|
|
|
SISTEMUL BANCAR
Sistemul bancar al unei tari este definit prin reteaua institutiilor de credit
rezidente in tara respectiva si a relatiilor economice in care componentele acesteia sunt parte. Reteaua institutiilor de credit este exprimata de tipurile de banci care functioneaza intr-o tara, iar relatiile economice in care acestea sunt parte - prin functiile pe care le indeplinesc in economie.
Constituirea sistemului bancar este rezultatul unui lung proces istoric de
dezvoltare a economiei si a relatiilor in care intra agentii economici. Aparitia
bancilor in lumea moderna este considerata a fi rezultatul dezvoltarii comertului in Evul Mediu, in special prin contributia oraselor autonome. Prima banca este datata 1171 in Venetia; azi, in cele peste 190 de state, functioneaza circa 50.000 de societati bancare.
1 Componentele sistemului bancar si functiile sale
Componentele sistemului bancar pot fi individualizate dupa mai multe
criterii, dar cel al functiilor bancilor este poate cel mai reprezentativ. Din acest punct de vedere sunt identificate urmatoarele trei tipuri de banci:
banci de emisiune, care emit numerar, ca rezultat al autorizarii lor de
catre stat, de regula una in fiecare tara; ca exceptie, in SUA sunt
autorizate 12 astfel de banci;
banci comerciale sau de depozit, care efectueaza multiple operatiuni
bancare, dar cu predilectie constituirea de depozite, operatii in conturi
curente ale agentilor economici si creditarea acestora;
banci specializate, care sunt abilitate numai pentru anumite operatiuni,
limitandu-si astfel functionalitatea; in cadrul lor se includ: institutii de
depozit, institutii de creditare specializate, societati financiare,
companii de investitii, banci cooperatiste, case de economii, fonduri
de pensii, fonduri de plasamente, case de titluri, banci de afaceri s.a.
Sistemul bancar
Alte criterii utilizate pentru clasificarea bancilor sunt:
raza de implantare (teritorial, ramura economica);
nivelul de distributie (en gros - care efectueaza operatii de anvergura
si cu amanuntul - care au drept clientela intreprinderi mici si mijlocii
si persoane fizice);
statutul juridic (publice, private, cooperatiste, de ajutor reciproc).
Sistemul bancar in sine si fiecare din componentele lui indeplinesc functii
specifice in mecanismul economic:
a) colectarea depunerilor;
b) gestiunea mijloacelor de plata;
c) acordarea de credite;
d) consultanta si diferite alte servicii.
Particularitatile economiilor nationale au condus in epoca moderna la
specificitatea sistemelor bancare din diferite tari. Intr-o caracterizare succinta din 1984, agreata de oficialitatile franceze, sunt sintetizate trasaturile dominante ale sistemelor bancare din cele mai dezvoltate tari.
In Marea Britanie sistemul bancar este puternic specializat si concentrat.
Specializarea se exprima in existenta, in principal, a doua tipuri de banci:
banci de afaceri (discount houses sau accepting houses), care vand
servicii: aranjamente financiare de fuziune sau dizolvare, asistarea de
emisiuni de titluri, evaluari de risc s.a.;
banci comerciale (commercial banks sau clearing banks), care
colecteaza disponibilitati, gestioneaza mijloace de plata si acorda
credite.
Concentrarea sistemului se exprima in dominarea pietei monetare de catre
patru mari banci (Midland Bank, Barclays Bank, National Westminster Bank si Lloyd's Bank), ce au tendinta sa-si subordoneze bancile de afaceri. Bancile sunt, prin excelenta, in serviciul comertului.
In Germania sistemul bancar este caracterizat prin universalitatea
profilului componentelor diferentiate pe nivel de distributie: cele en gros, de tip banci comerciale, orientate spre activitati industriale si cele cu amanuntul, de tip banci cooperatiste (Raiffeisenkasser) si de tip popular (Volksbanken), orientate spre activitati rurale si de sustinere a activitatii economice la nivelul comunitatilor locale. Bancile sunt, prin excelenta, in serviciul industriei/agriculturii/activitatilor de producere de bunuri/servicii.
Concentrarea bancara este, de asemenea, foarte pronuntata, piata fiind
dominata de trei mari banci (Deutsche Bank, Dresdner Bank, Commerzbank).
In SUA sistemul bancar este descentralizat si specializat, ca rezultat al
departajarii clare a atributiilor si competentelor monetare intre nivelul federal si cel al statelor.
Descentralizarea se materializeaza intr-un mare numar de banci (peste
15.000 de firme bancare in 1980), din care numai doua (Bank of America si
Citibank) de talie mondiala.
Specializarea se exprima in existenta, in principal, a doua categorii de
banci:
comerciale, in care se includ si asa-zisele "aproape banci"
(near banks); obiectul lor este mobilizarea disponibilitatilor si
acordarea de credite; "aproape bancile" sunt institutii nesupuse
reglementarilor bancare si au ca obiect principal gestionarea
mijloacelor de plata introduse de ele, ca de pilda, cartelele sau cartile
de credit pe care au reusit sa le faca acceptate de mari retele
comerciale, asigurandu-le un uz extrem de extins;
de investitii, care se ocupa in principal de plasamente de valori
mobiliare, cum este, de pilda, foarte cunoscuta Merill Lynch.
