|
|
|
Formarea economiei de piata in Europa Occidentala
Institutiile sunt clasificate in formale si informale. Institutiile sunt constrangeri.
Unul dintre sensurile istoriei umanitatii pare a fi uniformizarea institutionala graduala, respectiv difuzarea normelor de drept dinspre zonele denumite „centru” spre cele numite „periferie”. Desi dezvoltarea diferitelor formatiuni statale europene a avut in general un caracter relativ autarhic pana in secolul al XIX-lea, economiei europene din mileniul al doilea ii sunt specifice doua mari procese de uniformizare:
A. Secolele IX-XIII: raspandirea dreptului feudal, care, pe langa multimea de particularisme locale contine si o serie de trasaturi comune aproape tuturor regiunilor continentului european;
B. Secolele XI-XIX: intensificarea activitatilor comerciale si bancare din centrele urbane a determinat perpetuarea, precizarea si diversificarea institutiilor si instrumentelor specifice economiei de piata. Practicile comerciale, mentalitatile specifice s-au extins treptat si asupra zonelor „economiilor naturale” (domeniilor feudale) pe masura extinderii pietei mondiale. Cand acest proces nu s-a realizat incremental (prin modificari treptate, in timp) si de la sine (prin interactiunea intereselor agentilor economici, fara interventia statului), expansiunea economiei moderne a fost efectul interventionismului, prin intermediul institutiilor politice, de stat. De buna seama ca si in cazul transformarilor firesti extinderea si generalizarea normelor cu caracter local si regional s-a realizat si prin interventia statului feudal sau modern.
Formarea economiei de piata pe o anumita arie a Europei Occidentale a durat asadar circa opt secole.
Potrivit teoriei institutionaliste, deosebirile si decalajele dintre structurile si nivelurile de organizare ale diferitelor societati apar indeosebi ca urmare a inovatiilor impuse de comertul la distanta practicat de centrele comerciale ale Europei Occidentale. Transformarile produse au determinat reducerea costurilor de tranzactie. Un rol hotarator l-au avut inovatiile organizationale, tehnicile specifice si diferitele tipuri de constrangeri. Potrivit concluziilor unuia dintre cei mai renumiti specialisti in materie, cele trei elemente mentionate au modificat costurile marginale determinand: a) cresterea mobilitatii capitalului; b) reducerea costurilor informationale; c) propagarea (extinderea) riscului in locul insecuritatii.[1]
costuri de tranzactie = termen folosit pentru prima oara de economistul Ronald Coase intr-o lucrare din anul 1937, vizand totalitatea cheltuielilor - unele incluse, cele mai multe - neincluse in costurile produsului/serviciului final, suportate de una sau ambele parti ale tranzactiei (sunt cuprinse, de exemplu, printre altele, diferite taxe notariale, asa-zisele „comisioane”, mita, bacsisul etc.)
1.1 Obstacole ale modernizarii institutionale
Perioada cuprinsa intre secolele XI-XVI a fost caracterizata, in plan european, de perpetuarea eterogenitatii institutionale, in unele cazuri chiar de accentuarea unor frane in calea introducerii noilor institutii, determinate in principal de urmatoarele cauze generale:
1. slaba configurare a organelor politice abilitate sa introduca si sa asigure respectarea legislatiei moderne; acestea urmau sa fie create la sfarsitul secolului al XVII-lea in Anglia, potrivit principiului fundamental al organizarii politice moderne: separarea puterilor in stat;
2. lipsa de uniformitate a legislatiei divizata in cazul zonelor mostenitoare ale dreptului de traditie romanista in norme de tip feudal si norme specifice activitatilor urbane, indeosebi comerciale si mestesugaresti; de aici slaba structurare a drepturilor de proprietate in sens modern (intemeiate pe dreptul de dispozitie);
3. caracterul nesigur al vietii economice: pe fondul intensificarii si expansiunii relatiilor economice crizele erau frecvente, determinate de insecuritatea afacerilor si de viteza redusa de transmitere a informatiei;
4. desele razboaie generate de conflictele comerciale, cu referire nu numai la luptele armate propriu-zise, ci si la razboaiele vamale;
5. instabilitatea politica si economica a organizarii statale, pricinuita de:
a) lipsa unei administrari financiare sanatoase - s-a manifestat in frecventele falimente ale statelor (de fapt ale principilor). Crizele financiare s-au prelungit si in secolele XVII-XVIII (exemplele notorii fiind cele ale Stuartilor si al lui Ludovic al XIV-lea);
b) instabilitatea monetara, cauzata de desele devalorizari, de retragerile de moneda in vederea retopirii, de tezaurizari. Aceste blocari ale derularii comertului prin dezorganizari monetare au primit numele de «crize monetare», cum au fost cele din 1621-1623 in Germania si din ultimul deceniu al secolului al XVII-lea in Anglia;
c) persistenta insecuritatii creditului, determinata de lipsa unei organizari stabile;
d) insuficienta organizare a comertului si transportului. Principalele probleme le ridica comertul in consignatie si slaba „transparenta” a informatiilor;
6. instabilitatea fortei de munca, indeosebi a celei urbane si desele migratii, determinate de persecutiile religioase ale Inchizitiei si Contrareformei.
