|
|
|
Productia este activitatea depusa de oameni cu scopul de a transforma resursele disponibile din societate corespunzator nevoilor lor, urmarind crearea de bunuri si servicii menite a intra in consum, in vederea satisfacerii diferitelor categorii de trebuinte. Activitatea economica este intr-o permanenta nevoie de premise care se diversifica odata cu avansarea societatii in diferite domenii. Premisele care stau la baza poarta numele de factori de productie. Acestea sunt clasificate pe 3 nivele: natura, munca si capitalul.
Acesti factori pot functiona in activitatea economica doar simultan, prezenta lor fiind necesara in orice moment al evolutiei, de aceea in ultimii ani s-a incercat sporirea preocuparilor privind abordarea factorilor de productie, a combinarii si utilizarii lor cat mai eficient. Pe masura dezvoltarii tehnici si tehnologiei au mai aparut o serie de neofactori : intreprinderea, intreprinzatorul, informatia, tehnologiile. Toti acesti factori au ca punct de plecare cei trei factori traditionali : munca, pamantul, capitalul.
Daca productia creste prin atragerea unei cantitati suplimentare de factori de aceeasi calitate, dezvoltarea economica este de tip extensiv. Daca cresterea calitatii factorilor si a eficientei lor este preponderenta, atunci cresterea productiei si dezvoltarea economica este de tip intensiv.
NATURA. Resursele naturale cuprind elemente multiple, prezente in natura, diferite ca genuri si importanta. Intre aceste elemente intalnim: soarele, aerul, pamantul arabil, fierul, cupru, aluminiu, rezerve de combustibil, de petrol, de carbuni, vegetatia spontana, fauna spontana, clima, relieful, etc.
William Petty spunea ca munca este tatal, iar pamantul,
mama ei. Din aceasta idee reiese ca natura participa
Ca si in activitatea economica a oamenilor, natura desfasoara acte de distributie si consumatie.
Marile legi care actioneaza in natura actioneaza si in productia realizata de oameni, de ex.:legea economisirii fortelor, legea randamentelor neproportionale, legea uzurii potentialului productive si a reinnoirii lui, legea entropiei etc. din aceasta comunitate de legi reiese ca productia nu este altceva decat o transformare de forma a materiei.
Activitatea de ansamblu a omenirii a fost si este posibila pentru ca natura a produs si produce necesarul vietii biologice cat si a celei economice.
Clasificarea resurselor naturale:
A. in functie de destinatia folosirii resurselor:
- Resurse naturale ce pot fi utilizate ca bunuri de productie si ca bunuri de consum ( aerul, apa, soarele, etc. )
- Resurse naturale ce pot fi utilizate doar ca bunuri de productie (minereuri de fier, rezerve de uraniu etc. )
B. in functie de gradul de reinnoire al resurselor:
- Resurse reinnoibile ( apa, aerul, fauna, etc. ). Aceste resurse sunt limitate cantitativ si deteriorabile calitativ. Ele se pot diminua cantitativ datorita activitatilor umane ineficiente si a fenomenelor naturale.
- Resurse nereinnoibile- create prin transformari naturale care nu se mai produc ( zacaminte de materii prime, resurse primare de energie aflate in adancuri etc.)
Durata de timp in care resursele se epuizeaza este influentata de volumul rezervelor si de volumul extractiei anuale, dependente la randul lor de cerintele economice si starea tehnicii. Cu cat sursa consumata e reciclabila si durata de viata creste.
Dupa cum stim unele tari sunt dotate inegal cu factori naturali de productie ceea ce duce la vanzarea sau cumpararea resurselor necesare.
Apare deci, inegalitatea dotarii tarilor cu factori naturali in puterea economica si in nivelul de dezvoltare economica al popoarelor. Valoarea, structura, si calitatea resurselor, clima, relieful si asezarea unei tari influenteaza direct si indirect:
Aria de cuprinde a activitatii productive, structura de ramura a economiei nationala, gama produselor create si volumul special al acestora;
Calitatea bunurilor fabricate
Costurile de fabricatie si greutatea specifica a cheltuielilor materiale in valoarea productiei totale
Competitivitatea produselor fabricate pe piata interna si internationala
Repartitia populatiei pe sfere de activitate, numarul si ponderea celor care lucreaza in producerea bunurilor de subzistenta si in celelalte ramuri.