In Franta sistemul bancar este concentrat, mai puternic apropiat de stat
decat de economie si mai formal (predomina caracterul juridic si administrativ in functionare, in detrimentul celui economic). Sistemul bancar este reglementat puternic prin lege, care distinge:
banci, tratate diferentiat dupa cum sunt membre ale Asociatiei
franceze a bancilor, banci de ajutor reciproc sau banci cooperatiste;
acestea pot efectua orice operatiune bancara;
alte institutii de credit, care, cu exceptia caselor de economii si de
depuneri, nu pot mobiliza disponibilitati pe termen scurt, dar pot
efectua operatiuni de creditare (leasing, credit pentru consum etc.) si
de gestiune a titlurilor de valoare; ele isi pot procura resursele de pe
piata financiara (emisiuni de titluri obligatare) sau din plasamente ale
disponibilitatilor pe termen scurt ale unor institutii de credit (banci de
ajutor reciproc sau cooperatiste).
Concentrarea rezida in dominarea pietei monetare de catre trei banci
(Banque National de Paris, Crédit Lyonnais si Société Générale).
Bancile de ajutor reciproc sau cooperatiste sunt institutii de mica
anvergura de tip banci populare, Crédit mutuel si Crédit agricole.
In Romania sistemul bancar actual s-a constituit pornind de la patru
banci, avand retele proprii: Banca Nationala, Banca de Investitii, Banca Romana de Comert Exterior si Banca pentru Agricultura si Industrie Alimentara. Aceste banci aveau specializare stricta si detineau monopolul operatiunilor bancare cu personae juridice. Persoanele fizice puteau efectua operatiuni bancare numai prin CEC, institutie care era o quasibanca, deoarece: avea atributii de mobilizare a disponibilitatilor banesti de la populatie, nu credita activitatea economica, putea oferi credite de consum (constructii de locuinte, unele cumparari in rate s.a.).
Dupa 1989 sistemul bancar romanesc s-a diversificat ca numar de
participanti, in anul 1998 functionand peste 40 de firme de tipul societati bancare, cu circa 55.000 de angajati. Astfel, a inceput un profund proces de restructurare si privatizare care este inca in derulare. Restructurarea a debutat in 1990 cu legea privind societatile comerciale, pr in care erau astfel definite inclusiv institutiile bancare. Apoi, in 1991, s-au adoptat legi privind activitatea bancara (Legea 33/1991) si Legea privind statutul Bancii Nationale (Legea 34/1991), prin care se face redefinirea atributiilor Bancii Nationale a Romaniei ca banca centrala. Se creeaza apoi BCR, ca banca pentru deservirea agentilor economici persoane juridice pentru
operatiunile lor banesti. Privatizarea a insemnat crearea unor societati bancare private si inceperea procedurilor pentru vanzarea cotei de capital pe care statul o detine la bancile existente in sistem dinainte de 1989.
Sistemul bancar continua sa pastreze un caracter de stat. De pilda, una
din cele mai puternice unitati din sistem, Banca Comerciala Romana (BCR), este inca sub controlul statului, care incearca sa creeze conditiile pentru privatizare; statul pastreaza participatii insemnate la alte doua banci intrate deja in procesul de privatizare: Banca Romana de Dezvoltare (BRD) si Banc-Post (BP); in ce priveste CEC-ul, institutie inca de stat, se depun eforturi de reformare ca banca. Sistemul bancar a conservat situatia de monopol a BCR, care, preluand in 1990 de la Banca Nationala operatiunile agentilor economici persoane juridice, concentreaza conturile marii majoritati a acestora Sistemul bancar a pierdut din caracterul
specializat deoarece bancile au tendinte universaliste, adica de a se extinde spre orice fel de operatiuni bancare. Sistemul bancar denota o anumita fragilitate prin volumul mare al unor operatiuni neperformante, dar si o anumita insuficienta de dimensiune si retea. Din acest ultim punct de vedere este de remarcat ca in 1938 sistemul bancar insuma peste 100 de firme, iar reteaua lor teritoriala (sucursale, agentii, oficii) avea de 7 ori mai multe unitati ca in prezent.
In sistemul bancar romanesc se regasesc acum Banca Nationala a
Romaniei, bancile comerciale si alte institutii cu atributii in domeniul bancar.
Intre bancile comerciale, in afara celor deja mentionate, functioneaza si
alte banci cu capital de stat (cum este Eximbank - Banca de Export-Import a
Romaniei, fondata in 1992 prin hotarare de guvern si avand ca obiect asigurarea creditelor de export), banci private, multe in expansiune (Banca "Ion Tiriac", Banca Transilvania), banci fondate de grupuri de afaceri din strainatate (Group Socièté Gènèral, Reiffeisen Bank, ING Bank) si banci comerciale de insemnatate locala rezultate prin reorganizarea asa-ziselor banci populare.
Dintre institutiile cu atributii in domeniul bancar mentionam: Fondul
roman pentru garantarea creditelor pentru intreprinzatorii privati (FRGC), Agentia pentru valorificarea activelor bancare (AVAB), Institutul Bancar Roman (IBR), Asociatia Romana a Bancilor (ARB) s.a.
