|
|
|
MONEDA, CREDIT SI ECHILIBRU MONETAR
In esenta lor, banii sunt o marfa ce mijloceste schimbul si are rol de
etalon pentru toate celelalte marfuri prezente la schimb. Banii au existat si exista in forme diferite, ce au evoluat in decursul timpului de la marfuri de o anumita speta, la metale pretioase, moneda, bancnote, bani de hartie, moneda scripturala si moneda electronica. Specific oricarei forme de bani este ca are o larga recunoastere in lumea participantilor la activitatea economica si o acceptare extinsa in spatiu si timp.
Caracteristica esentiala a banilor, in oricare din formele sale, este ca
reprezinta un instrument de masura, schimb, plata, rezerva si putere economica.
Metalele pretioase (aurul si argintul) au jucat multa vreme rolul de bani fie in
forma naturala (pepite, praf), fie in forma prelucrata (lingouri), fie in forma
"batuta" (moneda). In zilele noastre aceste metale, in orice forma a lor, au incetat sa joace acest rol. Atributele mai sus mentionate ale instrumentului economic "bani" reprezinta in acelasi timp functiile economice ale acestora.
1 Moneda si sistemul monetar
MONEDA este o forma institutionalizata a banilor, care capata o definire
formala printr-un act de vointa al unei autoritati: statul (in lumea moderna),
suveranul (in evul mediu si chiar in antichitate), o comunitate locala (orasul antic sau chiar medieval). Definirea formala are in vedere suportul fizic (materialul din care se confectioneaza, forma, insemnele, greutatea, puritatea s.a.). Moneda poate fi marfa (in masura in care are insusiri intrinseci care ii confera valoare in sine) sau poate fi creanta (un angajament pe care si-l asuma emitentul, adica un act de vointa al acestuia). In sensul posibilitatilor cognitive, moneda este o informatie privind dimensiunea cantitativa a valorii pe care ea insasi o reprezinta, valoare ce poate fi reala/intrinseca sau impusa prin actul de vointa al emitentului si puterea sa coercitiva. Fiind o forma a banilor, indeplineste acelasi rol si are aceleasi functii ca si banii.
Din punctul de vedere al patrimoniului unui agent economic posesor de
moneda, aceasta reprezinta un activ, un mijloc si nu o sursa. Sunt recunoscute patru categorii mari de active:
- monetare (bani in casa si in conturile curente de la banca, cecuri si
alte instrumente cu care se pot onora direct plati);
- quasimonetare (depozite pe termen la banci si titluri pe termen scurt);
- financiare (actiuni si obligatiuni);
- reale (bunuri mobile sau imobile si terenuri).
Dintre toate acestea, moneda este lichiditate prin excelenta: cu ajutorul ei
se pot face plati direct si cu cel mai mic risc de pierdere de valoare. Toate celelalte categorii de active prezinta lichiditate din ce in ce mai scazuta si variabila pe componente.
SISTEMUL MONETAR reprezinta multimea normelor si institutiilor
definite de stat pentru reglementarea, organizarea si supravegherea tuturor
problemelor legate de existenta si circulatia monedei.
Fiecare stat isi elaboreaza un sistem monetar propriu, national, ca
expresie a suveranitatii sale. In Romania, de pilda, sistemul monetar national a fost initiat in anul 1880 ca rezultat al dobandirii si recunoasterii internationale a
suveranitatii de stat.
Sistemul monetar este definit in principal prin urmatoarele componente:
unitate monetara;
etalonul monetar;
emisiunea monetara;
circulatia banilor.
Unitatea monetara este de fapt moneda nationala care are o anumita
denumire si confera o anumita putere de cumparare. In legatura cu unitatea
monetara sunt introduse trei elemente caracteristice de definire si de raport cu alte unitati monetare:
(i) valoarea paritara, care stabileste echivalenta monedei nationale cu
alte valori considerate reprezentative: aur, argint, unitatea monetara a unei alte tari, un cos de devize sau DST (drepturi speciale de tragere - moneda de cont initiata de FMI in 1969, prin definire in raport cu aurul, reformulata in 1978, prin redefinire in raport cu un cos valutar de 16 devize, si in 1980, prin redefinire in raport cu un cos valutar de 5 devize liber convertibile);
(ii) paritatea monetara, care stabileste raportul valoric intre doua unitati
monetare:
vpB
pmA/ B vpA , (1)
unde:
pm A/B = paritatea monetara intre monedele A si B,
vp A = valoarea paritara a monedei A,
vp B = valoarea paritara a monedei B;
(iii) cursul de schimb, care stabileste numarul de unitati monetare
straine care se schimba cu o unitate monetara nationala; pentru ratiuni de
comoditate se poate accepta si exprimarea inversa. In conditiile definirii monedelor nationale prin puterea lor de cumparare, singurul element activ ramane cursul de schimb, care, in cazul in care este oficial, este sinonim paritatii.
Etalonul monetar este bunul prin care se defineste unitatea monetara: o
marfa oarecare, un metal pretios sau ambele, puterea de cumparare sau o alta
moneda nationala. Din acest punct de vedere, sistemul monetar in statele moderne poate fi: monometalist, bimetalist, aur-devize, putere de cumparare, acesta din urma fiind, in zilele noastre, quasigeneralizat.
Emisiunea monetara are in vedere confectionarea banilor in vederea
punerii lor in circulatie. Emisiunea de moneda cu sau fara valoare intrinseca, de
bancnote sau de bani de hartie este rezervata statului sau Bancii Centrale, numita si de Emisiune. In zilele noastre baterea de moneda se refera, cu mici exceptii, la cea divizionara; rareori, cu valoare de simbol si cu circulatie strict numismatica, se mai bate si moneda de aur sau argint.
Tiparirea banilor de hartie, ca si baterea monedei divizionare se face prin
grija Trezoreriei Statului. In acest scop, sunt prestabilite de comun acord cu Banca Centrala cupiurile caracteristice. In Romania, la finele anului 2004 existau in circulatie 5 cupiuri (10.000, 50.000, 100.000, 500.000 si 1.000.000) si 3 monede divizionare (500, 1000 si 5.000).
Emisiunea de moneda scripturala si de moneda electronica se poate face
de catre orice banca in limita unor reguli impuse de Banca Centrala, dintre care cea a rezervei obligatorii este, poate, cea mai importanta: dintr-un disponibil existent se poate emite masa scripturala numai in limita unui plafon cu cel putin x% mai mic, unde x% este cota de rezerva obligatorie. Aceasta face ca multiplicarea masei monetare sa se faca controlat, pana la un nivel maxim, determinat de un coeficient de multiplicare k, cu valoarea
k 1/ x% (2)
Circulatia banilor are in vedere utilizarea lor in activitatea economica
interna si externa. In interiorul tarii banii circula prin actul de vointa al statului,
care impune oricarui agent economic ce actioneaza in tara sa accepte si sa utilizeze in activitatea sa interna strict moneda nationala; de asemenea, pedepseste distrugerea cu intentie si falsificarea banilor.
In relatia cu alte monede nationale, circulatia banilor ridica problema
convertibilitatii monedei, adica a insusirii ei legale de a se preschimba in alte
monede la un pret dat de conditiile pietei (curs de schimb curent) sau la un pret
stabilit de stat (curs de schimb oficial, aplicat in operatiuni precizate prin lege).
Convertibilitatea este o masura de sprijinire a dezvoltarii economice,
deoarece stimuleaza schimburile externe si libera circulatie a capitalurilor.
Convertibilitatea, la randul ei, se bazeaza pe eficienta economiei, pe
competitivitatea bunurilor nationale in raport cu cele straine, dar si pe sustinerea ei de catre stat prin politici monetare si valutare. Acest ultim aspect este reglementat si prin unele acorduri internationale, la care statele adera in mod benevol, acorduri ce prevad un anumit sprijin al comunitatii internationale si al carui pret il constituie angajamentele de sustinere a monedei proprii, inclusiv prin stimularea dezvoltarii economice in conditii de eficienta. Interventiile de sustinere a monedei sunt efectuate in modalitati diferite, inclusiv prin vanzarea/cumpararea de moneda nationala de catre Banca Centrala, dar mai ales prin mecanismul ratei dobanzii (taxa oficiala a scontului).
SISTEMUL MONETAR INTERNATIONAL, din punct de vedere
cronologic, este ulterior sistemelor monetare nationale si a fost creat din necesitatea statelor de a sprijini, facilita, favoriza si stimula legaturile economice intre tari.
Initial a aparut sub forma unor grupe de state legate prin interese comune sau prin relatii comerciale traditionale:
Uniunea Monetara Latina (1865 - 1914)
Uniunea Monetara Germana (1875 - 1918)
blocuri monetare: al lirei sterline (1931 - 1939), al francului francez
(1932 - 1945), al dolarului (1933 - 1944).
Ulterior, in 1944, prin intelegerile intervenite in Conferinta Monetara si
Financiara
de
international
cu o participare statala quasicuprinzatoare. In paralel functioneaza
un sistem monetar european convenit in 1979 de tarile participante la
Comunitatea Economica Europeana (cu exceptia Marii Britanii)
si completat in 1991 prin acordul de
Sistemul monetar international se defineste prin organizarea pietei
valutare internationale si prin producerea activelor pentru rezervele valutare
nationale ale diferitelor state, dar si pentru rezervele valutare ale institutiilor
monetare internationale.
Acordul
de
internationale care sa sprijine tarile ce se confrunta cu dificultati financiare
(variatia cu consecinte negative a cursului valutar, dezechilibrul balantei de plati, insuficienta resurselor financiare ca efect al dificultatilor economice), asa cum este Fondul Monetar International (FMI), precum si institutii care sa stimuleze si sa sustina eforturile nationale de reconstructie si dezvoltare, asa cum este Banca Mondiala (BM). De asemenea, acordul prevedea crearea unei monede de rezerva - DST.
FMI are ca principala functie creditarea temporara a deficitelor balantei
de plati a diferitelor state membre. Disponibilitatile FMI provin din aportul statelor membre si din dobanzile nete rezultate din alocarea catre si detinerea de catre fiecare tara a unor cantitati de DST. De asemenea, din creditele pe care FMI le poate obtine in baza acordurilor incheiate cu 11 tari industrializate plus Arabia Saudita, precum si cu banci centrale din tari europene, Japonia si Arabia Saudita.
Aportul membrilor se stabileste in cota procentuala din totalul resurselor
FMI si in raport cu potentialul economic al respectivei tari. Aportul se depune 25% intr-una sau in mai multe din devizele ce definesc DST si 75% in moneda
nationala.
Alocarea de DST unei tari se face in raport cu cota sa de participare la
fond, este nerambursabila si se face in baza unei solicitari si a unei evaluari a starii economico-financiare a tarii respective. In aceiasi maniera, tarile membre pot solicita trageri de DST, cu rolul de credite, a caror valoare nerambursata la un moment dat nu poate depasi de 6 ori cota de participare.