7. persistenta mentalitatilor de factura antieconomica perpetuate de catre autoritatile ecleziastice, de exemplu, prin interdictiile repetate ale imprumutului cu dobanda, dar mai cu seama de caracterul conservator al obiceiurilor si traditiilor, intr-un cuvant de persistenta cutumelor.
Intrebari de autoevaluare:
1.2 Domeniile institutionale si elementele structurale supuse transformarii
Literatura de specialitate a impus treptat un model (pattern) institutional continand caracteristici si principii specifice inceputurilor proceselor transformatoare atat in tarile/zonele generatoare, cat si in cele importatoare ale noilor institutii.
Procesul de generare a cadrelor statale moderne s-a desfasurat de-a lungul unei perioade de peste doua sute de ani in cazul statelor avansate (Marea Britanie, Olanda, Franta, tarile nordice), respectiv, ulterior, intr-un interval mai restrans, de 50-100 de ani in cazul celorlalte tari europene.
In continuare sunt prezentate principalele domenii si elemente modificate in procesul modernizarii sistemelor (organismelor) economico-sociale.
1) Modificarea sistemului juridic. Schimbarile institutionale, in general, au cunoscut doua cai: una oficiala „de stat” – legile, ordonantele, edictele, bulele fiind elaborate de rege, principe sau papa - respectiv una cvasioficiala legata de activitatea comerciantilor, categorie profesionala individualizata cu o identitate tot mai manifesta pe parcursul intensificarii schimburilor economice.
Vreme de peste 700 de ani evolueaza in mod nesistematizat doua tipuri de legislatii care aveau sa genereze cele doua mari sisteme de drept: romano-germanic si de common law (dreptul comun). Sistemului de common law ii este specifica unitatea, in vreme ce sistemelor juridice de traditie romanista le este specifica dualitatea dreptului privat (diviziunea in drept civil si drept comercial).
Sistemele legislative europene se intemeiaza pe Codul civil francez din anul 1804. Alcatuit din trei parti - Persoane, Bunuri, Moduri de transmisiune a proprietatii - Codul situeaza in centrul institutiilor de drept privat dreptul de proprietate burgheza, adaptand dreptul roman la raporturile de tip capitalist.
Instituirea dreptului de proprietate burgheza reprezinta realizarea fundamentala a Codului Civil de la 1804. Proprietarul dobandeste dreptul de a dispune liber - nu numai din punct de vedere material, ci si juridic -, o serie de acte juridice fiind incheiate nu asupra obiectului, ci asupra dreptului de proprietate insusi. Codul stabileste regimul locatiilor, chiriilor, ipotecilor. Protejeaza in mod deosebit proprietatea imobiliara si suprima dreptul de primogenitura cu consecinte nefavorabile pe termen lung asupra evolutiei proprietatii funciare, supusa unui permanent proces de faramitare.
Codul civil francez a stat la baza alcatuirii codurilor civile italian (1865), roman (1864), portughez (1868) si spaniol (1889).
Dupa redactarea Codului Civil, in Franta a fost intreprinsa realizarea Codului de Procedura civila (1806), a Codului de Comert (1807), Codului de Instructie Criminala (1808) si a Codului Penal (1810).
Codul comercial francez de la 1807 a consacrat, pentru prima oara in istoria codificarii dreptului privat, diviziunea acestuia in drept comercial si drept civil. Aceasta separare a fost preluata, in 1811, de codul olandez, apoi de cel belgian (1842), de codul italian din 1882, de codul turc (1850), codul german din 1861 si codul comercial roman din 1887.
Codul continea 12 titluri tratand intreaga legislatie comerciala: ucenicie, agenti de bursa si curtieri, carti de comert, societati comerciale, efecte de comert si scrisori de schimb, falimente si bancrute, jurisdictie consulara. Dintre toate, deosebit de importante apar a fi reglementarile asupra falimentului (cu distinctia intre falimentul simplu, rezultat al imprejurarilor, si bancruta rezultand din necinste si antrenand sanctiuni penale) si reglementarea privind jurisdictiile consulare, care le usureaza atributiile si le precizeaza procedura. Deosebit de importanta este definirea clara a societatilor si companiilor, delimitarea drepturilor si obligatiilor lor.