FRGC, fondat prin hotarare de guvern in 1992, cu capital rezultat prin
participarea Agentiei Nationale de Privatizare si a unor banci (BCR, BRD,
Banca Agricola si Banca Romana de Comert Exterior, absorbita in 1999 de BCR ca urmare a iminentei falimentului) este o institutie care are ca obiect de activitate garantarea creditelor pe termen mediu si lung (pana la 10 ani), in exclusivitate pentru firme private solicitatoare de credite, sustinute sau nu cu proiecte de investitii. Scopul acestei activitati, sustinut si printr-un credit nerambursabil de un milion USD acordat de Banca Federala de Rezerva a Canadei, este de a asigura distribuirea riscului bancar pentru acele banci care accepta credite importante pentru agentii privati, mai ales pentru proiecte de dezvoltare.
AVAB, fondata prin hotarare de guvern in 1998, este o institutie care
preia active incerte de la bancile comerciale, in schimbul unor titluri de stat, cu scopul de a recupera datoriile debitorilor neperformanti si de a reface astfel capacitatea bancilor de a credita economia.
IBR este o institutie fondata de BNR si ARB in 1991, care are ca obiect
de activitate formarea de personal calificat in domeniul bancar.
ARB este o asociatie cu caracter profesional care promoveaza nu numai
interesele bancilor ca participanti specializati la activitatea economica, dar
contribuie la formarea si consolidarea unui comportament social adecvat prin constientizarea si respectarea deontologiei profesionale in lumea bancilor.
In sistemul bancar rolul bancilor comerciale este deosebit deoarece ele
constituie partea cea mai activa a interfetei intre intreprinzatori, pe de o parte, si procesul de economisire, pe de alta parte, proces in urma caruia se constituie sursele neproprii de finantare a activitatii economice a acestora. Operatiunile pasive si active ale bancilor comerciale constituie esenta acestui rol.
2 Operatiunile pasive ale bancilor comerciale
Operatiunile pasive ale bancilor comerciale sunt operatiuni de mobilizare
a resurselor banesti si de constituire a surselor de creditare. Dintre aceste operatiuni cele mai frecvente sunt depozitele, rescontul si capitalul propriu.
2.1 Depozitele
Depozitele sunt o operatiune prin care banca primeste in pastrare, pentru
un anumit termen si, eventual, in anumite conditii, o suma de bani de la un
depunator. Banca poate utiliza aceste sume, in general, cu conditia de a le face disponibile la data convenita si de a le remunera. Prin aceasta banca dispune de surse cu care poate sa raspunda cererilor de creditare pe care i le adreseaza cei ce au temporar lipsa/nevoie de lichiditati. Depozitele reprezinta o forma de mobilizare a capitalurilor si economiilor temporar disponibile si, totodata, o forma de existenta a monedei scripturale. Dupa natura si termenul lor depozitele pot fi la termen si la vedere.
Depozitele la vedere sunt acele depozite de care depunatorii pot dispune
in orice moment pentru a efectua din ele plati sau retrageri. Riscul bancii de a folosi aceste depozite este mai mare, motiv pentru care sunt retribuite cu dobanzi mai mici sau chiar deloc.
Utilizarea lor ca sursa de creditare se bazeaza pe "soldul mediu
permanent", adica pe suma de bani care in mod obisnuit exista in banca sub forma soldurilor ramase in chiar conturile deponentilor. Astfel, bancile cunosc zilnic soldul ramas neutilizat in contul fiecarui client. Inregistrarea
datelor pe perioade mai lungi de timp da insa posibilitatea de a determina
probabilitatea cu care poate exista un sold permanent pe o perioada data (7 zile, 30 de zile, 90 de zile etc.).
Depozitele la vedere exista, in principal, sub forma conturilor curente, a
conturilor de depozit si a certificatelor de depozit.
Conturile curente sunt produse bancare prin care persoanele fizice si
juridice deruleaza operatiuni de incasari si plati, adica operatiuni de casa.
Deschiderea si inchiderea lor, ca si operatiunile derulate prin ele (uneori numai cele de plata) sunt remunerate prin comision, deoarece presupun cheltuieli pe care le face banca privind evidenta lor, efectuarea operatiunilor, informarea clientului, legaturile cu bancile partenerilor de afaceri ai clientilor etc.
Conturile de depozit sunt produse bancare destinate fructificarii unor
economii pe termene mai bine precizate, cu conditii mai restrictive de derulare a unor operatiuni si, de aceea, ceva mai bine remunerate. Bancile au in schimb o certitudine mai mare privind utilizarea pentru creditare a sumelor depuse in aceste conturi.
Certificatul de depozit este un produs bancar prin care deponentul
poate constitui un depozit, cu termene standard destul de diversificate, al carui titlu (act doveditor al existentei) poate fi negociat pe piata monetara in interiorul termenului de scadenta. Bancile romane utilizeaza larg acest produs cu termene de 1-3-6 luni. In SUA acest produs este preponderent destinat firmelor si se intalneste in trei variante: small (valori sub 100 000 USD), large (valori peste 100 000 USD) si jumbo (valori peste 1 000 000 USD).
Depozitele la termen sunt acele depozite constituite pe un termen
precizat, convenit intre deponent si banca, beneficiind de o remunerare mai buna datorita certitudinii mai ridicate pe care o are banca in utilizarea pentru creditare a sumelor astfel depuse. In mod curent aceste depozite se intalnesc sub forma conturilor de depozit pentru investitii si a conturilor de economii.