Tragerea
de DST inseamna ca "tragatorul" cumpara de
un anumit fel, numite in mod expres de catre "tragator", sau DST depunand in
schimb echivalentul in moneda nationala. Returnarea se face printr-un procedeu
invers in termen de 3-5 ani (exceptional 7 sau 10 ani).
Fondul de cote parti al FMI este in prezent de 100 miliarde DST, a carei
structura pe tari este cu aproximatie urmatoarea: 20% SUA, cate 6-6,5% Anglia si Germania, cate 4,5-5% Franta si Japonia, cate 3-3,5% Arabia Saudita, Canada si Italia si 49% alte circa 150 de tari (in 1980 FMI avea 137 de tari membre). Fiecare membru are drept de vot in legatura cu deciziile majore si dispune de un numar de voturi calculat
Alocarile si tragerile de DST au efectul unor intrari de devize in tara
beneficiara, ceea ce permite acesteia:
sa-si majoreze rezerva valutara oficiala;
sa cumpere moneda convertibila de la o tara membra FMI;
sa-si acopere deficitele balantei de plati;
sa plateasca datorii, dobanzi, comisioane altor tari;
sa acorde credite internationale altor tari;
sa emita valori mobiliare pe termen lung;
sa garanteze obligatii financiare.
Finantarea ce are ca obiectiv deficitul balantei de plati se face sub forma
unor transe de credit eliberate in cadrul a trei posibile modalitati: STAND-BY,
mecanismul largit de creditare si politica de acces largit la credit. FMI
finanteaza/crediteaza, de asemenea: programe de ajustare macroeconomica sub
forma unor facilitati de ajustare structurala sau structurala consolidata; importuri de cereale in situatii exceptionale sub forma facilitatilor de finantare compensatorie; programe specifice unor situatii limita.
BM are ca principala functie acordarea unor credite (folosind resursele
tarilor dezvoltate) pentru investitii de reconstructie si dezvoltare, in scopul cresterii standardului de viata in tarile in curs de dezvoltare. Cele mai frecvente obiective de investitii sunt cele infrastructurale: cai ferate si rutiere, amenajari portuare, telecomunicatii, obiective energetice, retele de transport al energiei s.a. In structura BM se regasesc trei institutii autonome, cu functiuni diferite, conlucrand pentru realizarea scopului comun, mai sus mentionat:
Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (BIRD),
fondata in 1945 si avand peste 150 de membrii. Sursele ei provin din aportul
membrilor si mai ales din imprumuturile de pe piata internationala de capital.
BIRD acorda credite pentru investitii si alte actiuni de dezvoltare, rambursabile in cel mult 20 de ani si cu perioada de gratie de 5 ani, conditionate de utilizarea lor pentru crearea de obiective sau structuri care sa contribuie la cresterea produsului final al tarii creditate, implicit la crearea unor surse eficiente de rambursare a creditului.
Asociatia Internationala pentru Dezvoltare (AID), cu acelasi obiectiv
de creditare a investitiilor de dezvoltare, ca si BIRD, dar circumscris numai
categoriei tarilor celor mai sarace, motiv pentru care perioada de gratie este de 10 ani, iar creditele nu sunt purtatoare de dobanda. Periodic, in anumite circumstante internationale, BIRD si mai ales AID procedeaza la anularea unor datorii ale debitorilor lor.
Corporatia Financiara Internationala (IFC), al carei obiectiv este
asistarea promovarii si incurajarii sectorului privat in cele mai sarace tari prin
consultanta, instruire, participare a unor specialisti, mobilizare de fonduri (capital autohton sau strain) s.a.
DST este o moneda de cont impusa de FMI cu functie de etalon monetar,
rezerva, mijloc de plata intre tari si mijloc de procurare de devize straine. Dupa
1980 DST a fost definit in raport cu dolarul american (USD), lira sterlina (GBP),
marca germana (DEM), francul francez (FRF) si yenul japonez (JAY), iar dupa
31
decembrie
fiecare din cele patru monede din "cos" si se stabileste dupa urmatoarea relatie:
Aportul monedelor din "cos" la definirea DST se stabileste periodic de
catre FMI, cu ajustari, de regula, la cinci ani. Toate celelalte tari, ale caror monede nu participa la "cos", stabilesc si afiseaza prin Banca Centrala un curs propriu zilnic al DST.
SISTEMUL MONETAR EUROPEAN este o consecinta indelung si
profund elaborata a Uniunii Economice Europene, la care participa in prezent 12
din cele 15 state ale Uniunii, la care aspira si alte state europene, dintre care 10 in diferite faze de preaderare. Sistemul este definit ca o uniune monetara prin crearea unei piete monetare unice, cu o moneda unica EURO cu putere circulatorie si cu o Banca Centrala Europeana care va raspunde si de elaborarea politicii monetare unice si de interventiile pe piata valutara privind raportul de schimb cu alte monede.
Euro este o moneda cu toate atributele si functiile unei monede nationale,
definita ca un "cos" valutar la care participa toate monedele nationale ale tarilor
membre ale Uniunii si al carei curs se stabileste conform relatiei (4) in care, in
prezent, i si j = 1, 2, , 12, urmand ca valoarea superioara sa se modifice o data cu aderarea unui nou membru.
Avantajele aderarii rezida in stabilizarea si consolidarea economica
(prin insasi indeplinirea conditiilor de aderare), reducerea costurilor de conversie a monedei nationale in alte valute, eliminarea fluxurilor speculative de capital,
diminuarea costurilor de constituire a rezervelor valutare, diminuarea riscurilor
aferente eventualelor variatii nefavorabile ale cursului de schimb, avantaje al caror pret este pierderea autonomiei monetare si valutare si posibila crestere a somajului.
La nivelul actualei componente a Uniunii Economice Europene, numai reducerea costurilor operatiunilor de conversie a monedelor nationale ale tarilor membre in monede ale altor tari membre a insemnat pentru anul 2002 circa 15 miliarde euro, reprezentand circa 0,5% din produsul intern brut al Uniunii si circa 5% din veniturile bancilor din tarile membre ale acesteia.
2 Masa monetara
inregistrata in momentul in care noul aspirant formuleaza cererea de aderare;
rata inflatiei sa nu depaseasca cu mai mult de 1,5% media acestora
in cele trei tari membre cu cea mai mica rata a inflatiei inregistrata in
momentul in care noul aspirant formuleaza cererea de aderare;
devalorizarea monedei proprii nu a fost practicata in tara aspiranta
in cei doi ani anteriori celui in care a fost formulata cererea de aderare;
deficitul bugetar nu depaseste 3% din produsul intern brut;
datoria publica nu depaseste 60% din produsul intern brut.
Caracterizarea dinamicii masei monetare (dimensiune, ritm, structura), c
Masa monetara reprezinta ansamblul mijloacelor de plata existente la un
moment dat in economie, adica al acelor active care pot fi utilizate in operatiuni
atat de achizitie, cat si de stingere a obligatiilor financiare.
Masa monetara cuprinde urmatoarele patru categorii de active cu
lichiditate ridicata sau foarte ridicata:
numerarul;
moneda de cont, adica disponibilul din conturile curente si depunerile
la vedere;
depozitele la termen si in vederea economisirii;
alte active, respectiv plasamentele in titluri: cambii, bonuri de tezaur,
certificate de tezaur, polite, ipoteci, obligatiuni, actiuni.
Conditiile de aderare, privind starea financiar-monetara a tarii aspirante,
se refera la:
rata dobanzii pe termen lung sa nu depaseasca cu mai mult de 2%
media acestora in cele trei tari membre cu cea mai mica rata a inflatiei a
si evaluarea conexiunilor intre procesele monetare si cele economice se face cu
ajutorul indicatorilor monetari. Acestia sunt grupati, potrivit continutului lor in:
indicatori ce exprima caracterul politicii monetare (expansionista sau
restrictiva) si caracterizeaza dinamica masei monetare; cel mai important este rata
dobanzii;
indicatori ce exprima obiectivele politicii monetare, adica evalueaza
conexiunile monetar-economice si evidentiaza coerenta politicii monetare si
compatibilitatea ei cu cea economica; in aceasta categorie se includ agregatele
monetare.
A. RATA DOBANZII este un indicator monetar ce caracterizeaza
raportul intre activitatile economice reale si evolutia masei monetare. Indicatorul ratei dobanzii influenteaza cererea de credite, procesul economisirii si, implicit, oferta de credite, activitatea de investire, atractivitatea pietei interne pentru capitalurile straine, cursul de schimb etc. Acest indicator este definit ca uzufructul produs de utilizarea pe durata unui an a unui capital de 100 unitati monetare Din acest motiv rata dobanzii este interpretata intotdeauna ca fiind anuala. Exceptiile de la aceasta regula sunt stabilite in mod expres mentionandu-se perioada de referinta:
zi, saptamana, luna. Teoria financiara accepta si dobanda instantanee, adica cea
presupusa a se datora pentru o catime infinitezimala de timp.
Marimea ratei dobanzii se calculeaza ca raport procentual intre dobanda
(ca uzufruct al capitalului) si capitalul folosit (suma data/luata cu imprumut).
Dobanda are sensul pretului platit pentru utilizarea capitalului pe o
perioada determinata, precum si de remunerare pentru riscul pe care il presupune
utilizarea respectivului capital. Nivelul dobanzii este determinat de productivitatea capitalului, de raportul intre cererea si oferta de credit, de stabilitatea economica si politica, de nivelul mediu al veniturilor agentilor economici, de inclinatia lor pentru consum si economisire, de nevoile de disponibilitati banesti (lichiditati) ale statului, investitorilor, producatorilor si menajelor.
In structura ratei dobanzii se regasesc doua componente:
rata dobanzii la plasamentele fara risc, adica la imprumuturile de stat
pe termen scurt;
cota aferenta riscului presupus de operatiunea specifica de utilizare a
capitalului si care este diferentiata spatial geografic (tara, regiune), spatial
economic (tip de activitate, ramura economica, tip/categorie de debitor) si temporal (lungimea duratei de rambursare).
Practica pietei monetare a condus la elaborarea unor instrumente de
analiza cu mare valoare cognitiva - curbele de randament. Acestea sunt expresia grafica temporala a relatiei functionale intre randamentul unui plasament la data scadentei si pretul sau de achizitie:
Sa presupunem ordonarea plasamentelor dupa durata lor, adica dupa
lungimea intervalului de timp dintre momentul de achizitie si momentul scadentei.
Sa presupunem, de asemenea, ca un numar de n1 < n plasamente rezulta a fi pe
termen scurt si restul de n - n1 pe termen lung.
Daca Cj / Oj >1, cu j = 1, 2, , n1, rezulta ca preturile de achizitie paj
sunt in crestere si, totodata, mai mari decat cele de echilibru. Functia de randament f este in scadere si, totodata, cu valori sub cele date de pretul de echilibru, ceea ce se numeste "cu randamentul mic".