Sunt pezentate patru tipuri de societati: Societatea in nume colectiv, societatea in comandita, societatea anonima si societatea pe actiuni.
Intrebari de autoevaluare:
Enumerati domeniile institutionale si elementele structurale supuse transformarii!
In ce consta deosebirea esentiala dintre sistemul de drept romano-germanic si cel de common law consacrata pentru prima data de Codul comercial francez de la 1807?
Sunt institutiile formale si informale menite sa reflecte in egala masura mentalitatile, nevoia de colaborare a membrilor societatii? Putem vorbi de transformari institutionale efective si eficiente atunci cand:
a. constrangerile formale – legi, reguli, norme – tind sa modifice, intr-un timp cat mai scurt, mentalitatile prin interventia unui agent interior (statul) sau exterior (alogen)?
sau atunci cand:
b. constrangerile informale – traditii, obiceiuri, cutume – se modifica lent, in ritmul propriu comunitatii respective in mod natural, firesc?
2) Emanciparea taranilor si introducerea relatiilor moderne (burgheze) de proprietate in agricultura s-a desfasurat in mod diferit de la tara la tara. In general insa, procesul de constituire si instituire a proprietatii de tip modern s-a derulat in doua faze: a) conturarea si stabilirea marii proprietati feudale; b) recunoasterea dreptului de proprietate a taranilor in urma eliberarii lor de sarcinile pe care le datorau stapanilor in virtutea normelor feudale.
Caracteristica fundamentala a dreptului feudal o reprezenta conditionarea proprietatii. Dreptului de uzufruct – pentru marii seniori feudali - respectiv dreptului de posesie si folosinta a feudei (mosiei) – rezervat taranimii - ii erau asociate anumite obligatii: feudalii aveau obligatia de a administra (exercitarea unor functii ale executivului, precum: asigurarea ordinii publice, indeplinirea obligatiilor fiscale etc. si judecatoresti: aplanarea in calitate de prima instanta de judecata a conflictelor dintre sateni), in vreme ce taranii dependenti erau tinuti sa lucreze pamantul si sa cedeze o parte din uzufruct. Niciunuia dintre subiectii dreptului feudal - principe, nobil, taran - nu-i erau rezervate toate atributele dreptului de proprietate in sens modern:
posesia,
folosinta,
dispozitia si
uzufructul.
Definitorie este, din punctul de vedere strict formal al dreptului feudal, absenta dreptului de a dispune de pamantul aflat in posesie si folosinta.
Dobandirea dreptului de deplina dispozitie asupra pamantului s-a realizat pe calea derogarii de la normele dreptului feudal, asa cum fusesera ele stabilite inca de la intemeierea Imperiului Carolingian (in anul 800). In mod consecvent cu principiile consuetudinare ale dreptului britanic, dupa inregistrarea unui mare numar de cazuri de uzurpare a drepturilor de posesie si folosinta ale serbilor, incalcari devenite deja obicei, a fost necesara - si s-a si realizat - legitimarea dreptului absolut asupra pamanturilor comasate. Asadar, procesul specific de apropriere a terenurilor funciare l-a constituit, in Anglia, sistemul imprejmuirilor (enclosures), legiferat - dupa mai bine de doua sute de ani de repetare a actelor derogative - printr-o serie de Bills of enclosure incepand din 1701 si incheiat cu General Enclosure Act (1801) care simplifica organizarea agriculturii.
Spre deosebire de evolutia naturala, fireasca a constrangerilor informale, prin derogari succesive (devenite la randul lor obicei) de la vechiul drept feudal – cazul Angliei citat mai sus -, pe continent stabilirea dreptului de dispozitie s-a realizat pe calea constrangerilor formale. In Franta, procesul de imprejmuire a fost declansat inca din anul 1668 prin ordonanta referitoare la dreptul de triage, potrivit careia stapanul feudal este declarat proprietar pe o treime din mosie. Aceasta prevedere se regaseste in doua acte legislative in Tarile Romane, dupa aproape 150 de ani: asezamantul domnitorului Al. Moruzzi din 1805 - prin care dreptul de folosinta al taranului era redus la doua treimi din mosie - si Regulamentul Organic de la 1831 (art. 144 pentru Tara Romaneasca), care prevede in mod expres calitatea boierilor de proprietari asupra unei treimi din hotarul mosiei.
Revolutia franceza a instituit sistemul improprietaririi taranilor prin rascumparare. Metoda avea sa fie aplicata si in Romania in anul 1864, rascumpararea vizand despagubirea boierilor pentru eliberarea fortei de munca si, concomitent, pentru privarea de folosirea mijloacelor de munca care apartineau taranilor.