2.2 Rescontul
Rescontul este o operatiune prin care o banca ii cedeaza alteia o parte din
portofoliul de active, in vederea obtinerii unor disponibilitati pe care sa le poata folosi pentru a acorda noi credite. Portofoliul de active este format din titluri ce atesta datorii pe care un tert le are fata de banca sau plasamente pe care aceasta le-a facut in titluri de stat sau pur si simplu credite pe care banca le-a acordat unor clienti ai ei. Unele dintre aceste titluri sunt recreditabile, altele nu. Cele recreditabile sunt oferite de banca detinatoare altor banci, in schimbul sumei pe care ele le reprezinta, dar diminuata cu un comision de cedare/preluare, numit, dupa caz, taxa de scont sau taxa de lombard. Intre titlurile recreditabile se include efectele comerciale (cambii) si efectele publice (obligatiuni si bonuri de tezaur).
Pentru aceasta recreditare (numita si refinantare) bancile apeleaza la o alta banca interesata si cu disponibilitati, la bancile specializate in astfel de operatiuni (numite banci de scont) si la banca centrala. Recreditarea pe seama cedarii din portofoliu a unor efecte publice se numeste lombardare.
2.3 Capitalul propriu
Capitalul propriu este operatiunea de creare a capitalului prin emisiunea
de actiuni si prin acumularea profitului. Sumele rezultate din emisiunea de actiuni formeaza capitalul social folosit, de regula, pentru finantarea dotarii bancii (imobile, mobilier, echipamente electronice, active fixe diverse). Sumele accumulate din profit constituie fondurile de rezerva, create pentru diminuarea unor riscuri prin existenta unei acoperiri asiguratorii. Capitalul propriu are o cota redusa in totalul resurselor bancii si nu participa decat, eventual, simbolic la crearea surselor de creditare.
3 Operatiunile active ale bancilor comerciale
Operatiunile active ale bancilor comerciale sunt operatiuni de creditare a
activitatii economice, adica de utilizare a resurselor mobilizate prin operatiunile pasive. Operatiunile active, mai diversificate decat cele pasive, sunt clasificate dupa obiect in: creditarea firmelor, creditarea persoanelor particulare si plasamente.
Creditarea firmelor are in vedere asigurarea acestora cu disponibilitati
pentru a-si continua activitatea: credite pentru activele fixe si credite pentru
cheltuielile de exploatare.
Creditele pentru activele fixe au in vedere construirea sau
achizitionarea de imobile, terenuri, echipamente, utilaje, instalatii, mijloace de transport s.a. si se dau, de regula, cu garantii, in principal de catre banci
specializate.
�� Creditele pentru cheltuielile de exploatare au in vedere reconstituirea
surselor banesti imobilizate de intreprinzator in circuitul economic obisnuit:
achizitie - productie - livrare. Bancile crediteaza creantele comerciale ale
intreprinzatorului, adica preiau in sarcina lor datoriile pe care tertii le au fata de acesta, sau acorda credite de trezorerie, adica formeaza sau completeaza
disponibilitatile de plata ale debitorului in cazul in care acesta intrevede
posibilitatea unor plati pe care le-ar avea de facut la un moment dat sau intr-un interval scurt de timp, concomitent cu lipsa sau insuficienta unor disponibilitati proprii.
Creditarea persoanelor particulare are in vedere acordarea de credite
indivizilor sau familiilor pentru constructii/achizitii de locuinte, pentru achizitii de bunuri de folosinta indelungata sau pentru acoperirea unor cheltuieli curente.
Plasamentele reprezinta achizitia de efecte publice si actiuni in vederea
utilizarii eficiente a resurselor disponibile in conditiile asigurarii unei lichiditati suficient de mari a acestor utilizari. Aceasta conditie este reglementata in cele mai multe tari ca masura de diminuare a riscului de lichiditate. Plasamentul in actiuni este interzis in unele tari, inclusiv in Romania, pentru a evita conflictul de interese.
Plasamentul in efecte publice este stimulat prin riscul lor mic, adesea minim, si prin raportul atragator risc/castig.
In cadrul acestor clase de operatiuni active, cele mai frecvent intalnite
sunt scontarea, pensiunea, imprumutul cu gaj in efecte, avansurile in cont si
creditele specializate.
3.1 Scontarea
Scontarea este operatiunea prin care o banca preia in sarcina un credit
atestat printr-un efect comercial emis de un agent economic debitor in beneficial altui agent economic creditor.
Agentul economic creditor a acceptat la un moment dat (momentul t0) sa
livreze agentului economic debitor o partida de marfa platibila la un moment
ulterior (t1), numit scadenta. Suma de plata la scadenta se inscrie in actul ce
consfinteste intelegerea (adica intr-un efect comercial, de regula o forma de
cambie) si se numeste valoare nominala a efectului comercial. Din momentul scontarii (t2) si pana la scadenta (t1), adica pe un interval de timp de z zile, creditul este in sarcina bancii, care pretinde, in mod justificat, o remunerare pentru imobilizarea resurselor sale. Aceasta remunerare exprimata in unitati monetare se numeste scont, iar atunci cand este exprimata procentual se numeste taxa de scont.
