecanismele "sarpelui monetar" si ale "Sistemului Monetar European" se deosebesc in mod profund.
Astfel, functionarea SM.E. se bazeaza pe existenta unei monede comune - ECU (numele unei vechi monede franceze - este abrivierea lui European Currency Unit). Daca Unitatea de cont monetara europeana UCME era definita prin raportare la o cantitate de aur, ECU, ca si unitatea de cont europeana UCE, este constituita, pornindu-se de la un ansamblu de monede europene. Reglementarea nr. 3180/78 a Consiliului Europei din 18 decembrie 1978 prevede ca de la l ianuarie 1979, operatiunile monetare sa fie exprimate (redactate) in unitati de cont numite "ECU", definite prin suma crescatoare a urmatoarelor monede ale statelor membre:
0,828 Marci vest-germane
0,0885 Lire sterline
1,15 Franci francezi
109 Lire italiene
0,286 Florini olandezi
3,66 Franci belgieni
0,14 Franci luxemburghezi
0,217 Coroane daneze
0,00759 Lire irlandeze
Locul ocupat de fiecare moneda in interiorul unui ECU, depinde de importanta economica a fiecarui stat participant la Sistemul Monetar European, prin raportare la celelalte state, acest loc fiind in functie de valoarea P.N.B. si a schimburilor de marfa intra-comunitare, apartinand fiecarei tari.
Unitatea de Cont Europeana, avand la baza un 'cos valutar', care cuprindea cele 9 monede ale tarilor Comunitatii europene, in sume fixe la acea data, a fost calculata pe baza valorilor acestor monede la 28 iunie 1974, valoarea initiala a cursului UCE fiind egala cu 1 DST (Drept Special de Tragere).
DST este un instrument monetar international, care serveste in principal ca unitate de cont si de rezerva. A fost creat de Fondul Monetar International (FMI) in urma deciziei Consiliului guvernatorilor din 28 septembrie 1967 si a modificarii statutului sau, fiind destinat sa acopere o parte din nevoile globale de "lichiditate internationala".
Valoarea initiala a ECU a fost aceeasi cu a UCE si, deci, cu a unui DST. Ulterior, valoarea UCE si deci a ECU a evoluat diferit de cea a DST, datorita deosebirilor de structura a celor doua 'cosuri' (de exemplu, la l martie 1979 1 DST = 1,28800 $, iar 1 UCE = 1,35219 $).
Ponderea monedelor din 'cosul' ECU este stabilita in functie de gradul de participare la comertul intercomunitar, de marimea produsului intern brut (PIB) al fiecarei tari comunitare si de cota-parte a bancilor centrale din cadrul Comunitatii Economice Europene, la Fondul European de Cooperare Monetara.
Decizia din 5 decembrie 1978 prevedea posibilitatea revizuirii compozitiei ECU in trei cazuri: la sase luni dupa intrarea in vigoare a SME, la fiecare cinci ani si atunci cand variatia ponderii oricareia din valutele care compun ECU, este mai mare de 25%. Ultima revizuire a cosului 'ECU' (a treia de la crearea SME) s-a infaptuit la 19 iunie 1989, cand odata cu modificarea respectiva, peseta si escudo au fost integrate in noul 'cos'.
Cursul ECU poate fi exprimat in oricare din valutele care compun 'cosul', ca si in functie de cele aflate in afara lui.
Cursul teoretic al ECU, exprimat intr-una din monede, este egal cu suma cursurilor de schimb ale valutelor componente, ponderate in functie de cota-parte, in cadrul 'cosului' ECU. El este calculat zilnic de Comisia comunitara.
De asemenea, fiecare moneda europeana are un curs stabilit prin raportare la ECU, numit 'curs pivot', astfel ca la 8 octombrie 1990, data intrarii lirei sterline in S.M.E., situatia se prezenta in felul urmator:
Valoarea unui ECU in devize la 8/10/1990
Devize
Valoarea unui ECU in devize la 8/10/1990
2,05586
Francul francez
6,89509
Lira sterlina
0,696904
Florinul olandez
2,31643
Francul belgian
42,4032
Francul Luxemburghez
42,4032
Lira italiana
1538,24
Coroana daneza
7,84195
Lira irlandeza
0,767417
Drahma greceasca
205,311
Escudo portughez
178,735
Peseta spaniola
133,631
Cele mentionate mai sus se refera la asa numitul ECU oficial considerat element central 'al Sistemului Monetar European, creat de bancile centrale in 1979, pornindu-se de la depozitele in aur si de la dolarii varsati in fondul special, numit Fondul European de Cooperare Monetara (FECOM). Acest ECU are, dupa cum am vazut, o valoare conventionala (aceea a unui cos compus dintr-o anumita cantitate din fiecare dintre monedele comunitare) si el nu circula, decat intre bancile centrale, fiind utilizat pentru acordarea reciproca de credite, ca si pentru reglarea conturilor lor, fiecare schimb reprezentand nu numai continutul unui 'cos', ci si o cantitate de aur si dolari.