Reprezentarea acestei dependente intr-un plan, in care abscisa este durata
plasamentului, iar ordonata randamentul acesteia, va genera un "nor" de puncte
concentrate in "zona de sud-eest" a graficului.
Daca simultan Cj /Oj<1, cu j = n1+1, n1 + 2,, n, rezulta ca preturile de
achizitie paj sunt in scadere si, totodata, mai mici decat cele de echilibru. Functia f este in crestere si, totodata, cu valori peste cele date de pretul de echilibru, ceea ce se numeste "cu randament mare".
Reprezentarea acestei dependente in acelasi plan ca mai sus va genera un
"nor" de puncte concentrate in "zona de nord-est" a graficului.
Imaginea generala este o curba orientata crescator (figura 15A).
In cazul in care rapoartele Cj / Oj au sensul de ordine fata de unitate
invers decat in presupunerile de mai sus, atunci dispunerea in grafic a norilor de
puncte este inversata: "zona de nord-vest" pentru titlurile cu durata scurta si "zona
de sud-est" pentru titlurile cu durata lunga.
j = indice pentru identificarea plasamentului,
ηj = randamentul plasamentului j,
pa j = pretul de achizitie plasamentului j,
rjt = venitul conferit de plasamentul j,
Tj = durata plasamentului j, exprimata in unitati de timp,
n = numarul de plasamente supuse analizei.
Imaginea generala este o curba orientata descrescator (figura 15B).
Figura 15 Curbe de randament
In cazul in care rapoartele Cj / Oj au valori in jurul unitatii atat pentru
plasamentele
cu durata scurta, cat si pentru cele cu durata lunga,
rezulta o curba a carei imagine generala este
stationara (figura
Alura curbelor de randament si tendinta evolutiei lor ii orienteaza pe
plasatori asupra tipurilor de plasamente/titluri in care sa-si angajeze
disponibilitatile. Bancile, la randul lor, se orienteaza asupra tipurilor de produse
bancare pe care sa le ofere celor ce au disponibilitati, dar si asupra structurii
creditelor pe care sa accepte sa le dea investitorilor. De asemenea, societatile
comerciale in functiune se pot orienta asupra tipurilor de titluri ce ar fi avantajos sa le ofere pietei prin emisiuni noi.
Rata dobanzii este influentata puternic de intensitatea procesului
inflationist, ca rezultat al reactiei de aparare a creditorilor fata de riscul eroziunii
capitalului lor, adica a pierderii puterii lui de cumparare in momentul rambursarii fata de momentul acordarii creditului. In consecinta, in rata dobanzii curente este inclusa si rata inflatiei (ri). Pentru a face disjunctie intre rata curenta a dobanzii si cea deflatata se utilizeaza notiunile de rata nominala a dobanzii (dn) si rata reala a dobanzii (dr), intre care se stabileste urmatoarea relatie cantitativa:
B. AGREGATELE MONETARE sunt indicatori monetari ce
selecteaza tipurile de mijloace de plata detinute de agentii economici nefinanciari.
Dupa continutul lor, agregatele monetare se clasifica in trei categorii:
(i) moneda primara este masa monetara emisa si controlata de Banca
Centrala: numerar in rezerva si scriptural (credite acordate agentilor economici
financiari si tezaurului, rescontarea efectelor comerciale si publice); acest agregat se mai numeste si baza monetara sau moneda de rezerva;
(ii) moneda ca mijloc de plata este masa monetara reprezentand
mijloacele de plata create nu numai de Banca Centrala, ci si de catre toti ceilalti
agenti economici financiari care pot crea moneda; acest agregat se mai numeste si masa monetara in sens restrans;
(iii) moneda ca avutie neta este masa monetara ce include nu doar
mijloacele de plata create de toti agentii economici financiari, dar si orice alt activ ce nu este folosit in mod obisnuit ca mijloc de plata, dar care are o anumita
lichiditate, adica se poate transforma relativ usor in lichiditate.
In practica bancara agregatele monetare sunt uzual clasificate, dupa
lichiditatea lor, in patru categorii:
(iv) agregatul M1 sau lichiditatea primara, in care se includ
numerarul si depunerile in conturi curente nepurtatoare de dobanda;
(v) agregatul M2 sau lichiditatea secundara, in care se includ M1,
plasamentele la termen si plasamentele pentru economisire lichidabile prin
cecuri cu preaviz; datorita lichiditatii sale ridicate acest agregat se mai
numeste quasimoneda;
(vi) agregatul M3, in care se includ M2, certificatele de depozit,
bonurile de casa, conturile de economii pe termen scurt si mediu si alte
titluri emise de agentii economici (financiari sau nu) pentru piata financiara
(monetara si de capital);
(vii) agregatul L, in care se includ M3 si titlurile emise pe termen
mediu si lung negociabile si transformabile relativ usor in lichiditate.
3 Creditul
Creditul este o operatiune economica prin care debitorul obtine de la
creditor resurse banesti imediat utilizabile in schimbul promisiunii ca, la date
convenite, sa faca rambursarea si sa plateasca dobanda. Creditul apare ca o relatie intre doi agenti economici, al carei obiect il constituie transferurile monetare legate de utilizarea unor sume imprumutate. Acestei relatii ii sunt specifice urmatoarele trasaturi:
1. Subiectii raportului de credit sunt creditorul - cel care da bani cu
imprumut si debitorul - cel care ia banii cu imprumut. In oricare din cele doua
calitati se poate afla orice agent economic, inclusiv statul. Dintre sectoarele
institutionalizate existente in economie, cel al menajelor este considerat prin
excelenta creditor, celelalte putandu-se afla temporar in oricare dintre cele doua
ipostaze. Sectorul administratiilor publice este de regula in ipostaza de debitor.
2. Promisiunea de rambursare reprezinta angajamentul debitorului de a
returna suma imprumutata la data/datele convenite cu creditorul. Rambursarea se poate face integral la o anumita data sau se poate face esalonat la date convenite.
Fiind o promisiune, rambursarea presupune riscuri pentru creditor, fie ca acesta
este o banca, fie ca este un depunator care si-a constituit depozite la o banca.
Diminuarea riscului de acest gen (de nerambursare, respectiv de imobilizare) se
face prin proceduri specifice: diagnosticul financiar si solicitarea de garantii.
3. Termenul de rambursare sau scadenta este data la care se convine
intre subiecti returnarea sumei imprumutate. Scadenta poate fi unica sau multipla.
De regula, la scadenta se restituie imprumutul sau o parte a lui si se achita dobanda aferenta. In unele cazuri creditele se acorda cu perioada de gratie, adica un numar de perioade de timp standard (saptamana, luna, an) in care debitorul este scutit de a face rambursari si chiar plati de dobanda, dar aceasta se calculeaza inclusiv pe perioada de gratie si se varsa ulterior la scadentele convenite. Este posibil, de asemenea, ca pe o perioada de timp standard, de pilda un an, debitorul sa plateasca trimestrial dobanda, iar rambursarea creditului sau a unei parti din el sa se faca anual.
Termenele pot fi foarte scurte (o noapte, o zi), scurte (una sau cateva
saptamani sau luni), medii (1-5 ani), lungi (5-10-15 ani) sau foarte lungi (20-30 de ani si chiar pana la 100 de ani). Termenele uzuale la o banca sunt in functie de specificul ei. De pilda, la o banca comerciala termenul scurt este de pana la 30 de zile, cel mediu pana la 1 an si cel lung peste 1 an. In schimb, la o banca de investitii termenul scurt este de 1-3 ani, cel mediu 3-5 ani si cel lung 5-10 ani.
Structura platii efectuate de debitor la scadenta include doua componente:
amortizarea, respectiv suma ce ramburseaza imprumutul sau o parte
a lui; aceasta suma apare in terminologia engleza si americana sub numele de
"principal", iar in terminologia traditionala romaneasca sub numele de "capete";
dobanda.
Suma platita de debitor la scadenta se numeste, in cazul termenelor
anuale, anuitate
4. Dobanda (pentru definitie si sens vezi subcapitolul 2.A). In practica
bancara sunt cunoscute doua modalitati de calcul al acesteia:
dobanda simpla, uzuala pentru creditele pe termen scurt, care, in acest
context, este inteles strict un an sau sub un an:
dobanda compusa, uzuala pentru creditele peste un an si pentru care
dobanda se capitalizeaza, adica se adauga la capital, fiind platita o singura data
(integral) la scadenta multianuala:
Din modul de calcul al dobanzii rezulta evident ca aceasta se determina
intotdeauna in raport cu creditul in folosinta la debitor in perioada pentru care se calculeaza dobanda si nu in raport cu volumul/cuantumul creditului preluat.
In calculul dobanzii este prezenta rata dobanzii, pe care, in argumentarile
facute mai sus, am considerat-o fixa. Este o ipoteza foarte frecventa in practica
bancara. Datorita fenomenului inflationist, accentuat in ultimii ani in multe tari, a aparut insa si practica ratei de dobanda variabila. Potrivit acestei practici,
contractul de creditare prevede optiunea creditorului de a modifica periodic rata
dobanzii in functie de inflatie sau de evolutia pietei monetare interne sau
internationale.
5. Consimtirea tranzactiei, adica devenirea efectiva a creditului,
inseamna ca suma de bani reprezentand creditul a intrat in posesia debitorului:
creditul a fost inregistrat in contul debitorului ca disponibilitate baneasca a
acestuia, emitentul unei obligatiuni a vandut-o si a incasat contravaloarea ei de
piata, un investitor a depus banii in depozitul pe care si l-a deschis la o banca etc.
Consimtirea tranzactiei poate fi de tip unic atunci cand, in raportul de
credit, ea intervine o singura data sau de tip credit deschis atunci cand creditorul ofera un credit de un volum convenit cu debitorul, iar acesta ia in folosinta parti ale acestui credit, la diferite intervale de timp, in functie de nevoi.
6. Consemnarea este acea trasatura a raportului de credit potrivit careia
respectivul raport este obiect al unui inscris care il atesta in ceea ce are el esential:
identificarea creditorului si debitorului, suma, data emiterii, scadenta s.a.
Emiterea inscrisului (titlu de credit) poate fi facuta fie de debitor, fie de
creditor. Cele mai cunoscute inscrisuri sunt: cambia, biletul la ordin, polita,
cecul, certificatul de depozit si, pentru cazul in care debitor este statul/o
administratie publica, bonul de tezaur si obligatiunea (vezi si subcapitolul 4.2).
7. Transferabilitatea este acea trasatura a raportului de credit potrivit
careia un creditor poate transfera/vinde drepturile sale decurgand dintr-un astfel de raport.
Aceasta caracteristica genereaza operatii bancare specifice: scontul (legat
de titluri in care statul/administratia publica nu este debitor) si lombardarea (legat de titluri in care statul/administratia publica este debitor).