Marimea
taxei de scont este stabilita de catre fiecare banca in parte,
in raport cu strategia si politica ei de creditare, cu elementele
conjuncturale care o determina sa amplifice sau sa diminueze
oferta de credit, ca si cu taxa oficiala de scont, practicata
de Banca Centrala in refinantarea bancilor comerciale prin
operatiunea de rescont, efectuata de acestea in
legatura cu portofoliile lor de active. In Romania, de pilda,
taxa de scont a BNR de la 1 ianuarie
Scontarea este o operatiune prin care creditul comercial se transforma in
credit bancar.
3.2 Pensiunea
Pensiunea este operatiunea prin care agentul ce a scontat un efect
comercial se angajeaza sa-l rascumpere el insusi la scadenta sau inainte de aceasta.
Riscul cambiei este preluat astfel doar temporar de catre banca.
3.3 Imprumutul cu gaj in efecte
Imprumutul cu gaj in efecte este operatiunea prin care banca acorda un
credit primind in schimb un gaj in efecte comerciale sau publice sau in actiuni.
Marimea creditului este sub nivelul valorilor nominale ale efectelor gajate.
In ce priveste gajarea efectelor comerciale, recurgerea la aceasta forma de
recreditare se face atunci cand banca are dubii in ceea ce priveste capacitatea de plata a celorlalti semnatari ai titlului, altii decat beneficiarul acestuia. De aceea, banca nu sconteaza si, in plus, acorda un credit sub valoarea nominala a efectului.
In ce priveste gajarea efectelor publice si a actiunilor, banca acorda
credite sub valoarea nominala a acestora, ca rezultat al riscului de diminuare a valorii lor de piata (scaderea cursului lor).
Solicitatorii unor credite cu gaj in efecte publice sau actiuni recurg adesea
la aceasta operatiune, in scopuri speculative, in vederea achizitionarii repetate a unor astfel de titluri. Pe seama unui capital initial K agentul in cauza procura titluri de aceeasi valoare, fie VT1=K, pe care le gajeaza obtinand un credit de valoare
Eficienta (calitatea financiara) a unui astfel de procedeu poate fi
evidentiata prin cateva rate:
rata capitalului imobilizat in valorea totala a titlurilor achizitionate
marja de acoperire a creditului prin totalul valorii titlurilor
coeficientul de multiplicare a capitalului initial prin valoarea titlurilor
3.4 Avansurile in cont
Avansurile in cont sunt o operatiune prin care banca efectueaza plati din
contul unui client, pe baza cecurilor emise de el, chiar in cazul in care acesta nu are disponibil. Pentru a putea face plata, banca acorda un credit "in avans", adica fara a astepta o solicitare expresa din partea clientului sau. Acest credit se numeste overdraft. Deoarece nu uzeaza de inscrisuri bancare pentru confirmarea lor, aceste credite sunt netransferabile, adica banca nu poate sa se recrediteze pe seama lor.
Pentru a corecta acest neajuns, banca poate solicita clientului ei un bilet la ordin pe care, eventual, il poate sconta, recreditandu-se.
3.5 Creditele specializate
Creditele specializate sunt operatiuni de creditare intervenite in legatura
cu situatii specifice, de o anumita natura. Astfel de operatiuni se realizeaza prin produse bancare cum sunt:
creditul sezonier sau de campanie (vezi subcapitolul 9.3.3);
creditul pentru stoc (vezi subcapitolul 9.3.3) garantat prin warant
(vezi subcapitolul 9.3.4);
creditul de prefinantare, acordat de banca unui furnizor pentru livrari
facute unui beneficiar extern sau in cadrul unei licitatii publice
(livrari pentru institutii publice). Banca va recupera creditul in
momentul aparitiei in contul furnizorului a platii efectuate de
beneficiarul sau extern sau de catre institutia publica achizitoare.
4 Aprecierea calitatii activitatii bancare
La fel ca in cazul oricarei societati comerciale, sinteza calitatii activitatii
bancare este data de rentabilitate
In plus, se are in vedere ecuatia de bilant a bancii, din care rezulta
existenta pe total al echilibrului dintre utilizarea resurselor (A = active) si
provenienta acestora (P = pasive si K = capital propriu):
A = P + K (8)
In legatura cu rezultatele financiare ale bancii sunt uzuali mai multi
indicatori de performanta sintetizati in tabelul 3.
Tabelul 3
Indicator Mod de calcul
1.Rata veniturilor
(din dobanzi)
Dobanzi incasate - Dobanzi platite
Active valorificate
2.Rata profitului Profit net
Dobanzi incasate
3. Rata utilizarii activelor Dobanzi incasate
Total activ
4. Rata rentabilitatii economice Profit net
Total activ
5. Efectul de parghie Total activ
Capital propriu
6. Rata rentabilitatii financiare Profit net
Capital propriu
Sursa: Cezar Bayno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel - "Moneda, credit, banci",
Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1994
Dintre indicatorii utilizati in calcul, "Total activ" reprezinta activul de
bilant al bancii, "Active valorificate" reprezinta activul de bilant mai putin "Casa" si "Active fixe" (corporale si necorporale, altele decat cele financiare), iar "Profit net" este profitul brut mai putin impozitul pe profit. In ce priveste profitul brut, acesta se determina din venitul bancar net (dobanzi incasate minus dobanzi platite) mai putin alte cheltuieli ale bancii (cheltuieli de functionare).