Nivelul si structura consumului populatiei,standardul ei de viata
Participarea tarilor la diviziunea internationala a muncii, la schimburilor economice mondiale.
Bogatii naturale nu inseamna automat viata economica mai intense. Avutia devine mai substantiala daca este creata de oameni prin harnicia lor, eficacitatea muncii lor, prin producerea si folosirea de masini si utilaje cu care se exploateaza si prelucreaza substantele naturale.
MUNCA privita ca factor de productie este reprezentata de totalitatea resurselor umane(fizice si intelectuale) care sunt efectiv antrenate in activitati economice.
Resursele de munca ale unei tari sunt determinate de populatia acestora care este formata din urmatoarele grupe :
- populatia adulta care se determina scazand din populatia totala a unei tari populatia tanara si populatia in varsta;
- populatia activa care este formata din ceea ce ramane dupa ce din populatia adulta se scad adultii inapti de munca;
- populatia activa disponibila toate persoanele care raman dupa ce din populatia activa se elimina persoanele casnice, elevii si studentii si cei care satisfac stagiul militar obligatoriu.
- populatia ocupata care se determina scazand din populatia activa disponibila numarul somerilor;
- populatia ocupata salarizata este cea care rezulta eliminand din populatia ocupata pe toti cei ce lucreaza in gospodariile si unitatile proprii.
Latura calitativa a muncii este pusa in valoare de nivelul de pregatire profesionala si de volumul cunostintelor generale, tehnico-stiintifice. Durata muncii este exprimata prin numarul saptamanal de ore de munca. In tara noastra se lucreaza 40 de ore pe saptamana.
Calitatea muncii este conditia fundamentala a ridicarii eficientei muncii (direct sau indirect) si din aceasta cauza trebuie urmarite urmatoarele directii :
- cresterea nivelului general de educatie si de pregatire profesionala a resurselor de munca;
- promovarea unui sistem eficient de motivare a lucrarilor;
- asigurarea unui nivel ridicat de sanatate a populatiei;
- asigurarea unei calitati ridicate pentru ceilalti factori de productie.
Populatia, ca purtatoare a muncii, reprezinta un factor de productie. Dar nu numai ca subiect ce munceste, ci si ca beneficiar, consumator de bunuri.
Populatia, ca factor de productie, este sursa initiala si continua a progresului economic. Aceasta sursa este inseparabila de structura interna a omului, de contradictia dintre dorinta lui de a poseda bunuri in cantitati sporite si de o varietate in crestere, pe de o parte si puterile sale pe de alta parte.
Cunoasterea numarului populatiei active permite calcularea ratei de activitate. Rata de activitate in ultimii ani a inceput sa scada datorita cresterii duratei studiilor si a numarului celor care studiaza, precum si reducerea numarului de pensionare.
Potentialul total al populatiei active, ca factor de productie, creste mai mult decat numarul ei, datorita in principal a doua cauze: ridicarea nivelului de pregatirea al oamenilor, inzestrarea tehnica crescanda a muncii.
Populatia activa a fiecarei tari se modifica si structural. Avem in vedere:
modificarea repartizarii populatiei active pe ramuri (agricola,
industriala, etc. ) si pe sectoare mari (sector primar, secundar, tertiar )
modificarea ponderii diferitelor categorii socio-profesionale ( cadre
superioare, medii, functionari, etc. )
modificarea repartizarii populatiei active pe mediul rural si urban
modificarea ponderii profesionale care solicita cu precadere efort
intelectual, si a celor care solicita cu precadere efort fizic.
Procesul tehnic, extinderea mecanizarii si automatizarii, a cibernetizarii si biologizarii produselor, sporesc necesitatea si semnificatia efortului intelectual, a muncii complexe, superior calificate si reduc importanta efortului fizic, a muncii de joasa pregatire.