3.1 Riscurile creditului
Creditul este o relatie intre doi parteneri (subiecti) caracterizat, asa cum
am vazut, printr-o promisiune, care este generatoare de riscuri. In legatura cu
rambursarea apar doua categorii de riscuri:
A. RISCUL DE RAMBURSARE pe care si-l asuma creditorul si care
consta fie in intarzierea rambursarii peste scadenta, fie in imposibilitatea
debitorului de a rambursa.
Intarzierea peste scadenta se penalizeaza prin majorarea dobanzii pe
durata intazierii si prin consemnarea evenimentului ca incident. In multe tari
bancile coopereaza, sub supravegherea Bancii Centrale, pentru evidenta detaliata si precisa a incidentelor. Astfel exista informatii despre orice debitor relativ la
incidentele al caror subiect a fost si despre modul de solutionre a incidentelor
respective. Eventualii viitori creditori vor fi in cunostinta de cauza despre calitatea promisiunii de rambursare angajata de un debitor si isi pot lua masuri preventive.
In anumite cazuri, cand debitorul anunta anticipat posibilitatea intarzierii,
creditorul poate accepta, in conditii negociate cu respectivul debitor, reesalonarea rambursarii.
Imposibilitatea de rambursare poate interveni din incapacitatea de plata a
debitorului (faliment), din disparitia lui cu rea credinta sau din disparitia fizica.
Imposibilitatea de rambursare este tratata, de asemenea, ca incident.
Creditele aflate in astfel de situatii se numesc neperformante:
cele intarziate - restante,
iar celelalte - nerecuperabile.
Evidenta incidentelor la o banca sau pe ansamblul sistemului bancar
creeaza posibilitatea calcularii riscului de nerambursare. Acest risc se poate calcula pe un debitor oarecare, dar, de regula, se calculeaza pe multimi de cazuri de aceeasi speta. De pilda, pentru un anumit tip de credit, pentru debitori desfasurand un anumit fel de activitate, pentru operatiuni de creditare circumscrise unei anumite zone geografice etc. Intr-o prima aproximare, riscul poate fi determinat de probabilitatea de producere a incidentului in multimea cazurilor de creditare (totala sau de o anumita speta):
N
rn n , (15)
unde:
rn = riscul de nerambursare,
n = numarul cazurilor de incidente,
N = numarul total al operatiunilor de creditare (pe ansamblu sau pe o anumita
speta de creditare).
Intr-o analiza mai elaborata, riscul se poate determina ca dispersie a
rezultatului creditarii (profit sau pierdere).
Rezultatul creditarii se determina in forma absoluta ca diferenta intre
incasarile bancii pe seama respectivului credit si cheltuielile facute de banca pentru derularea creditului si recuperarea acestuia. Expresia procentuala a rezultatului se obtine prin raportarea acestuia la cuantumul creditului.
In cazul creditelor neperformante cheltuielile includ, pe langa cele
normale privind functionarea bancii, si cheltuieli legate de urmarirea debitorului,
cheltuieli de judecata, cheltuieli pentru valorificarea gajurilor, sume nerecuperate din creditul insusi, dobanzi neincasate, decapitalizarea sumelor creditate in intervalul dintre acordare/scadenta si momentul eventualei lor recuperari s.a. In aceste cazuri, de multe ori, rezultatul creditarii este negativ.
Rezultatul creditarii se considera a fi determinat de starea economiei, a
ramurii economice, a zonei geografice unde se deruleaza activitatea debitorului. Pe baza unor informatii statistice privind variatia acestei stari in trecut si a unor
predictii privind evolutia unor indicatori economici/sociali/politici specifici se pot determina probabilitati de producere a diferitelor stari economice. In conditiile unei stari date este posibil un anume rezultat al creditarii, iar acestuia i se afecteaza ca probabilitate aceea caracteristica respectivei stari.
B. RISCUL DE IMOBILIZARE pe care si-l asuma deponentul unei
banci si care consta in imposibilitatea bancii de a rambursa acestuia, la cerere,
partial sau integral, suma depusa.
Cauzele acestui risc se gasesc, in principiu, in conjunctura economica
nefavorabila ce poate conduce la dificultati financiare pentru agentii economici:
refluxul procesului de economisire, lipsa mijloacelor de plata la debitori s.a. In
afara de aceasta, in chiar conditiile unei conjuncturi economice favorabile, riscul se poate produce datorita unor cauze ce tin de managementul financiar
necorespunzator fie la nivelul bancii, fie la nivelul debitorilor acesteia.
La nivelul bancii, managementul financiar necorespunzator inseamna,
printre altele, acceptarea unor operatiuni riscante de creditare care genereaza
credite neperformante, insuficienta cunoastere a situatiei financiare a debitorilor,
diagnosticul financiar defectuos al debitorului, aprecierea incorecta a raporturilor de scadente intre operatiunile active (acordari de credite) si cele pasive (mobilizarea de resurse) s.a.
La nivelul debitorilor, managementul financiar necorespunzator
inseamna, printre altele, utilizarea neeficienta a creditelor, derularea activitatii
proprii in conditii de eficienta scazuta, utilizarea creditelor in activitati
neaducatoare de profit sau in jocuri de bursa s.a.
In afara de riscurile de rambursare, in activitatea bancilor apar si alte
riscuri generate de imprejurari diferite.
a) Riscul insolvabilitatii sau al pierderii de capital, care apare din cauza
creditelor neperformante (in primul rand a celor nerecuperabile) si a cresterii ratei dobanzii. Aceasta din urma mareste efortul de rambursare al debitorilor si restrange sfera utilizarilor eficiente ale creditului. Esential pentru utilizarea eficienta a creditului este ca debitorul sa intreprinda activitati a caror profitabilitate neta sa fie pozitiva: rezultatul activitatii diminuat cu impozitele sa acopere costul resurselor cu care s-a finantat activitatea. Daca rata fiscalitatii si rata dobanzii sunt ridicate, atunci sfera utilizarii eficiente a creditului se restrange, iar riscul de insolvabilitate creste:
ri f t,d ft′ > 0 si fd′ > 0 (17.1)
unde:
ri = riscul de insolvabilitate,
t = rata fiscalitatii,
d = rata dobanzii.
Multi autori, in special francezi si americani, intre care Modigliani,
laureat Nobel pentru economie, arata ca riscul insolvabilitatii depinde direct de
masa creditelor acordate de o banca, dupa relatia:
ri f C, t, d , fc′ > 0 (17.2)
unde: C este masa totala a creditelor acordate, dependenta riscului fata de t si d se pastreaza ca mai sus, iar f este, evident, o alta functie decat cea precedenta.
Prevenirea si diminuarea acestui risc se face pe baza unor norme
prudentiale, dintre care unele impuse in mod expres de Banca Centrala. Dintre
aceste norme, cele mai uzuale sunt:
obligatia unui capital minim propriu al bancii;
norma lui Coke
cota maxima pe care creditele acordate unui anumit client, efective la
un moment dat, o poate avea in capitalul propriu al bancii, cota care de regula este
de 5%;
cota maxima pe care creditele acordate debitorilor desfasurand un
anumit gen de activitate, efective la un moment dat, o poate avea in totalul
creditelor in derulare la acel moment (de regula 20%) sau in capitalul propriu al
bancii.
Ultimele doua norme au in vedere diminuarea riscului de insolvabilitate
prin diversificarea portofoliului de active al bancii.
b) Riscul lipsei de lichiditate apare in situatia in care banca nu dispune
de resurse din care sa acopere platile scadente la un moment dat, cum sunt: plati
ordonate de clientii ei a fi facute din conturile pe care acestia le au deschise la chiar banca in cauza, cheltuieli proprii de functionare a bancii, cererile de inchidere de conturi sau lichidari de depozite.
Sistemul bancar, si in primul rand Banca Centrala, precum si piata
monetara in sine ofera o varietate de posibilitati pentru depasirea unei astfel de
dificultati:
scontarea sau rescontarea portofoliului de efecte comerciale, angajarea unor
debite conjunctuale (de scurta durata) pe piata
interbancara, lombardarea titlurilor de stat, refinantarea de
scurta durata de
Costul disponibilitatilor, rezultate in mod firesc din soldul pozitiv
depuneri/incasari curente fata de retrageri/plati curente, este in general mic, fiindca rata dobanzii la depuneri este mai mica decat rata dobanzii la creditele bancare.
Costul disponibilitatilor procurate ad-hoc, intr-o situatie de lipsa de
lichiditate, este mai mare si rezulta ca fiind suplimentar costurilor curente ordinare.
Acest cost diminueaza profitul bancii sau il poate face negativ, cu repercusiuni
defavorabile provenite din comportamentul de respingere aparut la actionarii
bancii.
Diminuarea riscului de lichiditate se face prin politica de atrageri de
depuneri (dobanzi atractive, produse bancare noi), prin politica judicioasa de
creditare, prin alegerea plasamentelor corecte si, mai ales, printr-o buna corelare a duratei depozitelor cu cea a creditelor acordate.
c) Riscul de dobanda apare in situatia in care evolutia ratei dobanzii se
produce intr-un sens nefavorabil bancii. Astfel, in cazul in care banca a acceptat
depozite remunerate cu d1%, iar in timp pe piata monetara aceasta rata s-a diminuat la d2%, diferenta dintre cele doua rate de dobanda reprezinta pentru banca un cost suplimentar al disponibilitatilor sale. In mod similar, in cazul in care rata dobanzii la depozite este d1% si ramane nemodificata, iar rata dobanzii la credite era de d2% > d1%, dar s-a diminuat in timp la d3%, diferenta d2% - d3% se constituie in costuri suplimentare sau chiar in pierderi daca d1% < d3 %. Acest risc apare, in principiu, tot ca un risc de costuri suplimentare.
Diminuarea acestui risc se face prin masuri preventive, incluzand in
dobanda la credite o cota reflectand acest risc sau acceptand scadenta la credite, dar si la depozite, in limita orizontului de predictie care indica o eventuala modificare nefavorabila a ratei de dobanda cu cea mai mare probabilitate. De asemenea, se poate face prin clauza variabilitatii ratei dobanzii.
d) Riscul eroziunii capitalului apare in situatia in care inflatia afecteaza
rata dobanzii facand-o real negativa (vezi relatia (7)). Acest lucru se produce, de
regula, atunci cand evolutia efectiva a procesului inflationist depaseste predictiile cele mai pesimiste pe care banca le-a avut in vedere la momentul stabilirii ratei dobanzii.
e) Riscul valutar este legat de evolutia cursurilor de schimb ale
diverselor monede nationale, in primul rand a celor cu care o banca lucreaza in
mod curent. Acest risc este generat de starea economiilor nationale straine, care
determina in mod esential paritatea monedelor lor cu moneda tarii de resedinta a
bancii sau cu monedele altor tari. Riscul devine efectiv atunci cand o banca detine depozite, are rezerve sau a facut plasamente intr-o valuta straina, de pilda EURO, iar aceasta se depreciaza in raport cu o alta, de pilda dolarul american sau yenul japonez. Disponibilitatile valutare ale bancii in cauza au in acest fel o putere de cumparare mai mica in dolari sau yeni decat aveau in momentul constituirii depozitelor si rezervelor sau al efectuarii plasamentelor.
