Obiectul de studiu al economiei politice

Obiectul de studiu al economiei politice

Urmarind evolutia procesuala a drumului parcurs intru devenirea stiintei economice, putem contura deja cateva propozitii care fixeaza obiectul ei de studiu.

Asadar, ce este, cu ce se ocupa si ce urmareste economia politica?

Abordand problema sub raport etimologic, putem raspunde acestor intrebari?

Multa vreme perceptia stiintei noastre s‑a realizat sub simplul nume de economie. Din aceasta perspectiva, vechii greci, Xenofon si Aristotel in special, o priveau ca pe o stiinta a economiei domestice.

In 1615, Antoine de Montchrèstien utilizeaza pentru prima data termenul de economie politica in chiar titlul lucrarii sale Tratat de economie politica inchinat regelui si reginei mama. Termenului de economie i s‑a adaugat deci cel de politica, cu semnificatia de organizare sociala (de la polis = oras, cetate).

De la Xenofon care, primul, vorbeste despre stiinta economica si Antoine de Montchrèstien care uzeaza cel dintai de denumirea de economie politica si pana astazi stiinta despre economie nu are, de departe, concurenta sub raportul multitudinii definitiilor ce i s‑au dat in timp^[1]. Ceea ce caracterizeaza acest lung traseu in care gama definitiilor pe care le‑a primit stiinta noastra este foarte variata s‑ar putea inscrie in urmatoarele propozitii sintetizatoare:

Intai, desi par a nu vorbi despre acelasi lucru, definitiile oferite stiintei economice pot «suporta» urmatoarea grupare:

a. De la Xenofon si pana la clasici, inclusiv, stiintei economice i se incredinteaza misiunea de a‑i invata pe indivizi cat si pe colectivitatile umane in ansamblu, cum se produce mai repede si mai usor bogatie.

b. Pe firul acestei idei, K. Marx si Fr. Engels realizeaza o ruptura. Ei cantoneaza obiectul cercetarii economice, predilect pe terenul socialului. Ii intereseaza relatiile dintre oameni in procesul productiei, repartitiei, schimbului si consumului bunurilor economice, ca si legile obiective ce guverneaza aceste procese. Prin legi obiective cei doi inteleg legaturile generale, esentiale, necesare, repetabile si relativ stabile ale fenomenelor si proceselor economice. Obiectivitatea este legata de faptul ca respectivele legi actioneaza independent de vointa oamenilor; nu insa in afara activitatii lor constiente si, mai ales, nu impotriva a ceea ce inseamna natural si firesc in actiunea umana. Legea cresterii productivitatii muncii, a economiei de timp, legea cererii si ofertei etc. sunt exemple de legi economice obiective.

Marx si Engels plaseaza si incadreaza studiul relatiilor de productie si al legilor economice obiective in spatiu si in timp. Pe acest temei ei se vad indreptatiti sa faca distinctie intre economie politica in sens larg - ca stiinta care studiaza relatiile de productie si legile economice pe toate treptele de dezvoltare a societatii omenesti - si economia politica in sens restrans - anatomie si fiziologie a unei singure societati. In consonanta cu un atare punct de vedere s‑a putut vorbi despre o economie politica burgheza, aflata in permanenta criza, si o economie politica socialista, aflata in neintrerupt progres; si, tot in baza acestei optici, economia politica a putut fi aservita completamente ideologiei dominante a unui sistem politic.

c. Neoclasicii, ca si contemporanii, direct sau indirect, se apropie de linia de gandire clasica. Pe fundal, apare acelasi obiectiv ‑ producerea de bogatie. Pana sa se ajunga acolo stiinta economica trebuie sa gaseasca solutii la ingrata inecuatie care a insotit dintotdeauna viata oamenilor: resurse limitate pe de o parte, nevoi nelimitate pe de alta parte. Problema afectarii, a echilibrului si dezechilibrului dobandesc pondere. In rezolvarea lor nu se neglijeaza comportamentul uman. Asa se explica de ce definitia lui Lionel Robbins devine punct de reper. El surprinde exact ceea ce stiinta economica vrea sa insemne astazi: 'stiinta care studiaza comportamentul uman ca o relatie dintre finalitati (obiective) si resursele rare in utilizari alternative'.

Al doilea, in atingerea scopului sau, economia este «condamnata» sa fie politica. Ea nu poate sa ramana o stiinta pur pozitiva. Trebuind sa mearga spre sugestii, solutii etc. ea trebuie sa fie si normativa. Subliniind ca analiza economica pozitiva explica de ce lucrurile si comportamentul oamenilor sunt asa cum sunt, in timp ce analiza economica normativa cauta sa ne spuna cum ar trebui sa fie sau ce ar trebui facut pentru ca lucrurile sa fie asa cum dorim, retinem remarca economistului francez Jacques Généreux privind necesitatea unitatii acestor doua paliere: 'Economia, tratand  comportamente umane si consecintele lor colective, este inevitabil politica. La ce serveste buna cunoastere a functionarii pietei muncii daca aceasta nu poate fi utilizata pentru a inspira politici eficace de lupta contra somajului, de formare profesionala etc.? La ce este buna intelegerea mecanismelor de crestere daca aceasta nu ajuta cu nimic la stimularea progresului economic si la favorizarea dezvoltarii tarilor sarace? Nu exista niciodata o dezbatere teoretica in economie care sa nu conduca la o dezbatere politica. Analiza normativa apare astfel ca urmare logica a cunoasterii pozitive'^[2]