Si in cazul provenientei terenurilor pe care s-a facut, in mare parte, improprietarirea solutia a fost aceeasi in cazurile Frantei si Romaniei: proprietatile ecleziastice. In Franta exproprierea a luat numele de Vanzare a Bunurilor Nationale ale Clerului, iar in Romania, dupa cum se stie, pe cel de secularizare a averilor manastiresti.
In Germania, reformele au fost declansate prin edictele din 1807 si 1811 - reforma Stein-Hardenberg - si s-au derulat pana la mijlocul secolului al XIX-lea. Cea mai importanta realizare a constat in desfiintarea parcelarilor si infaptuirea comasarilor, trecandu-se astfel de la agricultura practicata in camp deschis (open field) la agricultura moderna tip ferma.
Intrebari de autoevaluare:
Precizati care din atributele dreptului de proprietate a devenit decisiv in epoca moderna!
Cum s-a constituit dreptul de dispozitie asupra pamantului in sistemul juridic britanic?
Cum s-a constituit dreptul de dispozitie asupra pamantului in sistemul juridic continental (francez, german etc.)?
Cand au devenit boierii proprietari funciari (cu drept de dispozitie asupra pamantului detinut) in Tarile Romane? Dar taranii?
3) Libertatea meseriilor si a comertului a devenit realitate, treptat, evidente fiind si in acest domeniu decalajele manifestate pe ansamblu intre zone si/sau tari.
In Anglia, libertatea meseriilor si a comertului este caracteristica inca din secolul al XVIII-lea, desi Navigation Acts, norme cu caracter protectionist, aveau sa fie suprimate abia la mijlocul secolului al XIX-lea. In Franta, vamile interne au fost desfiintate in noiembrie 1790, iar desfiintarea corporatiilor si breslelor a fost decretata in martie 1791. In anul 1834 era realizata unificarea vamala a statelor germane (Zollverein), primul pas spre unificarea politica de mai tarziu. In Tarile Romane uniunea vamala s-a realizat in anul 1848.
Intre 1807 si 1861 a fost edictata libertatea meseriilor in majoritatea statelor germane, fiind stabilite si conditii de garantare a cunostintelor si calitatii produselor. Incomparabil mai putin evoluate, inferioare ca marime si importanta in viata economica a Romaniei, breslele au fost formal desfiintate in anul 1873.
4) Aparitia si evolutia societatilor comerciale se desfasoara pe parcursul a peste sapte secole, pana la aparitia societatii pe actiuni in secolul al saptesprezecelea asocierile parteneriale fiind calea obisnuita de unire a doua sau mai multe persoane intr-o intreprindere care nu s-ar fi putut realiza in mod satisfacator prin capitalul si munca unei singure persoane.
Noile forme de intreprindere devin distincte fata de cele vechi, de factura medievala, atunci cand indeplinesc urmatoarele conditii:
a. sa fie de durata, intreprinderile ocazionale neputand fi considerate drept „capitaliste”;
b. trebuie sa aiba un caracter depersonalizat; pentru aceasta erau necesare urmatoarelor premise:
1. existenta si inregistrarea firmei;
2. capacitatea de a incheia afaceri;
3. contabilitate sistematica.
Spre deosebire de celelalte forme de intreprindere, cele capitaliste se bazeaza pe incheierea de contracte de societate. Evolutia si maturizarea acestor relatii contractuale sunt deosebit de semnificative pentru reflectarea dezvoltarii spiritului capitalist. In evolutia formelor de asociere se disting urmatoarele faze:
cea mai veche asociatie, a carei origine urca pana in antichitatea Orientului, purta numele de commenda si era deja incetatenita in orasele italiene la inceputul secolului XII. Era constituita din doi parteneri, unul participand cu banii (socius stans), celalalt cu prestatia (socius tractator). Investitorul isi incredinta (“comenda”) capitalul transportatorului, de regula pentru o singura calatorie, aceasta fiind cea mai simpla combinatie posibila, prezentata pentru schematizarea relatiei;
in secolul al XII-lea, in Genova si Venetia functioneaza deja asa numita societas maris: transportatorul oferea o parte din capital, de obicei o treime. Pentru munca sa primea in mod obisnuit un sfert din profit, iar corespunzator partii sale de capital i se cuvenea inca o treime din rest, putand ajunge astfel pana la o patrime din profitul global. In total, el ajungea sa primeasca o jumatate din suma veniturilor intregii afaceri;
atat commenda, cat si societas maris aveau o durata scurta, fiind destinate unui numar mic de calatorii, de regula una singura. Despre o „adevarata asociere”, vera societas, nu poate fi vorba decat atunci cand un grup restrans de persoane contribuiau cu sume de bani pe termen de cativa ani, de cele mai multe ori pe cinci ani, in conditii clar prevazute intr-un contract scris. Cele mai durabile asocieri „adevarate” au fost cele care mobilizau resursele unei familii, astfel incat unii istorici au considerat marea familie ca fiind „institutia cea mai importanta in intreprinderea economica particulara”.
