|
|
|
Notiunea de intreprindere (firma), obiectivele si functiile sale
1. Notiunea de intreprindere
Dezvoltarea productiei de marfuri in conditiile de piata a facut necesara crearea unor organizatii economice corespunzatoare, numite intreprinderi (firme in terminologia anglo‑saxona), a caror organizare si mod de functionare a evoluat in mod continuu odata cu evolutia societatii. In cadrul si prin intermediul acestora se desfasoara activitatea economica. Fata de institutiile prestatoare de servicii sociale, intreprinderile reprezinta acele entitati tehnico ‑ economice, sociale si juridice in care se produc bunuri materiale si se presteaza servicii pe baze comercial‑lucrative.
Din punct de vedere economic, intreprinderea este un stabiliment care reuneste si combina resurse materiale, umane si financiare in scopul producerii de bunuri si servicii destinate a fi vandute pe piata. In acest sens ea este sursa principala de creare a bogatiei unei tari.
In optica juridica, intreprinderea este privita sub aspectul patrimoniului, fiind considerata atat ca un obiect de drept, adica un ansamblu de bunuri, drepturi si obligatii, cat si ca un subiect de drept, adica ca o unitate ce dispune de personalitate.
Din punct de vedere statistic, in notiunea de intreprindere se include o unitate comerciala, industriala sau financiara, autonoma juridic, independent de marime; ea poate consta dintr‑o singura unitate sau reprezinta reunirea mai multor unitati autonome juridic, dar care depind de intreprinderea considerata.
2. Clasificarea intreprinderilor
Pe baza unor criterii economice si juridice intreprinderile imbraca mai multe forme de existenta.
a. Din punct de vedere al ramurii de activitate, se disting intreprinderi industriale, agricole, comerciale, bancare, de asigurari, servicii etc.
b. Din punct de vedere al tipului de proprietate, se intalnesc:
1. Intreprinderi ce apartin sectorului privat, care pot fi:
individuale, cand o singura persoana este proprietara, si foloseste direct factorii sai de productie, beneficiind de rezultatele pe care le genereaza, dar fiind si responsabila direct de pierderile inregistrate; cu toate ca aceste intreprinderi sunt simple si flexibile, au unele dezavantaje, deoarece capacitatea financiara si de munca este limitata;
Societati comerciale daca mai multe persoane sunt proprietare. In practica economico‑juridica au fost consacrate trei tipuri de societati comerciale, constituite pe baza a tot atatea criterii: Persoanale care le constituie - anumite societati de persoane - in cadrul carora aportul subiectilor ia forma de parti sociale, este netransmisibil, iar asociatii sunt in mod personal, nedefinit si solidar responsabili in ceea ce priveste tertii si obligatiile sociale. In raport cu gradul de responsabilitate a subiectilor de proprietate fata de unitate, acestea pot fi: in nume colectiv - atunci cand aportul asociatilor, sub forma de parti sociale, este netransmisibil, iar obligatiile financiare ale societatii sunt garantate de toti asociatii, fiecare raspunzand nelimitat, subsidiar si solidar pentru obligatiile asumate de societate; in comandita simpla - atunci cand aportul asociatilor nu este transimisibil si nici negociabil. Asociatii se impart in doua categorii - comanditati - ce raspund subsidiar, solidar si nelimitat pentru obligatiile societatii si comanditari - ce raspund numai in limita aportului adus la capitalul social; Capitalul adus la constituire - numite societati de capitaluri - al caror capital social se formeaza prin aportul subiectilor sub forma subscrierii de titluri de valoare. Responsabilitatea celor care subscriu la capitalul social este limitata la suma aportului propriu si nu angajeaza patrimoniul lor. Obiectivul lor principal este profitul. Ele pot fi: in comandita pe actiuni - cand actionarii se impart in doua grupe, comanditati si comanditari, fiecare cu functii si raspunderi diferite; anonime (pe actiuni) - forma contemporana cea mai reprezentativa de intreprindere - cand capitalul social se formeaza pe baza contributiei actionarilor, persoane fizice si/sau juridice, sub forma unor inscrisuri numite actiuni. Prin aceasta forma s‑a asigurat concentrarea resurselor banesti necesare pentru crearea de mari unitati in sectoarele moderne ale economiei; Integrarea unor elemente imprumutate atat de la societatile de persoane cat si de la capitaluri - mai cunoscute sunt societatile cu raspundere limitata, la care capitalul social, ca si la societatile de persoane, este divizat in parti sociale, numarul asociatilor fiind limitat prin lege, iar asociatii lor, ca si in cazul societatilor de capitaluri raspunzand pentru obligatiile societatii numai in limita aportului la capital.