Diminuarea acestui risc se face prin diversificarea valutelor cu care
lucreaza o banca, prin acuratetea efectuarii predictiilor privind piata valutara, prin promovarea operatiunilor de sens invers, prin consultarea agentiilor de rating, (evaluare) a riscurilor de tara sau de banca.
f) Riscul de tara este legat de performantele economice ale unei tari, de
evolutia conjuncturii economice si politice dintr-o tara, de stabilitatea mediului
economic si politic al acesteia.
Diminuarea acestui risc se face prin informarea continua, corecta si obiectiva
asupra evolutiei cadrului juridico-legislativ al tarii in cauza si consultarea
agentiilor de rating.
3.2 Garantarea creditului
Existenta riscului in operatiunile de credit a condus in mod rational la
preocuparea creditorilor pentru diminuarea acestuia si pentru acoperirea lui in cazul in care s-a produs. Garantarea creditului este legata de ambele probleme
mentionate, dar este directionata in final pentru acoperire, adica pentru crearea unei posibilitati certe de recuperare a pierderii (total sau macar partial) in cazul in care riscul s-a produs.
Practica bancara a instituit mai multe forme de garantare a unui credit,
dintre care unele virtuale (garantia personala, garantia unui tert, garantia statului) si altele reale (retinere, gaj, ipoteca, privilegiu).
Garantia personala se intemeiaza pe calitatea de partener corect a
debitorului, cunoscuta in timp de catre creditor si presupusa pe baza concluziilor
unei analize financiare privind capacitatea de plata a debitorului si fezabilitatea
activitatii a carei creditare o solicita.
Garantia unui tert se intemeiaza pe angajamentul scris asumat de catre
tert ca va plati datoria in caz ca debitorul este in imposibilitate de a o face. Tertul, numit garant, se poate angaja strict pentru datoria pe care o garanteaza si numai dupa o eventuala executare patrimoniala a debitorului (garantia simpla) sau fara conditiile mentionate (garantia solidara).
Garantia statului apare de regula in cazul in care creditorul are
apartenenta la alta tara, iar debitorul la statul garant. Garantia statului poate fi
individualizata (pentru un anumit debitor) sau nu (pentru un anumit gen de
activitate economica, o anumita zona geografica, o anumita categorie de debitori).
Garantia statului se instituie de regula prin lege.
Retinerea presupune ca un creditor poate retine un bun corporal
proprietate a debitorului pana cand acesta isi stinge complet datoria. Retinerea se
poate face numai conditionat:
bunul respectiv sa aiba legatura cu datoria;
datoria sa fie certa si exigibila.
Gajul presupune ca debitorul isi garanteaza datoria cu un bun al sau pe
care il remite sau nu in mod efectiv creditorului. Prima solutie este gaj cu
deposedare (in care caz creditorul poate solicita un titlu de gajare), iar a doua gaj fara deposedare. Atat creditorul, cat si debitorul au drepturi si obligatii in raport cu gajul.
Creditorul trebuie sa conserve gajul in starea in care l-a primit si nu-l
poate instraina in nici un fel, nici gaja sau ipoteca pe perioada pana la scadenta
creditului generator. In schimb, are drept de preferinta (de a fi platit inaintea altor creditori in cazul in care debitorul este executat patrimonial prin vinderea gajului), drept de urmarire (daca proprietarul bunului gajat se schimba), drept de retinere si drept de vanzare (sa solicite in justitie vanzarea bunului in cazul imposibilitatii debitorului de a-si stinge datoria).
Debitorul are dreptul de a-si pretinde gajul in cazul stingerii datoriei in
conditiile angajate la gajare si are obligatia de a nu schimba cu rea credinta situatia juridica a gajului.
Ipoteca este actul prin care debitorul acorda creditorului dreptul asupra
unui bun imobil (teren, constructie) fara deposedare si cu publicitate. Ipoteca se
poate institui prin lege (ipoteca legala), prin consimtire (ipoteca convenita) si prin justitie (ipoteca judiciara).
Creditorul isi pastreaza, in acest caz, doar dreptul de preferinta si
dreptul de urmarire, dar nu are nici o obligatie legata de bunul ipotecat.
Debitorul isi pastreaza obligatia de buna credinta si are dreptul de a fi
in deplina si absoluta posesie a bunului sau ipotecat odata cu stingerea obligatiei
generatoare.
Privilegiul este dreptul legal conferit unor creditori de a avea prioritate in
recuperarea creditului acordat in cazul in care debitorul este executat patrimonial.
Legea instituie privilegii generale sau speciale, precum si totale, mobiliare sau
imobiliare.
Intr-un context mai larg referitor nu numai la garantarea creditelor, ci si la
lichiditatea si solvabilitatea unei institutii bancare, sunt practicate fondul de rezerva si asigurarea.
Fondul/fondurile de rezerva se constituie din profitul bancii si sunt
consemnate in conturi speciale, cu posibilitatea de utilizare in conditii stabilite in
prealabil, in functie de capacitatea de plata a bancii la un moment dat. In mod
similar functioneaza ca o masura preventiva, dar si de politica monetara, rezerva obligatorie instituita de Banca Centrala. Aceasta masura se refera la obligatia unei banci de a nu acorda credite pe masura disponibilitatilor existente la un moment dat, ci numai in limita unei cote subunitare:
CA D∗ cc (11)
cc 1− cro, (12)
unde:
CA = creditul acordat pe baza disponibilitatilor existente,
D = disponibilitatile existente,
cc = cota de creditare,
cro = cota de rezerva obligatorie.
In tara noastra, cota de rezerva obligatorie a crescut de la circa 10%
inainte de 1 ianuarie 1998 la 12,5% incepand cu aceasta data. Pentru alte tari cota de rezerva obligatorie este de circa 14% in SUA si de 15-18% in tarile Uniunii Europene.
Variatia cotei are un efect de parghie monetara, deoarece determina
variatia masei monetare (scripturale) pe care o banca o poate emite. Tinand seama de mecanismul constituirii disponibilitatilor de creditare si de fluxurile monetare generatoare de disponibilitati in contextul sistemului bancar al economiei nationale, se poate determina coeficientul de multiplicare a masei monetare.
Asigurarea este o alta modalitate de garantare, in sensul larg mentionat
mai sus, care consta in preluarea riscului unei operatiuni majore de creditare in
conditiile constituirii unui sindicat sau consortiu bancar, adica de preluare solidara a creditarii de catre mai multe banci.
Asigurarea este practicata si intr-un context mai restrans, acela al
garantiilor reale (cu exceptia privilegiului), in legatura cu care creditorul poate
solicita debitorului sau existenta unei asigurari de bunuri contractata la o societate de asigurari. Aceasta presupune ca, in cazul distrugerii bunului din motive independente de creditor si de debitor, societatea de asigurari despagubeste pe debitor, iar creditorul, la randul sau, isi poate redobandi contravaloarea creditului in cazul in care debitorul este in imposibilitate de plata.
3.3 Sfere de creditare
Larga diversificare a situatiilor de creditare a impus, din necesitati
practice, clasificarea creditelor, criteriile utilizate fiind la randul lor relativ
numeroase: persoana creditorului si, respectiv, a debitorului, obiectul creditului,
sursa de creditare, modalitatea de constituire a disponibilitatilor, durata creditarii
s.a. O clasificare de larga acoperire este cea dupa sfera creditarii, in interiorul
careia, pe componentele definite, se utilizeaza pe verticala alte criterii de clasificare in raport cu nevoile de evidenta, statistica si analiza.
Dupa sfera de creditare se identifica cinci categorii de credit, numite la
randul lor "sfere de creditare": credit comercial, credit bancar, credit obligatar,
credit ipotecar si credit de consum.
A. CREDITUL COMERCIAL este acel credit acordat intre societatile
comerciale nefinanciare. Acesta este consemnat in inscrisuri speciale, numite efecte comerciale, (cambia, polita s.a.) sau in contractul de vanzare-cumparare intervenit intre parti. Creditul comercial are caractaristica de transferabilitate (vezi trasaturile raportului de credit prezentate in debutul subcapitolului 3).
Intre doua astfel de societati care intra in relatii de schimb de marfuri
(vanzare-cumparare), una se poate gasi in postura de creditor, iar cealalta de
debitor, in cazul in care se convine ca momentul platii sa fie distinct de cel al
livrarii marfii.
Creditor poate fi furnizorul, in cazul in care livreaza marfa si accepta
plata ulterioara a ei, sau cumparatorul, in cazul in care accepta plata in avans a
marfii. Debitor este in fiecare caz in parte partenerul creditorului din cadrul
respectivului raport de schimb: cumparatorul, care plateste ulterior livrarii,
respectiv furnizorul, care livreaza ulterior platii.
Pentru creditor marfa livrata, respectiv plata facuta in avans reprezinta o
creanta, adica o suma de bani care ii este datorata si care pentru el inseamna o
imobilizare de mijloace, adica o utilizare a surselor sale de finantare.
Pentru debitor marfa primita, respectiv suma incasata in avans constituie
o datorie, adica o suma de bani pe care va trebui sa o plateasca si care pentru el
reprezinta o mobilizare de mijloace, adica o sursa de finantare suplimentara, peste cele proprii.
Atat creantele, cat si datoriile existente la momentul incheierii unui bilant
sunt evidentiate corespunzator in structura acestuia: primele in activ, celelalte in
pasiv.
Furnizorul poate diminua tendinta cumparatorului spre solicitarea de
creante uzand de oferta cu rabat (subcapitolul 7.6, relatiile (40)). Aceasta
accelereaza rotatia activelor sale circulante, diminuandu-i imobilizarile financiare.
Creditorul isi poate reconstitui disponibilitatile banesti uzand de
transferabilitatea creditului prin operatiunea de scontare (subcapitolul 8.3).
B. CREDITUL BANCAR este acel credit in care unul dintre parteneri
este o banca. Sensul acestui credit este dublu: constituirea disponibilitatilor bancare
prin depuneri pe care cei ce economisesc le fac la banci (depozite, depuneri in cont
curent) si acordarea de credite de catre banci pentru cei care au lipsa de
disponibilitati: fara un suport material bine determinat (avansul in cont curent, linia de credit), numite credite implicite si cu suport material precizat (credite pentru stocuri, credite de campanie), numite credite explicite.
Depozitele sunt depuneri facute la banci cu precizarea caracteristicilor
temporale: la vedere, cand depozitarul poate cere lichidarea depozitului in orice
moment, cu un eventual preaviz convenit la constituirea acestuia si pe termen, cand din chiar momentul constituirii se stabileste durata depozitului.
Depunerile in cont curent apar de regula pentru persoanele (fizice sau
juridice) care isi deschid un cont prin care isi ruleaza incasarile si platile curente.
Soldul zilnic al acestui cont este o disponibilitate pe care banca o poate folosi ca
sursa de acordare a unor credite.