Economistul Fredrich List sustinea ca " Natiunea trebuie sa sacrifice si sa stie sa renunte la unele bunuri materiale pentru ca sa dobandeasca forte spirituale sau sociale; ea trebuie sa sacrifice avantaje prezente, pentru a si le asigura pe cele viitoare". In conceptia lui : "Forta de a crea bogatii este . infinit mai importanta decat bogatia insasi; ea garanteaza nu numai posesiunea si sporirea celor dobandite, ci si posibilitatea de inlocuire a celor pierdute."
CAPITALUL este un stoc de bunuri create prin munca servind nu consumatiei directe a oamenilor, ci producerii de noi bunuri.
Ca factor de productie creat prin activitatea umana, capitalul are o arie de cuprindere foarte mare. Din el fac parte constructiile industriale si agricole, drumurile, mijloacele de transport si comunicatii, masinile si utilajele, materii prime, combustibilii. Acestor componente li se pot adauga si informatia necesara activitatii economice.
In contrast cu aceasta diferenta de comportament fizic, toate partile capitalului isi transmit valoarea asupra noilor bunuri. Altfel spus, valoarea capitalului folosit intra in costurile de productie si in preturile bunurilor create cu ajutorul lor. Bunurile capital sunt considerate ca fiind acele bunuri care nu sunt produse pentru a satisface nevoile directe de consum ale oamenilor, ci pentru a fi folosite in productie ; din acest motiv elementele care formeaza capitalul sunt denumite capital tehnic.
Acesta cuprinde:
1. capitalul circulant : format din materii prime auxiliare, combustibil etc. din obiecte de munca deci, se consuma integral si isi transmite valoarea bunurilor create, intr-un singur proces de productie. Prin vanzarea bunurilor, intreprinderea recupereaza valoarea muncii consumate.
capitalul fix : format din cladiri, masini, utilaje, mijloace de transport, din mijloace de munca; se foloseste in numeroase procese de productie si isi transmite treptat valoarea asupra bunurilor create.
Material capitalul fix se reinnoieste la intervale mari de timp, iar capitalul circulant, dupa fiecare proces de productie.
Astfel apare uzura morala si fizica: reinnoirea periodica a capitalului fix este necesar determinat de uzura lui fizica si morala. Uzura fizica se reduce la pierderea treptata a caracterelor tehnice ale capitalului fix, la scaderea capacitatii lui de productie,concretizata in diminuarea randamentelor orare si zilnice ale acestuia, in sporirea cheltuielilor de intretinere si reparatii, in cresterea consumurilor specifice de materii prime, auxiliare etc. dupa un numar anumit de ani, capitalul fix nu mai poate fi economic folosit si se reinnoieste fizic. Uzura morala a capitalului fix in functiune este o alta expresie data invechirii ori depasirii lui tehnice, ca urmare a producerii si aparitiei pe piata a unor masini avand randament superior.
Amortizarea: capitalului fix se poate face intr-o perioada mai mare sau mai mica de timp, dependenta de ritmul procesului tehnic, dar si de optica intreprinderii si a statelor chiar, de politica economica a lor.
Amortizarea accelerate este scumpa pentru consumator, intrucat el plateste, prin pretul produsului cumparat, o amortizare mai mare pe unitate de marfa. In realitate, lucrurile nu stau asa. Suplimentul de amortizare, inclus in preturile marfurilor, este mai mult decat compensat de reducerile de cheltuieli la ceilalti factori de productie, antrenate de nivelul tehnic al productiei in continua crestere si de dinamica pozitiva a calitatii produselor.
Indiferent de politica adoptata, amortizarea, ca operatie prin care se constituie fondul de amortizare, poate fi:
amortizare lineara ( presupune includerea in costurile de productie a
unei sume anuale, egale, de amortizare, pe intreaga durata de functionare a capitalului fix )
amortizarea progresiva ( presupune includerea in costul de productie a
unor sume anuale care cresc de la un grup de ani la altul )
amortizarea regresiva (presupune includerea in costul de productie a
unor sume anuale, care scad de la un grup de ani la altul ).
Procesul de formare a capitalului se realizeaza avand ca sursa investitiile. Acestea reprezinta cheltuielile pe care le fac agentii economici pentru dezvoltarea capacitatilor de productie si pentru refacerea si ameliorarea acestora, precum si pentru cresterea stocului de capital.