Atat utilizarea resurselor, cat si provenienta acestora sunt insa puternic
diversificate dupa durata si pretul lor. De aceea, cu toate ca pe total echilibrul se regaseste intotdeauna, tot astfel el nu se regaseste pe componente structurale.
DURATA clasifica activele si pasivele dupa scadenta de recuperare
(pentru active), respectiv de exigibilitate (pentru pasive).
Masura cantitativa a lichiditatii pe clase de scadente se determina cu
indicatorul pozitia lichiditatii exprimat prin pasivele nete:
PNj Pj − Aj j 1 n, (11)
in care PNj sunt pasivele nete de clasa j.
In cazul in care PNj > 0, rezulta ca pasivele din clasa respectiva sunt in
exces fata de activele de clasa corespunzatoare si, in consecinta, sunt folosite fie pentru a finanta utilizari din clase "mai mici" (situatie socotita neeficienta, deoarece dobanzile incasate la astfel de clase sunt mai mici decat cele platite pentru pasivele de clasa "mai mare"), fie pentru a finanta utilizari din clase "mai mari" (situatie agreata, dar cu risc de lichiditate).
In cazul in care PNj < 0, rezulta ca pasivele din clasa respectiva sunt in
deficit fata de activele de clasa corespunzatoare, deci au fost completate fie cu pasive din clase "mai mici" (situatie de risc), fie cu pasive din clase "mai mari" (situatie ineficienta).
Un alt indicator de calitate legat de durata este rata lichiditatii, care se
poate calcula fie predictiv, fie post factum, pe clase de scadenta. Aceasta rata
exprima masura angajarii bancii pe piata creditului si compara resursele noi
mobilizabile, respectiv mobilizate, intr-o perioada de timp data (o saptamana, o luna, un trimestru, un an) viitoare, respectiv trecuta, cu resursele existente, dar scadente, respectiv lichidate in perioada de timp mentionata.
Sa presupunem, de exemplu, ca la 8 iunie banca doreste sa cunoasca
situatia ratei lichiditatii pentru luna iulie (calcul predictiv) si pentru luna mai
(calcul post factum) pentru resursele cu scadenta pe trei luni.
In cazul calculului predictiv, banca stie care sunt depozitele pe trei luni pe
care le detine si care trebuie lichidate in luna iulie, fie Pl.3.VII. Din propriile
informatii privind evolutia deschiderii la respectiva banca a unor depozite pe trei luni, ca si din evolutia generala a pietei depozitelor, banca estimeaza resursele noi din aceasta clasa, posibile pentru luna iulie, fie Pn.3.VII. Prin relatia (12) se calculeaza rata lichiditatii lunii iulie pentru astfel de depozite.
Daca rl > 1, rezulta ca vor fi mobilizabile resurse noi mai mari decat cele
deja existente, dar lichidabile, astfel incat este posibila o extindere a operatiunilor ce pot fi finantate din astfel de resurse.
Daca rl < 1, rezulta ca se diminueaza capacitatea de creditare pe seama
acestor resurse. In functie de eventualele solicitari de credite anuntate pentru luna iulie, cu scadente posibil de acoperit din astfel de depozite, si in functie de propriile predictii privind astfel de solicitari, banca va trebui sa-si ajusteze respective capacitate de creditare, cautand resurse noi, suplimentare.
In cazul calculului post factum, toate datele sunt cunoscute, rata
lichiditatii calculata este "statistica", iar banca descifreaza astfel tendinta de
evolutie a respectivului tip de resurse, putand stabili masuri operative de ajustare: modificarea ratelor de dobanda, initierea unor produse bancare noi, inasprirea sau relaxarea creditarii, modificarea ponderilor sau limitelor indicatorilor de bonitate in estimarea calitatii noilor debitori etc.
PRETUL CREDITULUI clasifica activele si pasivele dupa rata
dobanzii incasate/platite. In conditiile in care acestea sunt fixe, problemele de predictie a rezultatului bancar si de corelare a claselor de utilizari si proveniente sunt mai simple. Complexitatea activitatii economice a determinat insa, in ultimii 20 de ani, extinderea variabilitatii dobanzii si, in consecinta, nevoia de a clasifica activele si pasivele bancare in functie de intensitatea variatiilor.
Dobanzile care sunt in mod evident influentate de variatia pietei
creditului sunt numite dobanzi sensibile, iar activele si pasivele in legatura cu care sunt practicate se numesc active sensibile si pasive sensibile. Cele ce nu intra in aceasta clasa sunt denumite nesensibile.
Rata se poate calcula pe total sau pe clase de durata si arata marja de
acoperire a activelor sensibile din pasive de acelasi fel.
Daca gs > 1, inseamna ca finantarea activelor sensibile se face si din
pasive nesensibile. In cazul in care dobanzile sensibile inregistreaza o tendinta de crestere, creste diferenta intre remunerarea produsa de active si costul resurselor din care au fost finantate, deoarece la finantare au contribuit si pasivele nesensibile a caror dobanda nu va creste. In cazul in care dobanzile sensibile inregistreaza o tendinta de scadere, scade diferenta intre remunerarea produsa de active si costul resurselor din care au fost finantate, deoarece dobanda pasivelor nesensibile (participante la finantare) nu se modifica.