Avansurile in cont curent, numite si credite de casa sau credite de
trezorerie, sunt practicate pentru clientii ce au deschis la banca un cont prin care isi ruleaza in mod obisnuit incasarile si platile. Garantia debitorului o reprezinta
calitatea financiara a activitatii sale, cunoscuta in timp de catre banca, precum si
certitudinea rularii incasarilor sale prin respectivul cont.
Acordarea unor astfel de avansuri se face in conditiile in care clientul nu
are disponibilitati in contul sau sau in casa si este in situatia de a face o plata
imprevizibila. Astfel de credite nu presupun inscrisuri si de aceea sunt
netransferabile, adica bancile nu-si pot reconstitui disponibilitatile prin scontare.
Pentru acest motiv aceste credite sunt mai scumpe.
Linia de credit este modalitatea cea mai raspandita pentru acordarea
unui credit, caracterizata prin faptul ca stabileste un plafon maxim al creditului
acordat. Sunt practicate trei variante de linie de credit:
obisnuita, care nu stabileste durata creditului, astfel incat banca poate
oricand solicita rambursarea;
confirmata, care stabileste durata creditului;
revolving, care reinnoieste posibilitatea de creditare la nivelul
plafonului cu fiecare rambursare efectuata de debitor. Posibilitatea de creditare la momentul t este PC, determinata astfel:
PCt PM − Ct , (21.1)
unde:
PM = plafonul de creditare,
Ct = creditul in uz la debitor la momentul t (Ct ≤ PM) .
Pe perioada (t, t + 1) debitorul apeleaza la un alt credit de marime C si
face o rambursare de marime R. Posibilitatea de creditare la momentul t + 1 este:
PCt 1 PM − (Ct C− R (21.2)
Creditul pentru stocuri este o forma de credit destinata acoperirii unei
parti din activele circulante ale unei firme, in completarea resurselor financiare
proprii si a altor surse temporar mobilizabile (creditul comercial, pasivele stabile).
Creditul poate fi solicitat anterior sau ulterior constituirii stocului (materii prime,
materiale, semifabricate, combustibil, ambalaje, produse finite livrate, produse
finite in stoc s.a.).
Solicitarea in avans presupune o anumita stringenta sau oportunitate a
crearii stocului, intervenita intr-un moment de lipsa de lichiditati la solicitator.
Viitorul debitor (solicitatorul) trebuie sa probeze cu un document (o factura,
o comanda / un contract) iminenta constituirii stocului.
Stringenta poate interveni, de exemplu, in cazul unei iminente rupturi de
stoc si pe fondul unei lipse de lichiditati. Intreprinderea solicita un credit pentru
achizitionarea de bunuri, ce fac obiectul respectivului stoc, in vederea recrearii
acestuia la nivelul normal, curent.
Oportunitatea poate interveni, de exemplu, in cazul existentei unei
imprejurari de achizitie in conditii avantajoase a unei partizi de bunuri necesare in activitatea intreprinderii. Este vorba de o imprejurare conjuncturala, achizitia
nefiind planificata, ci devenita oportuna datorita conditiilor de livrare: pret
avantajos, raport favorabil pret-calitate, rabat interesant s.a.
Solicitarea ulterioara presupune existenta stocului finantat pana la zi
din resursele solicitatorului si, pe care acesta doreste sa si le recupereze chiar
atunci. Documentele uzuale ce probeaza imobilizarea resurselor sale si existenta
stocului sunt efectele comerciale (cambia, warant, polita s.a.). Solicitatorul cedeaza bancii efectele respective in schimbul reconstituirii propriilor resurse, adica transfera bancii creditul ce i-a fost in sarcina pana la momentul respectiv. Banca preia nu numai creditul, dar si uzufructul acestuia pe perioada in care creditul ii va fi in sarcina.
Creditul de campanie sau creditul pentru nevoi sezoniere este o forma
de credit pentru acoperirea unor nevoi sezoniere de aprovizionare sau productie.
Creditul pentru nevoi sezoniere de aprovizionare are similitudini cu
creditul pentru stocuri in cazul solicitarii in avans, insa nu este determinat de o
imprejurare conjuncturala, ci este predictibil si, in consecinta, este planificat ca
rezultat al faptului ca posibilitatea de a gasi marfuri de speta necesara este incerta in alte perioade (in alte sezoane). Este, in special, cazul mai ales al materiilor prime agricole vegetale, dar si al unor marfuri al caror transport este conditionat sezonier.
In sezonul de aprovizionare debitorul trebuie, de regula, sa-si creeze stoc la nivelul nevoilor insumate pe intreaga perioada dintre doua sezoane consecutive. Efortul financiar este mare si concentrat temporal, ceea ce ar insemna, in cazul folosirii resurselor financiare proprii, o imobilizare mare si de durata. Pentru a evita acest lucru, debitorul solicita un credit, protejandu-si propriile resurse.
Creditul pentru nevoi sezoniere de productie este similar celui de
aprovizionare, doar ca obiectul sau il reprezinta productia ce trebuie facuta in
extrasezon pentru a putea raspunde prompt cererilor mari formulate in sezon.
Motivatia de protectie a propriilor resurse financiare ale debitorului se pastreaza si in acest caz.
C. CREDITUL OBLIGATAR este cel in care debitor este, de regula,
statul. Aceasta pozitie poate fi detinuta si de o administratie publica sau de un
agent economic "de prima mana" pe piata respectiva.
Creditul obligatar de stat a fost prezentat pe larg in subcapitolul 4.2.
Inscrisul specific al acestui credit este obligatiunea (in cazul termenelor
medii si lungi) si bonul de tezaur (in cazul termenului sub un an).
Debitorul este cel ce emite inscrisuri pe care le plaseaza pe piata de
capital si obtine in locul lor resurse financiare pe care le poate utiliza in activitatea sa. Astfel, emisiunea de obligatiuni de catre un agent economic este o sursa de capital. Din punctul de vedere al actionarilor unei societati comerciale (actualii finantatori ai acesteia), emisiunea de obligatiuni are avantajul ca nu modifica raportul de forte intre actionari, asa cum s-ar putea intampla in cazul completarii surselor de finantare printr-o crestere de capital social, adica printr-o emisiune suplimentara de actiuni. Principalele destinatii ale resurselor obtinute prin creditul obligatar al agentilor economici este formarea bruta de capital (fix si circulant) si plasamente la alte firme (participatie sau preluarea pachetului de control).
Din punctul de vedere al societatii comerciale emitente, creditul obligatar
are avantajul de a fi mai ieftin decat capitalul propriu, deoarece rata dobanzii
(pretul capitalului imprumutat) este, de regula, mai mica decat cea a dividendului (pretul capitalului propriu).
In ultimii 20 de ani, creditul obligatar a cunoscut o extensie a formelor pe
termen scurt, pentru care sunt utilizate ca inscrisuri bonurile de depozit sau
certificatele de depozit emise de agenti economici privati (in terminologia
americana "commercial papers"). In Romania, aceasta practica nu este uzuala in
legatura cu agentii economici nefinanciari, dar este utilizata pe scara larga de banci, mai ales pe termene de 30 si 90 de zile.
Multiplicarea posibilitatilor de plasament sub forma creditului obligatar,
practicat de agentii economici privati, dar si de stat sau administratii publice,
precum si posibilitatile reduse ale plasatorilor de a evalua singuri riscurile pe care le incumba diversele plasamente, au facut sa prolifereze agentiile de evaluare a riscurilor plasamentelor, care ofera consultanta in acest sens, numite agentii de rating.
D. CREDITUL IPOTECAR este acel credit al carui obiect il reprezinta
materia proprietatii imobiliare: constructii si terenuri. Intre creditor si debitor
intervine un contract potrivit caruia primul pune la dispozitia celui de-al doilea o
suma prin care acesta din urma sa-si constituie sau sa-si extinda proprietatea
imobiliara. Contractul, avand in vedere obiectul specific al creditului, contine unele prevederi caracteristice:
mentionarea proprietatii cu care se garanteaza imprumutul;
obligatiile ce decurg in cazul rambursarii anticipate;
conditiile in care debitorul poate pierde proprietatea.
Creditul ipotecar are mai multe forme:
a) imprumutul pe ipoteca cu dobanda fixa
b) imprumutul pe ipoteca cu dobanda variabila, in care caz variatia
dobanzii este determinata pe baza unui indicator specific al pietei financiare,
mentionat expres in contractul de credit;
c) imprumutul pe ipoteca cu rambursare progresiva, prin care debitorul
plateste bancii, in prima perioada a duratei de imprumut, doar o cota din
rata/amortismentul obisnuit; diminuarea ratei scadente poate fi modica (10-25%)
sau forte (pana la 95%), in care caz rambursarea capata, in respectiva perioada, un caracter quasisimbolic; este o forma de credit ce incurajeaza pe acei intreprinzatori cu disponibilitati modeste, dar care au reale perspective de crestere in timp a capacitatii lor de plata;
d) creditul ipotecar inversat este o forma prin care debitorul incearca sasi
diminueze pierderile probabile rezultate din imobilizarea propriilor resurse intr-o
proprietate imobiliara. Dupa achizitia obiectului imobil din propriile sale resurse, proprietarul ipotecheaza acest obiect obtinand, cel putin partial, resurse financiare la nivelul celor investite in respectiva achizitie. Aceste resurse sunt plasate pe termen lung, iar din anuitatile rezultate ramburseaza creditul ipotecar pe care l-a preluat.
E. CREDITUL DE CONSUM este creditul al carui obiect il formeaza
consumul personal. Debitorul este, de regula, o persoana fizica, un consumator care doreste sa consume, deci sa achizitioneze, dar nu are suficiente resurse. Creditorul poate fi un furnizor oarecare de bunuri de consum sau banca. Debitorul poate apela creditul fie la furnizor, fie la banca (forma creditului initial), dupa cum si furnizorul poate sa transfere (prin scont) spre banca cel putin o parte din creditele acordate initial chiar de catre el (forma creditului ulterior).
Creditul de consum cunoaste doua forme mai raspandite:
a) credit deschis, numit si cu rambursare neesalonata, in care creditorul
este dispus sa acorde oricand un credit fara a stabili scadenta de rambursare,
urmand ca debitorul sa aiba initiativa platii imprumutului; este o forma de credit
fara inscris, practicata pentru clientii fideli si despre care se stie ca au capacitate de plata; in caz de crestere alarmanta a datoriei nerambursate, de regula, creditorul inceteaza acordarea de noi credite;
b) credit esalonat, in care partile stabilesc de comun acord, inca de la
atribuirea creditului, scadentele si cuantumul rambursarilor.
3.4 Instrumente de credit
Instrumentele de credit sunt inscrisuri care atesta existenta unei relatii de
credit. Aceste instrumente nu au valoare in sine (proprie sau intrinseca), ci sunt
doar un simbol acceptat pentru a face plati. Ele se mai numesc titluri de credit.