Intreprinzatorul dispune de abilitati care ii permit organizarea si desfasurarea unor activitati economice profitabile.
Intreprinderea reprezinta cadrul organizational unde se manifesta abilitatea intreprinzatorului, spiritul de initiativa si risc, capacitatea acestuia de a combina eficient factorii de productie.
INFORMATIA. In mai toate consideratiile despre societatea informationala revine o afirmatie: informatia este o sursa de existenta, comparabila cu materiile prime sau cu energia. Dar perspectivele asupra informatiei si a valorii sale economice in societatea informationala difera. Dupa unii cercetatori, informatia nu poate fi considerata un bun economic, cel putin in acceptia pe care economia neoclasica o acorda termenului. In viziunea neoclasica, bunurile economice sunt prin definitie disponibile in mod limitat si, prin urmare, consumul poate duce la epuizarea lor. Ceea ce nu este cazul cu informatia. "O data cu dezvoltarea societatii informationale, suntem pentru prima data in istorie confruntati cu o economie care se anexeaza pe o sursa care nu numai ca nu se epuizeaza, ci, mai mult decat atat, se amplifica", ne atragea atentia Naisbitt la inceputul anilor '80. Bell, desi dintr-un alt unghi decat acela al economiei neoclasice, impartaseste opinia ca informatia nu poate fi un bun economic. Pentru el, informatia este un bun colectiv, in sensul ca "o data creata, informatia este prin natura sa accesibila tuturor". Alti cercetatori opteaza pentru o viziune mai nuantata: informatia poate fi un bun economic, dar unul cu proprietati specifice:
- informatia poate circula intre oameni, dar a oferi informatie nu inseamna ca nu mai ai acea informatie (deci nu poate fi preschimbata);
- informatia poate fi multiplicata;
- consumul poate duce la cresterea cantitatii de informatii;
- informatia nu necesita materii prime sau surse de energie;
- informatia poate fi transportata relativ simplu;
- informatia pretinde un alt tip de administrare decat bunurile materiale; este dificil sa se impuna recunoasterea drepturilor de autor asupra informatiilor, care nu pot fi totusi monopolizate.
Din unghiul activitatilor de piata, informatia este un bun economic. Pentru editori, spre exemplu, care se adreseaza unui public dispus sa plateasca pentru informatie, sa cumpere carti, reviste sau ziare. Departe de a fi singular, punctul de vedere al editorilor este sustinut printr-un larg consens: informatia are categoric o valoare economica. Cu rezerva ca, in afara de valoare economica, informatia are si o valoare culturala. Exemplul cel mai convingator este acela al volumelor de poezii; nu castigul este motivul pentru care editorii publica poezie, ci valoarea poeziei.
Dezvoltarea industriala contemporana a pus in evidenta faptul ca performantele de piata ale firmelor producatoare au ajuns sa fie influentate tocmai de actiunea unor factori netraditionali, neinclusi in conventionala formula trinitara. Importanta unor asemenea factori au determinat focalizarea eforturilor investitionale in cercetari si dezvoltare tehnologica.
Delimitarea dintre factorii de productie clasici si neofactori rezulta din natura lor intriseca si din modul specific de actiune si gestionare a factorilor din fiecare categorie.[1]
Informatia face parte din categoria neofactorilor si indeplineste roluri multiple in productie. Ea este stocata pe suporti materiali (hartie, film, discuri, benzi magnetice, circuite integrate) si este introdusa in procesele de productie sub forme variate, precum: fise tehnice, desene de executie, norme de consum si de productie, instructiuni de lucru si de protectiei a munci, documentatii de investitii, inovatii si rationalizari, know-how, toate acestea constituind bunuri informationale.
Informatiile se deosebesc de resursele economice clasice printr-o serie de particularitati care privesc atat producerea informatiilor, cat si gestionarea, tranzactionarea pe piata si utilizarea lor.[2] Asemenea particularitati sunt:
a. producerea de informatii cu caracter neintrerupt si nelimitat si, ca urmare, stocul de informatii se imbogateste continuu;
b. dupa o anumita utilizare informatia ramane in continuare ca resursa disponibila;
c. deoarece producerea de informatii necesita cheltuieli insemnate, apare necesitatea ca aceasta resursa sa fie supusa unor reguli specifice de gestionare, acces si protectie.