Daca gs < 1, inseamna ca pasivele sensibile sunt folosite pentru a finanta
si active nesensibile. In cazul in care dobanzile sensibile inregistreaza o tendinta de crestere, rezultatul pentru banca va fi nefavorabil, iar in cazul in care dobanzile sensibile inregistreaza o tendinta de scadere, rezultatul pentru banca va fi favorabil.
Comparatiile pe clase (de durata sau pret) ale activelor si pasivelor pot
evidentia insuficienta resurselor pentru clasa respectiva, motiv pentru care, in vederea ameliorarii echilibrului, ar fi necesara atragerea de noi pasive de clasa respectiva. In vederea aprecierii limitei de pret pentru astfel de resurse, se determina rata de acoperire a bresei, adica pragul maxim ce poate fi acceptat ca rata de dobanda pentru acestea.
Performantele bancilor sunt folosite de agentiile de evaluare (rating)
pentru a califica activitatea acestora. Evaluarile facute de diferite agentii pot diferi, cu toate ca, in general, metodologia este aceeasi:
a) se stabilesc tipurile de atribute/caracteristici/insusiri/proprietati care
vor fi evaluate;
b) se stabilesc indicatorii de performanta care caracterizeaza respectivele
insusiri;
c) sunt stabilite niveluri de calificare pentru fiecare insusire.
Agentia "Moody's" evalueaza patru categorii de insusiri: forta financiara,
datoria principala, depozitele pe termen lung si depozite pe termen scurt.
Forta financiara este calificata pe cinci niveluri: A, B, C, D si E,
ordonate descrescator, astfel incat nivelul A este atribuit bancilor ce au forta
financiara adecvata, iar nivelul E celor cu forta financiara foarte scazuta, ceea ce arata ca banca ar avea nevoie periodic de ajutor si de o eventuala asistenta. In interiorul nivelurilor sunt facute nuantari prin adaugarea semnelor "+" si "-". In Romania, potrivit asociatiei Finantz AG Zürich, in februarie-martie 1999 nivelul D a fost atribuit BRD si BCR, iar nivelul E + pentru BANCOREX si BA.
Datoria principala este calificata pe trei niveluri: A, B si C, distinct
pentru datoria pe termen lung si pentru cea pe termen scurt. In interiorul nivelurilor se fac nuantari prin adaugarea literei mici "a" (o data sau de doua ori) si, mai in detaliu, a cifrelor 1, 2 si 3. Indicatorul de referinta este riscul pe care il prezinta creditorii bancii, care, cu cat este mai ridicat, exprima o vulnerabilitate tot mai mare a resurselor de care dispune banca. De pilda:
B3 → risc relativ mare;
Caa → riscul creditorilor este mare, vulnerabilitatea bancii este sporita;
Caa1 → securitate financiara foarte scazuta, exista posiblitatea aparitiei
unor elemente de pericol in privinta capacitatii financiare;
Ca → siguranta financiara extrem de slaba, banca are dificultati in a-si
respecta obligatiile de plata.
Pentru Romania, potrivit aceleiasi asociatii, s-a atribuit calificativul B3
pentru datoria pe termen lung (la fel ca pentru Rusia si Ucraina), iar, in acest
context, BCR a fost calificata cu B3 pentru datoria principala si cu Caa1 pentru datoria pe termen scurt.
Depozitele pe termen lung sunt calificate pe trei niveluri: A, B si C, in
cadrul carora se fac nuantari similare celor pentru datoria principala. Calificativele, acordate de aceeasi asociatie, sunt Caa1 pentru tara (Rusia - Ca, Ucraina - Caa3) si Caa1 pentru BCR si BRD.
Dependenta calificativelor acordate unei banci de cele acordate tarii de
resedinta este evidenta: "nici-o entitate bancara nu poate primi un rating superior calificativului de tara" (Ion Ghica, presedintele BCR, presedintele ARB, intr-un comentariu din mai 2000 pe marginea calificativelor acordate de Finantz AG Zürich). Calificativul tarii si implicit al bancii depinde de mediul economic national, de starea care il caracterizeaza la un moment dat: recesiunea economica duce la diminuarea calificativelor, dupa cum relansarea si cresterea economica duc la cresterea acestora. Pe piata monetara internationala calificativele influenteaza rata dobanzii pentru creditele solicitate de o tara sau banca. Astfel, debitorii cotati
cu A pot lua credite la nivelul LIBOR (rata interbancara a dobanzii pe piata
Londrei), iar cei cu calificative sub A la nivelul LIBOR plus cateva puncte
procentuale corective. De pilda, in legatura cu evaluarea facuta de Finantz AG Zürich, Credit Suisse First Boston anunta disponibilitatea de a acorda credite pe 4 ani pentru Romania cu LIBOR+4,25%, pentru Polonia cu LIBOR+2,5%, iar pentru tarile Uniunii Europene si alte tari din Europa Occidentala cu LIBOR+1,25%.