Incepand cu anul 1980, instabilitatea dolarului si neregulile de pe pietele financiare au favorizat o dezvoltare spectaculoasa a rolului ECU in operatiunile cu caracter comercial. Este momentul definirii notiunii de ECU privat (comercial), care poate fi detinut si utilizat de oricine pe piata. Relativa sa stabilitate (care permite fixarea pe o perioada mai lunga a preturilor contractate), insotita de o rata de dobanzi medii, permit ca ECU sa fie preferat, atat ca moneda imprumutata rezidentilor, cu o rata a dobanzii ridicata, cat si ca moneda utilizata de investitori in plasamente, cu o rata scazuta a dobanzii.
In afara de avantajul stabilitatii relative mentionat mai sus, ECU prezinta in plus, si avantajul unui cost redus (emisiunea in ECU este mai ieftina decat emisiunea in dolari sau marci germane) si al posibilitatii de a avea acces la piete diversificate. La sfarsitul anului 1986, se estima la 69,1 miliarde dolari, ponderea activelor bancare in ECU fata de 11,9 miliarde dolari in 1983.
Dupa 1981, paralel cu tranzactiile comerciale in ECU, s-au intensificat si cele financiare in ECU, astfel ca numai in 6 ani s-au efectuat 300 imprumuturi, suma lor evaluata in dolari, crescand de la 200 milioane la 6,7 miliarde in 1986. De asemenea, in ultimii ani, ECU a fost utilizat tot mai des la completarea cecurilor de calatorie (incepand din iunie 1985), pentru tinerea contabilitatii firmelor, pentru facturare (10% din marile firme europene) etc.
In cadrul S.M.E., ECU este folosit pentru calcularea indicatorului de divergenta. Acest indicator, initial avand drept scop sa indice tara a carei rata de schimb se abatea prea mult fata de cea a celorlalti participanti.
In 1985 la Amsterdam s-a deschis prima piata mondiala cu optiuni de schimb ECU/dolari.
Aceste progrese incontestabile, inregistrate de utilizarea ECU in operatiunile private, nu s-au dovedit insa suficiente, pentru crearea unei veritabile piete financiare europene integrate. Desi statisticile, privind activele externe ale bancilor comunitare, aratau ca C.E.E. era prima zona bancara a lumii (circa 60% din intermedierea financiara internationala), totusi C.E.E. nu reprezenta in 1990 o identitate financiara specifica, cu atat mai mult cu cat, 60% din activele externe ale bancilor din C.E.E., erau exprimate in dolari. Moneda americana, preponderenta pe piata europeana, urmandu-si superioritatea si in domeniul reglarii schimburilor comunitatii cu exteriorul, frana realizarea integrarii financiar-europene. ECU risca sa se desfiinteze, in conditiile in care, integrarea internationala prin dolar, s-ar fi dovedit mai puternica, decat integrarea europeana prin ECU. In astfel de conditii, sefii de state si de guverne ai tarilor membre, au trebuit sa decida, trecerea la o noua etapa in organizarea Sistemului Monetar European, pentru a face din ECU oficial, nu numai o moneda de cont, ci si o moneda-mijloc de plata si de rezerva, admisa de toate statele membre ale Comunitatii. Aceasta decizie istorica a fost luata in decembrie 1991 prin Tratatul de la Maastricht.
Conform Rezolutiei Consiliului European, SME urmareste sa fixeze o stabilitate monetara sporita in Comunitate. El trebuie sa fie considerat ca element fundamental al unei vaste strategii avand drept obiectiv o crestere distrusa a stabilitatii, SME va usura convergenta dezvoltarii economice si va da nu un nou impuls procesului Uniunii Europene. Consiliul considera ca SME va avea un efect stabilizator in relatiile economice si monetare internationale. Acest sistem va fi deci cu siguranta conform intereselor tarilor industrializate cat si a tarilor in dezvoltare. La Brame, discutiile Consiliului au fost purtate asupra unui sistem vizand sa stabileasca o cooperare monetara mult mai stransa ajungand la o zona de stabilitate in Europa. Ei au considerat ca stabilirea unei astfel de zone va constitui "un obiectiv deschis dorit" si l-au constituit un sistem durabil si eficient.