In cazurile in care investitia necesita capitaluri mai mari (ca de pilda constructia unei ambarcatiuni mai mari), prietenii si cunostintele erau invitati sa devina detinatori ai unei locum, parti din nava. Pe aceasta cale multi indivizi puteau sa ridice pretentii asupra veniturilor aduse de nava. Date fiind riscurile intampinate in calatoriile efectuate, finantarea transporturilor se facea prin „joint ventures”;
treptat, contractantii nu mai sunt rude sau prieteni, societatile capatand numele de generale, libere sau in nume colectiv. Contractele sunt incheiate pe termen de trei sau sapte ani, putand fi reinnoite. Apare problema raspunderii in caz de faliment. Pentru cei implicati atat in investitia de capital cat si in conducerea efectiva a activitatii, raspunderea este cu intregul patrimoniu (cand toti membrii participa activ avem de-a face cu societatea in nume colectiv), in vreme ce pentru cei ce au contribuit numai cu o parte din capital, raspunderea devine limitata la suma cu care au contribuit. Specifica indeosebi Frantei si coloniilor sale, aceasta forma de societate va lua numele de societate in comandita.
Daca pana la acest nivel al evolutiei este folosita notiunea de „societate”, avand drept corespondent in limba engleza termenul „partnership”, forma de tranzitie, sau cel putin o forma paralela a societatii pe actiuni o reprezinta „compania” cu regulament.
Companiile au fost de doua feluri: corporative (reglementate < regulated) si pe actiuni:
cele reglementate erau asocieri de persoane, iar nu de capitaluri, in care fiecare membru efectua tranzactii separate, incasand totalitatea beneficiilor si suportand singur pierderile. Acest gen de forme de asociere a fost putin raspandit in afara Angliei.
societatile pe actiuni au aparut ca asocieri de capitaluri, ale caror fonduri erau administrate de functionari numiti sau alesi. Cunostintele in materie de afaceri ale actionarilor, precum si marimea contributiilor lor devin nesemnificative. Investitia asociatilor s-a concentrat treptat sub forma unor parti de capital transferabile care puteau trece din mana in mana, fara sa distorsioneze structura financiara sau operatiunile societatii. Progresul specific acestor societati nu este confirmat decat odata cu aparitia burselor de valori. In esenta, societatile pe actiuni reprezinta aceeasi forma de manifestare a monopolurilor si a unitatii dintre concentrarea capitalului si stat.
Intrebari de autoevaluare:
Mentionati principalele faze ale evolutiei formelor de asociere in cadrul intreprinderilor de tip capitalist.
In ce consta asocierea de tip commenda?
Cum era distribuit profitul in cadrul asocierii de tipul societas maris?
Mentionati caracteristicile specifice „adevaratei asocieri” de tip vera societas!
Puteti face legatura intre notiunea de locum si cea de actiune?
Precizati deosebirile dintre trasaturile societatii in nume colectiv si societatea cu raspundere limitata!
Prin ce se diferentiaza companiile reglementate de societatile pe actiuni?
5) Crearea bancilor centrale nu s-a putut realiza decat dupa ce normele ecleziastice si laice de interdictie a imprumutului cu dobanda au inregistrat brese considerabile.
Notiuni preliminare – definitii:[2]
masa monetara = este alcatuita din
A. Disponibilitatile monetare propriu-zise: Numerarul (bancnotele, monedele divizionare, cecurile la purtator) - sunt lichiditati perfecte, apte sa stinga imediat o datorie.