Subscriind in totalitate la cele spuse de economistul francez, credem ca cel care, primul, a adaugat la notiunea de economie pe cea de politica (A. de Montchrèstien) n‑a avut in vedere doar semnificatia etimologica a termenilor; ca, dimpotriva, a avut si simtul unitatii; a inteles ca prin politic economicul prinde sau nu viata. Faptul in sine este si pozitiv si negativ. Este pozitiv in masura in care politica economica serveste de «cordon ombilical» prin care stiinta economica este ancorata la realitate. Este negativ atunci cand, tot pe aceasta cale, a politicii economice, economia ca stiinta poate fi  aservita ideologiei^[3]

Subliniind aceste lucruri gasim necesar sa facem si precizarea ca economia politica, chiar in conditiile stranselor sale legaturi cu politica, nu se suprapune si nu se confunda cu politica economica. Prin aceasta din urma intelegem 'ansamblul deciziilor luate de puterea publica in vederea orientarii activitatii intr‑un sens dorit'^[4]

Asadar, implicand raportul dintre stat si economie, termenul de politic poate capata un sens tendentios atunci cand e prins in organica politicii economice; nu aceeasi interpretare e permisibila in situatia economiei politice.

Al treilea, indiferent ce nume si‑a luat, economia politica si‑a circumscris campul investigational fie in perimetrul micro fie in cel macroeconomic.Distinctia s‑a facut insa doar la nivelul punctelor de vedere; sesizand interdependentele dintre variabilele economice, toti economistii recunosc ca cercetarea microeconomica serveste ca punct de plecare pentru cea macroeconomica. In functie de mediul paradigmatic in care s‑a produs, de scoala economica in voga, de locul, timpul si mai ales de obiectivele imediate ale cercetarii, s‑a mers preponderent intr‑o directie sau alta. Neoclasicii si, in mare parte, clasicii au manifestat propensiune pentru microanaliza, convinsi fiind ca ceea ce face bine unui individ sau familiei sale nu are cum sa faca rau societatii in ansamblu. De aici, cunoscutele teorii ale consumatorului si producatorului, ale caror adevaruri, prin generalizare, au fost extinse la scara ansamblului. Fiziocratii, Marx, Keynes si mare parte dintre contemporanii nostri plaseaza analiza la nivel macro. In fond, marile probleme ale economiei sunt de fapt macroeconomice.

Cum insasi denumirea sugereaza, microanaliza isi ia ca sarcina 'sa explice comportamentele individuale si interactiunea lor. Nivelul sau privilegiat de observatie este cel al intreprinderii si al pietii unui bun sau serviciu particular'^[5], in timp ce macroanaliza 'se intereseaza in principal de interactiunea variabilelor economice agregate la nivelul economiei nationale (produs intern brut, somaj, inflatie, moneda, pret, etc.)'^[6]

Al patrulea, stiinta de care ne ocupam a fost definita, pe rand, «economie», «stiinta economica», «economie sociala», «political economy», «economie politica» sau, simplu, «economics». De retinut ca in prezent literatura anglo‑saxona uzeaza de termenul «economics» in timp ce in cea francofona s‑a impus denumirea de «economie politica». Dar, ceea ce este important si se impune cu toata evidenta, e ca, indiferent de denumire, manualele in domeniu cuprind sub copertile lor doua mari parti: microeconomie si macroeconomie; obiectul economiei politice este analizat din aceasta dubla perspectiva.

In al cincilea rand, studiind mecanismele de productie, repartitie, schimb si consum intr‑o structura sociala data,, ca si interdependentele dintre acestea, stiinta economica isi «fixeaza» in fapt, ca obiect de studiu, ceea ce am putea numi realul economic. Relevarea acestei evidente conduce la doua mari concluzii.

Prima este legata de imprejurarea ca realul economic cu care teoria se confrunta in permanenta este, in fapt, realul existential palpabil ce se ofera zi de zi observatiei empirice directe. De aici consecinta si concluzia, fireasca pana la un punct, ca oamenii se cred competenti sa rationeze despre probleme economice, oricat de complexe ar fi, fara un exercitiu stiintific pregatitor; ca, altfel spus, stiinta economica tine de domeniul cotidianului, al vocabularului curent. Spre a inlatura orice tentatie in intelegerea lucrurilor pe o atare directie, invitam a se retine ca stiinta economica, prin miezul ei numit economie politica, inseamna infinit mai mult decat observatie obisnuita; inseamna observatie, dar si analiza realizata de minti instruite si prin metode speciale. 'Ceea ce distinge pe economistul «stiintific» de toti cei care gandesc, vorbesc si scriu pe subiecte economice', remarca, intemeiat, Schumpeter, este o stapanire a tehnicilor pe care le clasam sub trei rubrici: istorie (in sensul de simt istoric sau chiar experienta istorica ‑ n.n.), statistica si «teorie» (in acceptiunea de «cutie cu instrumente de analiza» asa cum gandea Joan Robinson sau de «mestesug de teoretician» in genul lui John M. Keynes - n.n.)'^[7]. Schumpeter a tinut sa completeze si sa adauge la cele trei mijloace de analiza care, toate la un loc, alcatuiesc «economia stiintifica» si sociologia.