TEHNOLOGIILE. Asa cum se stie la baza viitoarei societati global informationale stau tehnologiile informationale si de comunicatii recente, cat si cele care asteapta a fi descoperite in urmatoarele doua-trei decenii. Ne intereseaza in mod direct daca oamenii vor fi pregatiti sa faca fata acestor tehnologii moderne. Desigur raspunsul este afirmativ, pentru ca omul se adapteaza la mediu si la "bine". Atat timp cat utilizarea tehnologiilor aduce un castig (profit) sub orice forma si la un pret convenabil, atunci omenirea va accepta foarte repede noutatea tehnologica.
In literatura de specialitate nu exista unanimitate in definirea tehnologiilor informationale, totusi cea mai relevanta dintre toate consta in a intelege prin acestea colectii de domenii tehnologice, care se dezvolta simultan si interdependent. Intre domeniile cele mai importante sunt incluse informatica, electronica si comunicatiile.
Cu alte cuvinte, doua sunt domeniile tehnologice de baza care stau la baza tehnologiilor informationale si de comunicatii, si anume: informatica si comunicatiile. Este de inteles ca nu se poate face informatica fara sa se discute de electronica si de domenii inrudite cu aceasta, cum ar fi fotonica si altele asemenea.
B.H. Boar considera ca tehnologiile informationale permit pregatirea, colectarea, transportul, regasirea, memorarea, accesul, prezentarea si transformarea informatiei sub orice format (voce, grafica, text, video si imagine). Aceste miscari pot avea loc intre oameni, intre oameni si echipamente si/sau intre echipamente.
O definitie similara este data si de Departamentul de Comert si Industrie al Marii Britanii care sustine ideea conform careia tehnologiile informationale permit "colectarea, stocarea si transmiterea informatiilor sub forma de voce, imagine, text si numerica pe baza microelectronicii, prin intermediul combinarii informaticii cu telecomunicatiile".
Altfel spus tehnologiile informationale se bazeaza in principal pe doua mari componente:
a) tehnologiile informationale: Hardware si Software
b) tehnologiile de comunicatii: Retele, Transmisii optice, Transmisii fara fir, ISDN, standarde de comunicatii etc.
Tehnologiile sunt procesele de combinare si transformare a factorilor de productie in rezultate ale productiei (bunuri materiale, servicii) prin aplicarea unor reguli riguroase. Sunt un activ intangibil ce reprezinta cunoasterea aplicabila in mod curent in activitatea de productie. Ea are rolul de a defini riguros si de a explica natura si succesiunea fazelor prin intermediul carora factorii de productie se combina, se utilizeaza si este generat bunul economic.[3]Fiecare tehnologie are o identitate bine definita sub aspectul conditiilor care o face necesara si posibila de aplicat intr-un proces de productie.
Capitalul uman Capitalul uman consta in acele abilitati ale indivizilor, care sunt caracteristice acestora si raman aceleasi in orice mediu social, putand fi valorificate pe piata muncii in schimbul unor resurse economice de orice tip. Practic, capitalul uman este format din capital educational (abilitati dobandite de indivizi in procesul de instruire scolara, dar si in afara acestuia) si capital biologic (abilitati fizice ale indivizilor, sintetizate cel mai adesea prin starea de sanatate.). Capitalul uman s-a dezvoltat ca si concept in economie, unde este privit in special ca si "estimare a abilitatii unei persoane de a produce venituri prin munca" (Di Bartolo, 1999).