B. Disponibilitatile semimonetare: Economisiri si diferite tipuri de depozite (depozite la vedere, bonuri de casa ale bancilor, depozite la termen, depuneri pe termen la Trezorerie, efecte de comert negociabile etc.).
agregate monetare termen specific Sistemului Conturilor Nationale (SCN); desemneaza partile constitutive ale masei monetare si semimonetare, ale instrumentelor de schimb si plata in totalitatea lor; se constituie ca parti autonome prin: functiile lor specifice; agentii bancari si financiari care le emit si le gestioneaza; circuitele pe care le efectueaza. Pana la al doilea razboi mondial prin notiunea de moneda era avut in vedere agregatul monetar M1 respectiv numerarul (monezi si bancnote). Importanta expansiunii creditului a determinat luarea in considerare si a depozitelor la vedere si a unor depozite la termen incluse, alaturi de numerar si cecuri in agregatul monetar M2. Practic, prin masa monetara astazi se intelege agregatul monetar M2.
emisiune monetara = operatiunea de creare a semnelor banesti si de stocare a lor la emitent in vederea punerii lor in circulatie. Numerarul (bancnote, bani de hartie, monezi divizionare) este pus in circulatie de emitent: Banca Centrala sau Ministerul Finantelor
acoperirea emisiunii de moneda = consta din stocul de aur si argint, eventual devize (valute liber convertibile in metal pretios, efecte de comert, titluri de stat – rente, obligatiuni, bonuri de tezaur etc.) pe care banca il detinea si a carui valoare, in general, era stabilita de legea monetara a tarii intr-o proportie fixa fata de valoarea nominala a bancnotelor in circulatie sau a angajamentelor la vedere (25-40%)
|
Asadar, in cadrul sistemului etalon aur emisiunea de moneda fiduciara (moneda-hartie, bancnote) nu putea depasi anumite limite stabilite prin lege. In cazul in care Romania era nevoita sa exporte aur (respectiv sa efectueze plati in aur), Banca Nationala era obligata sa procedeze la contractarea proportionala a banilor in circulatie, respectiv sa retraga bancnote de pe piata.[3] |
Baza emisiunii monetare fiduciare. In prima jumatate a secolului al XIX-lea s-au conturat doua orientari teoretice:
v Currency school = acoperirea emisiunii monetare numai cu metale pretioase
v Banking school = acoperirea emisiunii monetare cu metale pretioase si devize (in principal efecte de comert)
efect de comert = (instrument de plata si credit) document scris avand forma si continut consacrate prin acte normative, reprezentand o obligatie a debitorului de a rambursa la scadenta o suma de bani determinata si de a plati o dobanda
cambie denumire generica pentru efectele de comert, titluri negociabile care fac dovada existentei unei creante intr-o suma determinata si platibila imediat sau pe termen scurt (in genere de 90 de zile)
scontarea cambiilor = cumpararea de catre o banca comerciala - contra unui comision - a unor titluri de credit pe termen scurt (maximum trei luni) inainte de ajungerea acestora la scadenta;
rescontarea cambiilor = operatiune efectuata de banca centrala in vederea aprovizionarii cu lichiditati a bancilor comerciale, pe baza prezentarii de catre acestea a unui portofoliu de cambii scontate de ele.
Odata cu permisiunea imprumutului cu dobanda si legalizarea dobanzilor mai ridicate, costurile scrierii contractelor si ale aplicarii constrangerilor decurgand din ele au inceput sa se diminueze. Reducerea costurilor de tranzactie asociata cu abundenta capitalului provenit din coloniile spaniole si olandeze au facut posibila organizarea pe baze moderne a bancilor de depozit, urmate de cele de emisiune si investitii.
Prima banca moderna este considerata a fi Banca Amsterdamului. Fondata in anul 1609 ca banca de depozit acorda credite, emitea bilete asupra depozitelor - biletele puteau fi negociate la Bursa. Aceste operatiuni elementare comportau insa foarte putin credit, care nu lua niciodata forma scontului si nu veneau in sprijinul intreprinderilor „economiei generale”.[4] Bancile din secolul al XVIII-lea difereau de cele din zilele noastre din doua puncte de vedere: a) nu acordau imprumuturi decat persoanelor pe care le cunosteau bine, nepracticand creditul pe scara larga asa cum este el practicat astazi si, mai cu seama, scontul in mod sistematic; b) nu investeau in intreprinderi industriale sau comerciale, principalii lor debitori continuand sa fie statele sau monarhii. Dupa 1815, functiile institutelor de credit se diversifica, angrenate fiind in sisteme nationale, coordonate de bancile centrale.[5]
Bancile centrale au fost create in vederea stabilizarii dreptului de monopol al emisiunii monetare. Noua forma de centralizare a creditului a fost inaugurata de Anglia inca din anul 1694, urmata de Franta in 1800. Bancii Angliei avea sa i se confere, in 1742, privilegiul emisiunii, fara ca, nici ea, sa acorde imprumuturi pentru investitiile industriale. Pentru spatiul germanic, centralizarea sistemului bancar a demarat in Prusia in 1765 fiind desavarsita in Germania in anul 1875. In linii mari, era copiat sistemul britanic, cu deosebirea ca statul participa intr-o mai mare masura la numirea guvernatorilor in Franta, iar emisiunile nu erau legate in mod strict de acoperirea in aur. Erau stabilite plafoane de emisiune (in Anglia, prin legea Bank Charter Act din 1844, un astfel de plafon era fixat la 20 milioane £, respectiv aceasta era valoarea bancnotelor ce puteau fi emise fara acoperire in aur), precum si un minimum de acoperire - de 30% in cazul Bancii Reich-ului, de exemplu.[6]
Avantul societatilor bancare este incadrabil in triada „cai ferate-fabrica-banca”, a carei dezvoltare exploziva este inregistrata, in mod diferentiat pe tari si zone geografice, din al doilea sfert al secolului al XIX-lea.