Formele acestor titluri sunt legate, in principal, de sfera de creditare, dar si de
initiativa de plata a titularilor de disponibilitati detinute in banci sau a furnizorilor pe credit, in vederea incasarii sumelor pe care le datoreaza clientii lor.
Legat de sfera de creditare, sunt uzuale cambia si formele ei bilet la ordin,
polita, trata si warant (in cazul creditului comercial), bilet de banca si cec (in cazul creditului bancar), obligatiune, bon de tezaur, certificat de depozit (in cazul creditului obligatar).
Legat de initiativa de plata a titularilor de disponibilitati detinute in banci
(adica posesorii de depozite sau conturi curente), sunt uzuale ordinul de plata si
viramentul.
Legat de initiativa de plata a furnizorilor pe credit (cei ce au livrat bunuri
unor clienti, urmand ca plata sa se faca ulterior), sunt uzuale avizul de plata si
dispozitia de plata.
Cambia este un titlu de credit ce atesta obligatia de a se plati sau de a
face sa se plateasca la scadenta mentionata suma inscrisa in titlu.
Biletul de ordin este cambia cu doi participanti:
trasul, cel ce isi asuma obligatia de plata; el este emitentul, adica
subscriitorul biletului, respectiv cel care isi creeaza o obligatie, adica are o datorie
fata de beneficiar, pe care chiar el o va plati;
beneficiarul, cel care va incasa la scadenta suma mentionata in bilet,
adica cel ce si-a asumat o creanta, a fost de acord ca partenerul sau de afaceri sa-i ramana dator.
In circuitul biletului la ordin (figura 16) intervin, in afara de cele doua parti,
si bancile prin care partile isi deruleaza incasarile/platile. Circuitul pune in evidenta atat fluxurile reale generatoare de obligatii/creante, cat si fluxurile monetare.
Figura 16 Circuitul biletului la ordin
In baza unei intelegeri reciproce (contract, conventie etc.) beneficiarul
(in calitate de furnizor) livreaza/presteaza clientului sau o partida de marfa/un
serviciu (in figura 16, circuitul 1), a carei plata clientul nu o poate face pe loc,
astfel incat, cu acceptul furnizorului, ii emite acestuia un bilet la ordin (2). In acesta se mentioneaza numele emitentului (adresa, cont bancar, banca la care este deschis contul si alte date de identificare), suma datorata, data si locul emiterii, scadenta, locul platii, numele beneficiarului platii. Beneficiarul remite biletul bancii sale (3), care ii varsa suma in cont (4) sub forma unui credit si contra unei remunerari (comision). Banca beneficiarului prezinta biletul la plata bancii emitentului (5), care achita biletul la ordin (6), iar la scadenta retine suma plus comision si dobanzi (7) din contul emitentului.
Biletul la ordin mai contine un element de confirmare si unul de
garantare.
Confirmarea este facuta prin semnatura emitentului, datata si insotita de
mentiunea "vazut".
Garantarea este facuta de un tert (numit avalist), care isi asuma obligatia
de a plati la scadenta, in caz ca emitentul este in imposibilitate de plata. Avalistul garanteaza prin semnatura, specificand pentru cine a semnat (respectiv pentru emitent) cu mentiunea "avalizat".
Trata sau polita este o cambie cu trei participanti:
trasul, cu aceeasi pozitie ca in cazul biletului la ordin, dar care nu-si
mai asuma singur obligatia de plata, ci este pus/chemat sa plateasca de catre cineva
fata de care are o datorie baneasca;
beneficiarul, cu aceeasi pozitie ca in cazul biletului la ordin, dar care
nu a avut o relatie de afaceri directa cu trasul, ci cu persoana caruia acesta ii este
dator;
tragatorul este simultan datornic fata de beneficiar si creantier fata de
tras, avand cu amandoi relatii directe de afaceri; el plateste datoria fata de
beneficiar cu datoria pe care trasul o are fata de el; este emitentul politei.
In circuitul tratei (figura 17) participa, in afara celor trei parti, si bancile
trasului si beneficiarului.
Figura 17 Circuitul politei
(cu aceleasi semnificatii grafice ca in figura 16)
In baza unei intelegeri reciproce intre tras si tragator, primul ii este dator
sau ii va fi dator celuilalt pentru o livrare/prestare pe care acesta i-a facut-o/i-o va face (in figura 17, circuitul 1). Se convine, de asemenea, ca stingerea datoriei sa se realizeze printr-o plata pe care trasul sa o faca in favoarea beneficiarului indicat de tragator. Tragatorul a primit/va primi o livrare/prestatie de la beneficiar (2), caruia ii va oferi ca plata polita (3). Beneficiarul o prezinta bancii sale (4), care ii crediteaza contul din banca (5), completandu-i disponibilitatile pe care ar fi trebuit sa le primeasca (dar nu le-a primit) de la tragator. Banca beneficiarului trimite polita catre banca trasului (6), care vireaza suma (7) si apoi si-o recupereaza prin debitarea contului trasului (8).
In polita se mentioneaza suma de plata, data emiterii, scadenta si locul
platii, datele de identificare ale trasului (nume, adresa, numar de cont, banca unde este deschis contul s.a.), numele beneficiarului platii. Mai exista, de asemenea, un element de confirmare, unul de acceptare si unul de garantare.
Confirmarea o face tragatorul prin semnatura si prin precizarea unor date
de identificare (nume, adresa s.a.).
Acceptarea o face trasul prin semnatura, precizarea numelui si mentiunea
"acceptat".
Garantarea se face similar biletului la ordin.
Warantul este un document cu rol de efect comercial, care atesta
existenta unui stoc de marfa intr-un depozit (eventual chiar pe un mijloc de
transport aflat in cursa) si in baza caruia banca poate oferi un credit pentru stoc.
Din momentul in care warantul se andoseaza, adica se inscriptioneaza de catre
banca pe recipisa warant (parte detasabila a warantului) creditul ce l-a oferit pentru stocul dovedit prin warantul respectiv, acest document devine titlu de credit si intra in circuitul acestora (se include in portofoliul de active al bancii, poate fi scontat).
Biletul de banca este emis de banca de emisiune, in cupiuri diferite, ca
titlu la purtator, fara termen de rambursare si cu putere circulatorie. Este numit si bancnota.
Cecul este o dispozitie de plata, data de titularul unui cont/depozit bancar
catre respectiva banca, de a plati o suma de bani beneficiarului mentionat (cec
nominal) sau celui ce se prezinta cu respectivul cec (cec la purtator). In cazul in
care in cec se mentioneaza un cont in care trebuie facuta plata (cec virament),
banca emitentului va face transferul de bani sub forma scripturala. In anumite
cazuri banca emitentului confirma existenta disponibilului in contul clientului sau (cec confirmat), dand astfel o garantie beneficiarului cecului privind capacitatea de plata a emitentului. Pentru a evita folosirea ilegala a unor cecuri se foloseste conventia de barare a acestora (cec barat), prin care plata nu poate fi efectuata decat catre o institutie bancara.
In ultimii 20 de ani s-a extins mult un instrument similar cecului, cartea
de credit, instrument informatizat de plata prin care confirmarea capacitatii de
plata se face in timp real, la fel plata si, in plus, banca titularului poate acorda si
credit, in cazul in care disponibilul in contul acestuia ar putea fi insuficient.
Figura 18 Circuitul cecului
(cu aceeasi semnificatii grafice ca in figura 16)
Emitentul si-a deschis un cont/depozit la banca lui (in figura 18, circuitul
1) si solicita acesteia sa-i elibereze un carnet de cecuri (2). Emitentul se bucura de o prestatie a beneficiarului (3) pe care o achita cu un cec (4). Beneficiarul prezinta cecul bancii sale (5) care i-l onoreaza (6) si apoi il remite bancii emitentului (7), care, la randul ei, il achita, dupa care isi reconstituie disponibilitatile prin debitarea contului emitentului (9).
4 Modelarea echilibrului monetar
Scolile economice au acceptat, in principiu, pana la marea criza
economica din 1929-1933, ideea neutralitatii monedei in raport cu economia reala, motiv pentru care, in contextul lor, nu se poate vorbi de politici monetare, asa cum le-au definit scolile postclasice. Integrarea monedei in modelul economic a fost practicata insa atat de scoala mercantila, sub forma dependentelor credit-moneda etc. (vezi subcapitolul 1.9, relatiile (4.1.) - (4.3), cat si de liberalismul clasic, sub forma relatiei lui Fisher (vezi subcapitolul 1.9, relatia (6) sau a transformatei propuse de Alfred Marshal (vezi subcapitolul 1.9, relatia (7.7)).
Critica acestor abordari, inclusiv propunerea de reformare a lor, a fost
facuta de J. M. Keynes sub forma modelului IS-LM, adica a triplului echilibru:
investitii - economii (IS), cerere - oferta de moneda (LM) si piata bunurilor
si serviciilor - piata monetara (IS-LM).
Modelul lui Keynes cuprinde doua module: unul privind piata bunurilor
si serviciilor, inclusiv echilibrul sau (IS); celalalt privind piata monetara, inclusiv echilibrul sau (LM).
A. MODULUL PIETEI BUNURILOR SI SERVICIILOR cuprinde
trei functii de comportament si o ecuatie de echilibru:
a) functia de consum
C C Y,Tn,Co (22)
cu proprietatile: C′Y > 0 C′Tn < 0 C′C0 >0
b) functia fiscala, exprimata prin impozitele nete (Tn), adica prin
diferenta dintre impozitele brute (T) (determinate ca o functie de rata de impozitare
(t) si venitul social (Y)) si subventiile de stat (R):
Tn Tn * (t,Y,R) (23)
cu proprietatile: Tn′t > 0 Tn′Y > 0 Tn′R < 0
c) functia de investitii
I I r,Y, I0 , (24)
cu proprietatile: I′r < 0 I′Y >0 I 0 ′I0 >
d) ecuatia de echilibru
Y C I G , (25)
unde:
C = consumul,
C0 = consumul autonom,
I = investitiile,
r = rata dobanzii,
I0 = investitiile autonome,
G = cheltuielile guvernamentale.
Substituind functiile de comportament in ecuatia de echilibru, se obtine o
dependenta intre rata dobanzii si celelalte variabile ale modelului. Aceasta
dependenta este caracterizata prin parametrii rezultati din transformatele
parametrilor functiilor de comportament. In aceasta dependenta variabilele de stare, dar si de analiza, sunt rata dobanzii si venitul, celelalte fiind variabile de comanda, pe care le vom identifica prin indexare cu "0". Aceste variabile de comanda reprezinta parghii de interventie in echilibrul pietei si definesc, astfel, politici de interventie: de consum (C0), de investitii (I0), fiscale (t0), de consum guvernamental (G0, R0). In functionarea modelului acestea apar cu valori date exogen, exprimand solutii de corectare a echilibrului pietei pe seama interventiilor prin politici guvernamentale de sustinere / stimulare / incurajare / sau de franare /descurajare.