Istoricul termenului cunoaste multe suisuri si coborasuri, dupa cum a fost agreat sau respins de catre lumea academica si de catre clasa politica. Desi a cunoscut afirmarea si structurarea conceptuala abia dupa deceniul 7 al secolului XX, termenul de capital uman a fost utilizat cu mult inainte in economie. Asa cum remarca Kiker (1968), "doua metode au fost utilizate pentru a estima valoarea [monetara a] fiintei umane: procedura costului de producere si cea a castigurilor capitalizate". Prima metoda rezida in estimarea costurilor nete ale "producerii" fiintei umane in dezvoltarea ei, excluzand costurile de "intretinere" a acesteia, sir William Petty si Ernst Engel numarandu-se printre promotori. Cea de-a doua metoda consta in evaluarea valorii prezente a castigurilor trecute si viitoare ale indivizilor (J. Shield Nicholson si Alfred de Foville fiind cei mai cunoscuti economisti ce au utilizat metoda). Fara a oferi o modalitate de estimare a valorii capitalului uman, Adam Smith (Avutia Natiunilor) a definit ca si elemente ale capitalului in general abilitatile si cunostiintele "folositoare" ale fiintei umane, privita ca o masina avand asociate atat costuri, cat si capacitatea de a produce in schimb venituri. Similar, Léon Walras si Irving Fisher au argumentat, ca si alti economisti de la inceputul secolului XX, asupra includerii abilitatilor fiintei umane printre capitalurile disponibile.
Kiker (1966) noteaza sase motivatii care au determinat anterior anilor '60 tratarea fiintei umane ca si capital: 1. Demonstrarea puterii unei natiuni; Determinarea efectelor economice ale educatiei, investirii in sanatate si migratiei; 3. Pentru a propune sisteme de taxare mai echitabile decat cele existente; 4. Pentru a determina costul total al razboiului (in evaluarea pierderilor de razboi, dupa cele doua conflagratii mondiale); 5. Pentru a avertiza populatia asupra nevoii de conservare a vietii si sanatatii si pentru a sublinia importanta vietii indivizilor pentru economia tarii in care locuiesc; 6. Pentru a sprijini stabilirea compensatiilor decise de tribunale in caz de moarte sau accident.
Sfarsitul anilor '50 si intreg deceniul 7 au readus capitalul uman in atentia lumii academice, indeosebi sub imboldul lucrarilor lui Theodore Schultz, Jacob Mincer si Gary Becker.
Initial, teoria moderna a capitalului social s-a dezvoltat in jurul grupului de la Universitatea din Chicago coordonat intelectual de Theodore Shultz, presedinte al Asociatiei Americane de Economie. Postuland rationalitatea indivizilor, Schutz si colaboratorii sai au tratat cheltuielile educationale si cu sanatatea drept investitii in scopul cresterii productivitatii muncii si, implicit a cresterii economice.
Jacob Mincer, Gary Becker si cei ce i-au urmat s-au concentrat mai mult pe studiul relatiilor dintre capitalul uman si veniturile din munca, mai exact pe studiul variatiilor veniturilor in functie de gradul de educatie al indivizilor. Acesta este obiectul teoriei capitalului uman, a carei remarcabila expunere este realizata de Becker (1964). Esenta teoriei este simpla: veniturile indivizilor cresc substantial in functie de gradul de educatie al acestora. Mincer si Becker au restrans in general abordarile lor asupra capitalului uman la analiza capitalului educational, punand in evidenta costurile asociate investirii in instruire, precum si relatia dintre investitiile scolare si post-scolare.
In ultimele decenii, analizele asupra capitalului uman au inceput sa il defineasca pe acesta mai ales ca si capital educational, ca urmare a impactului teoriei capitalului uman. Blaug (1976) arata ca educatia reprezinta in fapt esenta capitalului uman, importanta ei fiind superioara componentelor asociate starii de sanatate.
Conceptualizarea contemporana a capitalului uman a facut ca vechile metode de estimare monetara a valorii fiintelor umane sa nu mai fie adecvate pentru masurarea stocurilor de capital uman, atat la nivel micro, cat la nivel macrosocial.
Fiecare dintre componentele capitalului uman ridica probleme de definire si operationalizare. Capitalul educational se prezinta in doua forme distincte: pe de o parte sunt abilitatile dobandite in urma participarii la sistemele educationale formale, cunostinte atestate prin diplome; pe de alta parte sunt orice alte cunostinte si abilitati dobandite in cursul vietii, prin forturi proprii sau prin contacte cu experti in diverse domenii finalizate cu castiguri de cunoastere in urma asimilarii informatiilor primite prin interactiunea cu acestia. Pentru capitalul educational atestat prin diplome, problema masurarii la nivel individual nu este foarte spinoasa, chiar daca pot fi discutate diferitele metode utilizate: masurarea prin ani de scoala, prin grade de instructie etc. In schimb, educatia neformala produce stocuri de capital educational greu de estimat.