2. Intreprinderi ce apartin sectorului cooperatist - ce reprezinta o cale de mijloc intre economia capitalista in care rolul capitalului privat este predominant si economia dirijata unde statul are un rol esential. Si aceste intreprinderi fac parte tot din sectorul privat al economiei, insa obiectul lor principal nu este profitul, ci solidaritatea fata de componentii lor. Participantii au drepturi egale, neexistand relatii directe intre aportul la capital si luarea deciziilor. Ele pot avea rolul de a regrupa mijloacele necesare si a le investi (cooperative de productie, de credit), a realiza distributia produselor societatilor (cooperativele de comert), a asigura 'mutual' membrii impotriva unor riscuri (riscuri mutuale).
3. Intreprinderi care apartin sectorului public, in care intregul capital (intreprinderi publice) sau o parte a acestuia (intreprinderi semipublice), respectiv toata puterea de decizie sau o parte a ei, apartine unei colectivitati publice, adica statului (intreprinderi publice nationale), unei regiuni, unui oras sau comune (intreprinderi publice locale).
4. Regia autonoma (publica) reprezinta acea forma de intreprindere ce are ca obiect producerea de bunuri economice in scopul obtinerii de profit si gestiunii bunurilor aflate in proprietatea statului sau executarea unor functii acordate de stat precum perceperea de impozite, administrarea unor domenii publice etc. Aceste unitati au personalitate juridica, iar gestiunea lor este separata de bugetul statului si isi exercita drepturile de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul lor, dispunand asupra acestora, posedandu‑le si folosindu‑le.
c) Din punct de vedere al naturii sectorului de activitate, stiinta economica distinge: sectorul primar - care cuprinde intreprinderile a caror activitate principala este in legatura directa cu natura (agricultura, silvicultura, industria extractiva, pescuitul etc.); sectorul secundar - care cuprinde intreprinderile de prelucrare, respectiv ramurile industriei de transformare si constructiile; sectorul tertiar - care grupeaza intreprinderile prestatoare de servicii, structura sa fiind foarte eterogena, incluzand toate intreprinderile ce nu apartin primelor doua sectoare.
d) Din punct de vedere al dimensiunii, intreprinderile se grupeaza pe clase de marime cu scopul de a desprinde unele caracteristici comune in comportamentul acestora. Pentru a cuantifica diferite laturi ale dimensiunii se utilizeaza diferite criterii care tin de:
natura si cantitatea factorilor de productie utilizati, ce au in vedere numarul de salariati, volumul capitalului investit, cantitatea de materie prima prelucrata;
volumul activitatii prestate exprimat, mai ales, prin cifra de afaceri;
eficienta acelei activitati, apreciata prin nivelul profitului, nivelul valorii adaugate etc.
Incadrarea intreprinderilor, conform acestor criterii, in mici, mijlocii, mari si foarte mari, difera in raport cu perioada istorica si cu nivelul de dezvoltare al fiecarei tari. In timp, sub influenta progresului tehnic si a concurentei, a crescut dimensiunea medie a intreprinderii. Totodata, functionarea optima a unei intreprinderi presupune si asigurarea unei anumite dimensiuni. Aceasta trebuie evaluata in contextul ramurii respective si al economiei unei tari. Daca in unele domenii dimensiunea intreprinderii nu are o influenta decisiva asupra costurilor si productivitatii, in altele, precum industria metalurgica, de automobile, chimica etc. aceasta este considerata decisiva.