5 Aprecierea calitatii activitatii financiare a agentilor economici
nefinanciari
In consens cu normele prudentiale pentru activitatea bancara, bancile sunt
interesate de caracteristicile activitatii financiare a agentilor economici care
apeleaza la serviciile acestora si, in primul rand, a celor ce solicita credite. Interesul este justificat pentru a putea asigura o certitudine cat mai mare relativ la rambursare si, implicit, la revenirea in banca a sumelor creditate, care in mare sunt ale deponentilor ei, si, de asemenea, pentru a avea o certitudine similara relativ la plata dobanzilor si respectarea scadentelor.
Termenul ce desemneaza suma calitatilor activitatii desfasurate de un
agent economic este bonitatea. In bonitate se includ nu numai calitatile activitatii financiare, ci si cele numite generic goodwill, in care se subsumeaza comportamentul general al unui agent economic relativ la cei cu care intra in relatii de afaceri (clienti, furnizori, creditori, debitori), pozitia de piata, amplasamentul etc.
Capacitatea de plata a unui agent economic este una din caracteristicile
de calitate ale activitatii lui financiare. Aceasta defineste posibilitatea unui agent economic de a face fata platilor scadente de orice fel: achitarea furnizorilor, plata salariilor, rambursarea creditelor, plata datoriilor si obligatiilor catre stat etc.: Se zice ca exista capacitate de plata atunci cand disponibilitatile proprii, atrase si imprumutate ale unui agent economic, acopera platile exigibile. Aceasta capacitate se formeaza prin corelarea termenelor de incasari si plati si reprezinta o forma de echilibru financiar al agentului economic potrivit careia activele lichide acopera platile scadente. Acest echilibru reflecta o corelare partiala a activului si pasivului de bilant al agentului in cauza.
Capacitatea de plata se poate calcula static (la un moment dat) si dinamic
(pe un interval de timp dat).
Masura capacitatii de plata este data prin relatiile:
CP AL − PS (15.1)
PS
rcp AL , (15.2)
unde:
CP = capacitatea de plata,
AL= active lichide,
PS = plati scadente,
rcp = rata capacitatii de plata.
Indicatorul CP da masura absoluta a capacitatii de plata si arata surplusul
de lichiditati (CP > 0) sau deficitul de lichiditati (CP < 0). Managerul financiar stie astfel ce posibilitati are de a face plati suplimentare sau plasamente pe termen scurt sau, dimpotriva, ce nevoie suplimentara are de lichiditati.
Indicatorul rcp da marimea relativa a capacitatii de plata si arata amploarea
relativa a capacitatii de plata, respectiv marja de acoperire a platilor scadente.
Lichiditatea financiara a unui agent economic este o alta caracteristica a
calitatii activitatii financiare si arata capacitatea unui agent economic de a
transforma in bani activele de care dispune, in vederea asigurarii unui circuit
financiar normal. Lichiditatea este generata de fluxurile materiale si banesti pe care le ocazioneaza activitatea agentului economic:
imobilizarea unor lichiditati in alte elemente de activ: debitori, stocuri,
productie neterminata;
transformarea in lichiditati a unor elemente de activ, de genul celor
mai sus mentionate.
Din punctul de vedere al lichiditatii, elementele de activ se clasifica in:
(i) lichiditati primare (perfecte): bani in casa sau in cont, plafoane de
credit disponibile, sold in carnete de cec s.a.;
(ii) lichiditati secundare: marfuri vandabile, produse cu desfacere asigurata,
creante sigur mobilizabile, titluri financiare s.a.;
(iii) lichiditati tertiare: productie neterminata, stocuri pentru productie,
semifabricate, creante greu mobilizabile, marfuri greu vandabile s.a.;
(iv) active fara caracteristici de lichiditate: active fixe de productie, imobile,
terenuri, marfuri nevandabile s.a.
Lichiditatea este o conditie a capacitatii de plata. Insuficienta lichiditatii
financiare genereaza plati restante, care pot pune firma in stare de faliment chiar daca ea este rentabila.
Masura lichiditatii financiare poate fi exprimata prin mai multi indicatori,
dintre care lichiditatea patrimoniala este relativ frecvent invocata:
Solvabilitatea este o alta caracteristica a calitatii activitatii financiare a unui
agent economic si exprima capacitatea lui de a-si achita toate obligatiile asumate atat pe termen scurt, cat si pe termen lung. Solvabilitatea reprezinta si ea o forma a echilibrului financiar al agentului economic:
AF ACP CS MB≥ O , (17)
unde:
AF = active fixe,
ACP = active circulante de productie,
CS = creante sigure,
MB = mijloace banesti,
O = obligatii (furnizori, banci, creditori, stat, personal, actionari etc.)
Masura solvabilitatii este data de rata capitalului propriu in totalul
resurselor financiare ale agentului economic:
Fiecare banca isi elaboreaza o metodologie de evaluare a bonitatii
agentilor economici care li se adreseaza cu cereri de credite, metodologii numite curent "de creditare a agentilor economici". In principiu: sunt stabilite criterii de evaluare (unele cuantificabile, altele nu), care sunt eventual detaliate prin mai multi indicatori; se precizeaza limite sau caracteristici de departajare pe calificative sau puncte; se calculeaza punctajul total, eventual cu ponderi diferentiate pe indicatori sau criterii; se acorda un calificativ global pe seama incadrarii punctajului total in
limite predeterminate.