Dupa 1800, aproximativ, operatiunile bancare se diversifica, cuprinzand:
a. schimburile valutare,
b. scontarea efectelor de comert,
c. gestiunea depozitelor spre fructificare,
d. emisiunea de bilete platibile la purtator (moneda fiduciara),
e. plasarea de titluri - actiuni ale companiilor comerciale sau rente de stat - fara ca, pentru aceste capitaluri, sa se constituie o mare piata a capitalurilor, datorita numarului inca redus de subscriitori. Bancile acestei perioade deservesc asadar marele comert, primind in depozite profiturile sale si scontand un volum tot mai ridicat de efecte comerciale.
Aceasta evolutie nu putea avea loc fara dezvoltarea burselor de valori: dupa 1773 la Londra si dupa 1826 la Paris.
Dupa 1850 incepe perioada marilor banci, procesul de diversificare a serviciilor oferite amplificandu-se pe doua directii, astfel:
inmultirea numarului depunatorilor si a volumului depozitelor lor: depozite la vedere, la termen, operatiuni in cont curent;
utilizarea acestei mase de lichiditati in vederea acordarii de imprumuturi intreprinderilor, pastrand rezerve de acoperire.
Intrebari de autoevaluare:
Ce se intelege prin „masa monetara”? Ce sunt „agregatele monetare”?
Identificati specificul emisiunii si acoperirii emisiunii de moneda fiduciara in perioada etalonului aur comparativ cu sistemul actual.
In ce consta deosebirea dintre „currency school” si „banking school”?
Ce se intelege prin „efect de comert”? Ce este „cambia”?
Ce reprezinta scontarea si rescontarea cambiilor?
6) Structurarea sistemelor monetare moderne.
Notiuni preliminare:
titlul metalului pretios = proportia aurului fin (pur) prezenta in aliaj (ex. 11/12 = „unsprezece parti aur, o parte alte metale” sau 900‰ etc.);
uncia de aur = 31,1035 grame aur fin;
1 lingou de aur = 400 uncii aur fin = 12,4414 kg aur fin;
sistem monetar ansamblul principiilor si normelor juridice si economice care reglementeaza circulatia monetara in interiorul unei tari.
Principalele sisteme monetare
Pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea: perioada metalismului – banii se prezinta in forma materiala (monezi de aur si argint), biletele de banca (bancnotele) avand o utilizare restransa si sporadica;
1800-1914: perioada etalonului aur (gold standard) – banii se prezinta sub forma de monezi din metal pretios si bancnote din hartie; emisiunea de moneda-hartie - fiduciara - se efectua pe baza acoperirii cu metale pretioase si devize. Fiducia (it.) inseamna incredere, reprezentand increderea detinatorului de bancnote in emitentul lor, respectiv creditul pe care utilizatorul il acorda emitentului. Acesta din urma era tinut sa plateasca (sa rascumpere) la cerere valoarea consemnata pe bancnota cu o cantitate de metal pretios, conform definitiei stabilite. Bancnotele erau convertibile in aur si/sau argint.
convertibilitate = insusirea legala a unei monede de a putea fi preschimbata cu o alta moneda in mod liber prin vanzare si cumparare pe piata;
In conditiile functionarii sistemelor monometaliste „etalon aur”, „etalon argint” sau bimetaliste (etalon „aur-argint”), convertibilitatea insemna dreptul detinatorului unei sume in bancnote de a pretinde in schimb de la banca emitenta cantitatea de aur (argint) corespunzatoare valorii nominale a bancnotelor si continutului de metal stabilit prin lege pentru unitatea monetara respectiva (fiecare bacnota purta inscrisa mentiunea: „platibil purtatorului la cerere”); convertibiltatea era asigurata prin stocul de acoperire (aur, valuta) detinut obligatoriu de banca, precum si de acoperirea cu devize (valute liber convertibile in metal pretios, efecte de comert) a emisiunii de bancnote.