Desi intreprinderile mici si mijlocii sunt dependente de mediul in care isi desfasoara activitatea, mediu pe care nu‑l pot stapani si asupra caruia nu pot actiona, ele au un rol important in economie. Indeplinesc functii pe care cele mai mari nu le pot indeplini eficient, in productia individuala sau de serie mica, au o organizare relativ simpla si supla. Sunt foarte dinamice, creeaza locuri de munca, dezvolta inovatia etc. In multe domenii ele au fata de intreprinderile mari un caracter complementar, lucrand ca subunitati ale acestora. Din aceste considerente, in majoritatea tarilor dezvoltate ele reprezinta majoritatea intreprinderilor, ce folosesc circa 60% din numarul total de salariati si formeaza retaua economica nationala.
In acelasi timp, pentru a evita restrictiile impuse de piata, intreprinderile au cautat sa devina din ce in ce mai puternice. In acest sens a avut loc un proces de concentrare economica ce s‑a realizat fie prin autofinantare, fie prin fuziune. Principalele forme de concentrare sunt: concentrarea pe orizontala (gruparea unor intreprinderi din aceeasi ramura, ce vizeaza o specializare pe plan tehnologic si produc acelasi produs); concentrare pe verticala (reuneste intreprinderi complementare din ramuri diferite situate in 'amonte' sau in 'aval' in raport cu activitatea firmei pricipale); concentrare prin conglomerare (unirea unor firme ale caror activitati sunt, de cele mai multe ori, fara nici o legatura pe linie tehnologica, ceea ce le leaga fiind doar motive pur financiare si de difuzare a riscurilor asupra mai multor unitati). Intreprinderile mari si foarte mari, prin puterea lor financiara si capacitatea lor investitionala si de cercetare, au un rol incontestabil in economie. Ele au o serie de avantaje fata de cele mici si mijlocii prin reducerea costurilor fixe, diversificarea productiei, abordarea cu succes a domeniilor de varf ale stiintei, tehnicii si tehnologiei, utilizarea pe scara larga a rezultatelor cercetarii stiintifice, dispersarea riscurilor, influenta asupra mediului de afaceri si pietei, pozitii mai puternice in lupta de concurenta etc. Dar ele au si dezavantaje - organizarea si conducerea este mai greoaie si costisitoare, au putina flexibilitate, in sensul ca se adapteaza mai greu la schimbarile care se produc in cerintele pietei, se restrang unele libertati si drepturi pe care producatorii individuali, mici si mijlocii le exercita, ele fiind cedate intreprinzatorilor si managerilor.
3. Functiile si obiectivele intreprinderii
Ansamblul proceselor de natura tehnico ‑ productiva, economico ‑ financiara si sociala, care au loc in cadrul intreprinderii, sunt puse in evidenta de functiile acesteia.
a) functia de cercetare - dezvoltare - cuprinde activitatile prin care se studiaza, se concepe si se realizeaza innoirea productiei in vederea ridicarii performantelor acesteia;
b) functia de productie include activitatile de baza ale intreprinderii, prin care se realizeaza combinarea factorilor de productie in vederea obtinerii produselor finale;
c) functia comerciala presupune activitati prin care intreprinderea isi realizeaza aprovizionarea tehnico‑materiala si produsele rezultate sunt puse la dispozitia pietei;
d) functia financiar - contabila integreaza activitati prin care se asigura si se utilizeaza rational fondurile financiare necesare desfasurarii activitatii economice, inregistrarea si evidenta fenomenelor economice din intreprindere precum si urmarirea modului de realizare a rezultatelor economice;
e) functia de personal - caracterizeaza activitatile prin care se asigura resursele umane necesare realizarii obiectivelor intreprinderii.