Numai astfel privita, numai ca rod al unei munci de cercetare specializata, stiinta economica apare ca un sistem de gandire coerent, ca un sumuum de paradigme intercorelate, ca sistem de economie politica.

A doua concluzie se sprijina pe constatarea ca realul economic este impregnat in textura realului existential; ca, asa cum sublinia economistul francez Claude Mouchot, 'totul este economic chiar daca stiinta economica nu este peste tot'^[8]. Faptul ca economia este o totalitate prezenta si perceptibila peste tot conduce repede la ipoteza ca pentru a obtine rezultate satisfacatoare stiinta economica nu poate fi decat universala; pentru a emite pretentia stiintificitatii trebuie sa stapaneasca, deopotriva, domeniul materialului si socialului.

Nu acestea sunt insa granitele firesti ale stiintei noastre. Este adevarat ca istoria formarii si constituirii ei demonstreaza ca primele idei economice n‑au venit de la profesionisti ai domeniului, ci dinspre filosofi, istorici, moralisti, matematicieni, clerici etc. Dar, odata profesionalizata si autonomizata, stiinta economica si‑a dobandit propriul statut si si‑a bornat teritoriul; economia reala a ramas telul si farul ei. Urmarind acest proces, nu e greu de constatat ca multa vreme stiinta economica s‑a identificat cu economia politica. E cert ca problematica economica nu era atat de complicata incat sa nu‑si gaseasca acoperire si explicatie in propozitiile economiei politice. Odata cu cresterea complexitatii vietii economice, cu adancirea si diversificarea interdependentelor economice ca si a progreselor inregistrate in chiar cercetarea economica, opereaza aici un benefic proces de diviziune a muncii. Economia politica ramane axul si punctul de sprijin in jurul caruia graviteaza, se dezvolta si se autonomizeaza un numar in crestere de discipline ce‑si propun sa studieze o anumita «felie» a realitatii. Relatiile de interdependenta dintre aceste discipline cu autonomie relativa pe de o parte, si dintre ele si miezul din care s‑au desprins ‑ economia politica, pe de alta parte, permit de acum a pune problema existentei unui sistem al stiintelor economice in care cea mai mare parte a economistilor includ:

1. stiinte economice fundamentale: economia politica, istoria gandirii economice, statistica, stiinta conducerii etc.

2. stiinte economice teoretico‑aplicative: economia ramurilor de productie (industriei, constructiei, agriculturii, comertului etc.), marketing, finante, moneda, credit, contabilitate, economia mondiala, relatii valutar financiare internationale etc.

3. stiinte economice de granita: econometria, sociologia economica, istoria economica, geografia economica, ecologia, cibernetica economica etc.^[9]

In cadrul acestui sistem, aflat intr‑o permanenta dinamica, cu schimbare de ponderi intre componente, economia politica a fost si a ramas sa ocupe un loc central. Ea da, pentru toate celelalte stiinte economice, tonul, nota si metoda. Ea ofera anvergura si deschiderea filosofico‑metodologica. Prin soclul ei epistemologic ofera masura valorii, incadreaza, dar si inspira. In acelasi timp, economia politica valorifica rezultatele obtinute de celelalte componente ale sistemului, se nutreste din experienta acestora.

Urmarind aceasta ruta prin care economia politica si cei care o slujesc incearca sa‑i stabileasca granitele si sa‑i surprinda in tuse cat mai sigure obiectul si constatand ca:

‑ economia politica nu se suprapune cu stiinta economica, dar ofera acesteia fizionomia, prefatand‑o si reprezentand‑o;

‑ obiectul ei de studiu ramane viata economica pentru care trebuie sa creeze bogatie materiala si spirituala;

‑ viata economica nu este decat un «ansamblu de acte omenesti carora autorii lor le dau sens»^[10]

‑ evolutia vietii economice este totusi guvernata de legi economice obiective;

‑ studiul vietii economice trebuie realizat bidirectional ‑ micro si macroeconomic;

‑ analiza economiei nu poate avea un caracter neutru, pur iluminist, ci trebuie sa‑si gaseasca prelungirea fireasca prin etajul normativ intr‑o politica economica menita a inrauri evolutia faptelor dupa modelul dorit;

‑ etc.

Conchidem ca economia politica este stiinta care prin studiul vietii economice este chemata sa ofere solutii pentru optimizarea relatiei resurse limitate ‑ nevoi nelimitate, la nivel micro si macroeconomic intr‑un cadru socio‑economic dat, guvernat de legi obiective.