1918-1940 – perioada etalonului aur lingouri (gold bullion standard), respectiv a etalonului aur-devize (gold-exchange standard) – mai poate fi definita perioada falsului etalon aur intrucat majoritatea eforturilor de revenire la etalonul aur propriu-zis au fost sortite esecului, convertibilitatea banilor de hartie in metal pretios devenind limitata in cazul sistemului aur lingouri (bancnotele puteau fi reconvertite in aur numai sub forma lingourilor, aceasta privind numai sumele depasind cel putin valoarea unui lingou – Banca Angliei); acoperirea emisiunii de moneda se putea face covarsitor in devize in cazul sistemului aur devize, sistem adoptat de Banca Nationala a Romaniei.
1945-1971 – sistemul monetar de la Bretton Woods. In cadrul Conferintei Monetare si Financiare de la Bretton Woods (New Hampshire, SUA) din anul 1944 reprezentantii a 45 de state au pus bazele Sistemului Monetar International prin infiintarea Fondului Monetar International si a Bancii Internationale pentru Reconstructie si Dezvoltare. Participantii au acceptat propunerea de a se renunta la aur ca mijloc national de schimb si rezerva de acoperire a emisiunii de moneda fiduciara, emisiunea moedelor nationale (bancnotelor) fiind acoperita cu dolari. Avand in vedere instaurarea hegemoniei SUA dupa 1945, dolarul inlocuieste aurul in tranzactiile internationale, metalul pretios ramanand un mijloc interguvernamental de efectuare a platilor si schimburilor. Inflatia emisiunii de bancnote americane a dus la prabusirea sistemului in anul 1971.
Sistemul monetar francez - bimetalism 1803-1878:
monometalism aur 1878-1928 stabilit prin legea din 17 Germinal an XI (7 aprilie 1803),
1 franc = 5 g Ag cu titlul de 900‰ sau 4,5 g Ag fin,
1 franc = 0,32258 g Au cu titlul de 900 ‰ sau 0,29033 g Au fin 1 kg de Au cu titlul de 900 ‰ = 3100 fr. Fr.,
1 kg Ag fin = 200 fr.fr.;
raportul legal Au/Ag = 1/15,5.
a fost infiintata in anul 1865, avand ca membri fondatori: Franta, Belgia, Italia, Elvetia;
adopta sistemul monetar francez (bimetalism);
monedele nationale reprezentau aceleasi paritati in aur si argint 1 franc francez = 1 franc belgian = 1 lira italiana = 1 franc elvetian = 0,29033 g aur fin sau 4,5 g argint fin.
Intrebari de autoevaluare:
Ce se intelege prin sintagma „acoperire monetara”?
De ce moneda-hartie (bancnotele) se mai numeste si „moneda fiduciara”?
Prin ce era definit sistemul „etalon aur” („gold standard”)?
Precizati in ce consta deosebirea dintre sistemul „etalon aur” si sistemul „etalon aur-lingouri”!
Precizati in ce consta deosebirea dintre sistemul „etalon aur” si sistemul „aur-devize”!
Care a fost cauza prabusirii sistemului de la Bretton Woods?
Precizati paritatile monetare ale principalelor monede in conditiile sistemului „etalon aur”.
Care au fost tarile membre ale Uniunii Monetare Latine?
In contextul prezentat foarte sintetic in randurile de mai sus are loc, dupa 1859, institutionalizarea treptata si in Romania a economiei de piata. Sistemul legislativ economic a fost strucurat in legatura cu realizarea marilor reforme sociale si politice pana in anul 1914.
[1] Cf. D.C. North, Institutions, Institutional Change and Economic Performance, Cambridge University Press, 1990, p. 125.
[2] Pentru termenii cu specific monetar-bamcar a se vedea: Costin C. Kiritescu, Emilian M. Dobrescu, Moneda - Mica enciclopedie, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1998, precum si: Mecu C., Enache C. (coord.), Economie politica, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2004.
[3] In sistemele monetare contemporane emisiunea monetara nu mai are alta restrictie decat „nevoile economiei” sau „nevoile pietii”.
[4] Cf. J.-A. Lesourd, Cl. Gerard, Nouvelle histoire economique, tome 1, le XIXe siecle, Armand Colin, Paris, 1976, p. 66.
[5] Dupa intemeierea Bancii Angliei (1694) si a Bancii Frantei (1800), Nederlandsche Bank avea sa inlocuiasca in 1814 Banca Amsterdamului; urmeaza in 1817 Banca Spaniei si Banca Nationala a Austriei.
[6] Banca Nationala a Romaniei a fost infiintata in anul 1880, ca societate pe actiuni, raspunzand cerintelor sistemului financiar modern: emisiune, depozit, transfer, credit, scont.