Realizand aceste functii, intreprinderea urmareste atingerea mai multor obiective. In raport cu modul de exprimare, ele pot fi cantitative si calitative. Cele cantitative pot fi masurate in mod riguros si au in vedere: maximizarea profitului, cresterea partii de piata, sporirea cifrei de afaceri, reducerea costului de productie etc.; cele calitative sunt, mai ales, de natura psiho-sociologica, urmarind imbunatatirea conditiilor de munca, prestigiul, recunostinta publicului, pacea sociala, calitatea relatiilor cu personalul, puterea etc.
Intrucat ipoteza fundamentala a oricarei analize microeconomice este aceea a rationalitatii, sursa satisfactiei producatorului este profitul, iar obiectivul principal al intreprinderii ramane maximizarea acestuia. Intre conceptul economic de profit si cel contabil de beneficiu exista o diferenta1. beneficiul contabil al unei intreprinderi serveste in parte la remunerarea muncii intreprinderilor si a capitalurilor pe care ei le‑au investit in aceasta. Insa, munca si capitalul proprietarilor intreprinderii sunt factori de productie ca ceilalti, remunerarea lor fiind un cost si nu un profit. Profitul corespunde venitului rezidual al intreprinderii, respectiv remunerarii timpului consacrat gestiunii si administrarii acesteia precum si a capitalului investit de proprietari.
Cea mai mare parte a celorlalte obiective avute in vedere de intreprindere pot fi realizate, in special, prin profit. Pe termen lung daca intreprinderea nu obtine pofit, ea este condamnata la disparitie. Urmarirea altor obiective presupune mereu, sub forma de obiectiv intermediar, obtinerea unui profit minim. Intrucat intreprinderea actioneaza in conditii de concurenta, intreprinzatorii care au alte prioritati vor urmari maximul de profit. Pe piatA intreprinderile care urmaresc profitul maxim vor avea competitivitatea cea mai mare, costurile cele mai mici, acces mai usor la finantarile externe, vor putea practica preturi mai scazute si prin acestea vor atrage o parte in crestere a clientilor.
4. Caracteristicile intreprinderii
Intreprinderea ca unitate fizica si juridica, de fapt si de drept, este un agent economic deosebit de complex care are urmatoarele caracteristici:
a) Existenta patrimoniului - care ii permite o autonomie economica (acoperirea costurilor din incasari) si tehnica, asumarea riscului productiei si contractarea relatiilor economice cu tertii. Atunci cand ea este compusa din mai multe unitati tehnice, el asigura unitatea sa. In acest caz, unitatile componente au o autonomie tehnica pentru realizarea activitatilor de productie, dar nu au autonomie economica.
b) Intreprinderea combina factorii de productie pentru realizarea bunurilor si serviciilor. Aceasta are atat un aspect tehnic - ce presupune stabilirea unui program de productie si organizarea productiei, cat si unul economic - urmarindu‑se cea mai mare eficienta, respectiv obtinerea celei mai mari cantitati de produse cu cel mai mic consum de factori de productie.
c) Agentii economici care aduc factori de productie sunt diferiti de intreprinzatori; mai ales munca si capitalul apartin unor subiecti separati. Doar in cazul unor intreprinderi artizanale si agricole toti factorii de productie pot apartine aceleiasi persoane. In general, munca este furnizata de salariati, capitalul de banci sau de alti creditori, iar conducerea este asigurata de o echipa de administratori competenti.
d) Productia pentru piata. Deciziile luate la nivelul sau pornesc de la semnalele pietei. Dispunand de informatii si studii de marketing, ea anticipeaza cererea.
e) Maximizarea profitului - este conditia supravietuirii si dezvoltarii intreprinderii. Profitul este privit ca o remunerare a activitatii intreprinzatorului, a initiativei acestuia, asumarii riscului, functiei sale de creatie si autoritatii sale.