Dependenta intre cele doua variabile de stare / analiza este data, sintetic,
de relatia:
r r1 Y , (26)
cu proprietatile: r1′Y < 0 r1 0 ′t0 <
r1 0 ′C0 > r1 0 ′G0 > r1 0 ′I0 > r1 0 ′R0 >
Variatia variabilelor de comanda, fata de o situatie initiala, determina
variatia ratei dobanzii:
(i) cresteri ale valorilor exogene initiale ale lui C0, G0, I0 si R0, precum si
reduceri ale valorilor exogene initiale a lui T0 determina cresteri ale ratei dobanzii;
(ii) diminuari ale valorilor exogene initiale ale lui C0, G0, I0 si R0, precum
si cresteri ale valorii exogene initiale a lui T0 determina reduceri ale ratei dobanzii.
Presupunand reprezentarea functiei r1 intr-un plan de doua coordonate
(venit, rata dobanzii), variatiile mai sus mentionate determina deplasarea graficului functiei r1, fata de situatia initiala, spre dreapta pentru variatiile (i) si spre stanga pentru variatiile (ii), reprezentand, respectiv, graficele r1a si r1b (figura 19).
Figura 19 Deplasarea curbei IS in functie de modificarea marimilor
variabilelor de comanda
Situatia initiala este reprezentata in figura 19 de curba r1, in care o stare
initiala a echilibrului economic, fie A, este caracterizata prin valorile (Y0, r0) ale variabilelor de stare/analiaza.
Pe seama unor politici expansioniste (tip (i)) se pot accede stari ale
echilibrului economic asa sunt B (Y2, r2) sau C (Y1, r0) sau D (Y0, r1).
Echilibrele C si D sunt unilaterale, presupunand constanta uneia din
variabilele de stare: r0, respective Y0. Efectul pentru variabila de stare neconstanta este mai amplu: Y1 > Y2 > Y0, respectiv r 1 > r 2 > r 0.
Echilibrul B este bilateral, dar mai moderat, deoarece cresc nivelurile
initiale atat pentru rata dobanzii (r2 > r0, dar r2 < r1), cat si pentru venit
(Y2 > Y0, dar Y2 < Y1). Cu cat cresterea de rata a dobanzii este mai mica, cu atat cresterea venitului este mai mare. Ajustarea cresterii ratei dobanzii nu poate fi realizata in cadrul acestui echilibru, deoarece este o problema de piata monetara, ceea ce presupune utilizarea unor parghii monetare, exprimand politici monetare pe care le pune in practica Banca Centrala. Din punct de vedere al "pretului" social, interesanta este starea de echilibru C, in care venitul creste, fara sa creasca rata dobanzii.
Pe seama unor politici restrictioniste (tip (ii)) se pot accede stari ale
echilibrului economic asa cum sunt E (Y4, r4), F (Y0,r3) sau G (Y3, r0).
Echilibrele F si G sunt unilaterale, presupunand constanta uneia din
variabilele de stare: Y0, respectiv r0. Efectul pentru variabila de stare
neconstanta este mai amplu: r3 < r4 < r0, respectiv Y3 < Y4 < Y0.
Echilibrul E este bilateral, dar mai moderat, deoarece scad nivelurile
initiale atat pentru rata dobanzii (r4 < r0), cat si pentru venit (Y4 < Y0), dar in mai mica masura decat in cazurile F (pentru care r3 < r4) si G (pentru care
Y3 < Y4). Pentru conservarea nivelului venitului social este necesara o
reducere/crestere drastica a ratei dobanzii. Ajustarea dobanzii este, asa cum am
mentionat, o chestiune de politica monetara a Bancii Centrale. Din punctul de
vedere al "pretului" social, interesanta este starea de echilibru F, care pastreaza
nivelul venitului social pe seama ajustarii ratei dobanzii.
In cazurile de "supraincalzire" sau "lancezire accentuata" a economiei pot
deveni oportune si interesante si alte stari decat C si F, accesul la ele (inclusiv la
cele doua mentionate) fiind o problema de combinare a politicilor de consum/de
investitii/fiscale/bugetare cu cele monetare.
B. MODULUL PIETEI MONETARE cuprinde doua functii de
comportament si o ecuatie de echilibru:
a) ecuatia de echilibru
L = M (27)
b) functia de oferta de bani
M = M0 (28)
c) functia de cerere de bani
L = L (Y, r, L0), (29)
cu
proprietatile: L′Y > 0 L′r <
unde:
L = cererea de bani,
M = oferta de bani,
L0 = cererea autonoma de bani.
In legatura cu indicele "0" se pastreaza conventia facuta mai sus la
modulul IS.
Substituind functiile de comportament in ecuatia de echilibru se obtine o
dependenta intre rata dobanzii si celelalte variabile ale modelului, caracterizata prin parametrii rezultati din transformatele parametrilor functiilor de comportament. In aceasta dependenta pastram aceleasi variabile de stare/analiza ca si la modulul IS, celelalte fiind variabile de comanda, care apar cu valori date exogen, exprimand, de asemenea, solutii de corectare a echilibrului pietei pe seama interventiilor prin politici ale Bancii Centrale, adica prin politici monetare, de stimulare sau de franare a tendintelor pietei.
Dependenta dintre cele doua variabile de stare/analiza este data, sintetic,
de relatia:
r = r2 (Y) (30)
cu proprietatile: r2′Y > 0 r2 0 ′L0 > r2 0 M0 ′ <
Variatia variabilelor de comanda, fata de o situatie initiala, determina
variatia ratei dobanzii:
(i) cresterea valorii exogene initiale a lui M0, precum si reducerea valorii
exogene initiale a lui L0 determina reduceri ale ratei dobanzii;
(ii) diminuarea valorii exogene initiale a lui Mo, precum si cresterea
valorii exogene initiale a lui Lo determina cresteri ale ratei dobanzii.
Presupunand reprezentarea functiei r2 intr-un plan de aceleasi coordonate
(venit, rata dobanzii) ca si in cazul modulului IS, variatiile mai sus mentionate
determina deplasarea graficului functiei r2, fata de situatia initiala, spre dreapta
pentru variatiile (i) si spre stanga pentru variatiile (ii), reprezentand, respectiv,
graficele r2a si r2b (figura 20).
Situatia initiala este reprezentata in figura 20 de curba r2, in care o stare
initiala a echilibrului economic, fie A, este caracterizata prin valorile (Y0, r0) ale variabilelor de stare/analiza.
Pe seama unor politici de diminuare a raportului cerere/oferta de bani (tip
(i)) se pot accede stari ale echilibrului economic asa cum sunt B (Y2, r2), C (Y1, r0) sau D (Y0, r1).
Echilibrele C si D sunt unilaterale, presupunand constanta uneia din
variabilele de stare: r0, respectiv Y0. Efectul pentru variabila de stare neconstanta este mai amplu: Y1 > Y2 > Y0, respectiv r1 < r2 < r0.
Echilibrul B este bilateral, dar mai moderat, deoarece scad nivelurile
initiale pentru rata dobanzii (r2, < r0, dar r2 > r1) si cresc pentru venit (Y2 > Y0, dar Y2 < Y1). Cu cat diminuarea ratei dobanzii este mai pronuntata, cu atat cresterea venitului este mai mare. Acesta este rezultatul ieftinirii banilor, care stimuleaza relansarea activitatii economice.
Figura 20 Deplasarea curbei LM in functie de modificarea
marimilor variabilelor de comanda
Pe seama unor politici de crestere a raportului cerere/oferta de bani (tip
ii)) se pot accede stari ale echilibrului economic asa cum sunt E (Y3, r3) sau F (Y0, r4) sau G (Y4, r0).
Echilibrele F si G sunt unilaterale, presupunand constanta uneia din
variabilele de stare: Y0, respectiv r0. Efectul pentru variabila de stare neconstanta este mai amplu r4 > r3 > r0, respectiv Y4 < Y3 < Y0.
Echilibrul E este bilateral, dar mai moderat, deoarece se modifica
nivelurile initiale atat pentru rata dobanzii (r3 > r0), cat si pentru venit
(Y3 < Y0), dar in mai mica masura decat in cazurile F (pentru care r4 > r3) si G
(pentru care Y4 < Y3). Pentru conservarea nivelului ratei dobanzii si, implicit, a
echilibrului pietei monetare este necesara o crestere/diminuare puternica a nivelului venitului.
C. ANALIZA COMBINATA a celor doua module, IS si LM, releva
doua ecuatii, (26) si (30), in care cele doua variabile de stare/analiza, r si Y, pot fi determinate in mod unic. Solutia celor doua ecuatii este r∗ si Y∗ si reprezinta punctul de echilibru al celor doua piete, adica un echilibru general al economiei (figura 21).
Fata de echilibrul economic general initial (A) se pot formula:
a) politici de conservare a nivelului venitului (B si C), stimuland
procesul de economisire sau descurajand investitiile (C), respectiv descurajand
economisirea sau stimuland investitiile (B);
b) politici de echilibru al pietei monetare (D si E), descurajand, cresterea
economica (D), respectiv stimuland-o (E);
c) politici mixte de stimulare a cresterii economice (F si G), stimuland
procesul de economisire sau descurajand investitiile (F), respectiv descurajand
economisirea sau stimuland investitiile (G);
d) politici mixte de descurajare a cresterii economice (H si I), stimuland
procesul economisirii sau descurajand investitiile (I), respectiv descurajand
economisirea sau stimuland investitiile (H).
Caracteristica eventualelor noi stari de echilibru poate fi formulata astfel,
in cele 8 cazuri (B - I) puse in evidenta de modelul IS-LM:
B : relansare monetara;
C : frana monetara;
D : frana bugetara;
E : relansare bugetara;
F : relansare bugetara si frana monetara;
G : relansare monetara si frana bugetara;
H : frana bugetara si relansare monetara;
I : frana monetara si bugetara.
Figura 21 Echilibrul general al economiei in modelul IS - LM si deplasarea
punctului de echilibru in functie de politicile interventioniste
Relansarea monetara este o politica de relaxare a pietei monetare prin
diminuarea ratei dobanzii sau prin reducerea raportului cerere/oferta de bani. La
aceasta contribuie reducerea taxei oficiale a scontului, diminuarea rezervei
obligatorii a bancilor comerciale, emisiunea de moneda a Bancii Centrale fie prin numerar suplimentar, fie prin refinantarea bancilor comerciale. Diminuarea ratei dobanzii amplifica procesul investitional, deoarece banii/creditul sunt mai ieftini.
Pe de alta parte, aceasta descurajeaza procesul de economisire (dobanda la
plasamente bancare este mai mica), ceea ce stimuleaza consumul, adica cererea,
creand piata de desfacere si stimuland productia.
Frana monetara este o politica de inasprire a conditiilor pietei monetare
prin modificari in sens opus ale parghiilor (indicatorilor economici) mentionate mai sus si, evident, cu efecte de sens opus.