5. Rolul intreprinzatorului in economia contemporana
In conditiile economiei de piata, activitatea unei intreprinderi este indisolubil legata de intreprinzator, ce poate fi o persoana sau un grup de persoane care organizeaza si conduce activitatea sa, in scopul obtinerii unui profit.
In stiinta economica, Jean Baptiste Say a fost printre primii economisti care au sesizat distinctia dintre intreprinzator si ceilalti agenti de productie, definindu‑l ca organizatorul productiei. Organizarea productiei presupune mai multe actiuni corelate, si anume: diagnoza situatiei economice, stabilirea unui plan de actiune, organizarea administrativa si controlul executiei planului2.
Intreprinzatorul are initiativa activitatii economice. Primul sau rol este de a combina factorii de productie pentru a obtine cel mai bun rezultat posibil. Prin aceasta el isi asuma riscul de a organiza, desfasura si dezvolta o activitate profitabila. El adopta deciziile si suporta consecintele, succesul se reflecta in profit, iar insuccesul in pierdere sau chiar faliment.
François Perroux sublinia ca 'in orice tip de organizatie, seful unei unitati de productie are ca prima si inalienabila caracteristica pe aceea de a nu fi un lucrator ca ceilalti El exercita o autoritate, el uzeaza in mod rational de constrangere pentru a face compatibile, intre ele si compatibile cu scopul urmarit de unitatea de productie, planurile agentilor, muncitori sau capitalisti, care intervin in activitatea de productie'3. Referindu‑se la aceeasi problema, Joseph Schumpeter a insistat in lucrarile sale pe rolul sau de inovator. In acest sens el realizeaza combinarea unor noi factori de productie, producerea de produse noi, introducerea unor noi metode de productie, cucerirea unor noi piete etc.
In prezent, in activitatea intreprinzatorului, un loc important il ocupa functia prospectiva. De asemenea, au crescut responsabilitatile sale sociale. In afara de raspunderile fata de actionarii intreprinderii, ei sunt responsabili fata de salariatii proprii, fata de furnizori si clienti.
La inceputurile capitalismului si o buna perioada dupa aceea (chiar si in prezent in unitatile mici) intreprinderea era, de regula, o afacere de familie. Cel ce lua initiativa unei afaceri pe cont propriu asigura si capitalul necesar (propriu sau atras), iar functia de conducere era exercitata de proprietar, care era un subiect activ al economiei de piata, indeplinind toate functiile intreprinderii. Acest fapt este ilustrat de nume mari de oameni de afaceri precum Rockefeller, Morgan, Ford si altii. Pe masura generalizarii revolutiei industriale si a extinderii societatilor pe actiuni, capitalurile s‑au marit considerabil si au devenit proprietatea mai multor asociati. Actionarii, desi pot avea in raportul lor cu intreprinderea postura de salariati, de manageri ca si de intreprinzatori, pot sa ramana si numai actionari. Activitatile marilor intreprinderi moderne au devenit tot mai complexe si dinamice. Alta data intreprinderile erau instrumentul proprietarilor si reflectau personalitatea lor. Astazi, in intreprinderile societare, se constata separarea proprietatii de functia de conducere, ultima s‑a autonomizat, fiind institutionalizata intr‑un mod specific.
Pentru ca marea intreprindere sa‑si poata exercita functiile sale, s‑a impus un nou tip de intreprinzator - consiliul de administratire sau consiliul directorilor. Conducerea este asigurata de o echipa de administratori competenti. Daca in trecut omul de afaceri decidea singur, bazandu‑se pe pregatirea, experienta si flerul sau, in prezent conducerea este institutionalizata, are caracter stiintific si este asigurata cu ajutorul expertilor. Ei trebuie sa respecte legile adoptate in mod democratic si sa tina seama de regulile de joc pe care le‑a stabilit cu partenerii sai, pentru a asigura buna functionalitate a intreprinderii.