Simpla masurarea participarii scolare este "mai putin satisfacatoare decat testarea directa a abilitatilor, dar poate fi dificil sa fie testate toate abilitatile relevante" (OECD, p. 15). O posibila masura este folosirea unei masuri indirecte, precum stocul de capital educational formal al parintilor (exprimat de exemplu prin numarul total sau mediu de ani de scoala absolviti de parinti). O metoda alternativa este cea propusa de catre International Adult Literacy Survey - IALS (descrisa in OECD, 1998, p. 22-28), in care adultii sunt evaluati pe trei scale de cultura generala: prose literacy - cunostintele si abilitatile necesare intelegerii si utilizarii informatiilor din ziare, texte de fictiune si texte explicative; document literacy - cunostintele si abilitatile necesare gasirii si utilizarii informatiilor continute de formulare oficiale, orare, harti; quantitative literacy - cunostintele si abilitatile necesare pentru a aplica operatii matematice in materiale tiparite. Pentru fiecare din cele trei domenii sunt construite scale de scoruri de la 0 la 500 reprezentand sarcini de dificultati diferite. Fiecare individ primeste un scor pentru fiecare domeniu, egal cu cea mai complicata sarcina pe care o poate satisface cu o probabilitate de succes de 80%. Cele trei scoruri (cate unul pentru fiecare domeniu) sunt agregate astfel incat fiecare individ sa fie etichetat pe mai multe nivele in functie de capacitatea sa de a se descurca in situatii in care sunt folosite materiale scrise: nivelul 1 corespunde abilitatii de a identifica maximum o informatie intr-un material scris, nivelul 2 se refera la utilizarea prin inferente simple a informatiilor identificate etc.
O astfel de metoda produce o estimatie a capitalului educational utilizat in practica, oferind o indicatie puternica asupra cunostintelor si abilitatilor indivizilor. Desi masura ofera o buna aproximare a cunostintelor si abilitatilor generale ale individului, utilitatea ei este destul de limitata, utilizarea capitalului educational fiind redusa la capacitatea de a colecta si folosi informatii din materiale scrise. Dezvoltarea unei masuri similare, avand insa o sfera de cuprindere mai larga prin includerea si altor domenii ale vietii sociale alaturi de cele trei sugerate de IALS, poate constitui o metoda de masurare directa a capitalului educational extrem de puternica. OECD lucreaza in prezent la o astfel de metoda, intr-o abordare a "indemanarilor/abilitatilor vietii" (life skills' approach, OECD, 1998, p. 23).
In afara de masurarea participarii scolare si testarea directa a abilitatilor si cunostintelor, exista si un al treilea mod de a masura capitalul uman educational. Este vorba de estimarea valorii de piata, monetare a capitalului uman, in cele doua variante ale sale descrise mai sus si utilizate de economisti in abordarile timpuri ale capitalului uman.
Starea de sanatate ridica si ea probleme de definire si masurare. Nici economia, nici sociologia nu au produs masuri directe ale starii de sanatate, ci fie aprecieri subiective ale indivizilor, fie masuri monetare ale cheltuielilor pentru ingrijirea medicala. Capitalul biologic depinde in mare masura de cel educational, studiile relevand faptul ca indivizii cei mai educati opteaza pentru servicii medicale de calitate sporita, selectand alternativele cele mai adecvate pentru mentinerea sanatatii in parametrii optimi.
Atat cheltuielile pentru educatie, cat si cele cu sanatatea pot fi privite atat ca si investitie cat si drept consum. Problema delimitarii granitei intre investitie si consum a preocupat indeosebi economistii (vezi Kiker, 1971; Mincer, 1993; Schultz, 1993), fara a conduce insa la un consens total. In general s-a impus tratarea capitalului uman ca si investitie, abilitatile constituente ale capitalului uman putand fi utilizate practic oricand, in functie de mediul social si economic in care indivizii se pot plasa la un anumit moment. Mai mult investitia este una continua, tintind fie dezvoltarea (cursurile de perfectionare sau educatia continua, spre exemplu), fie mentinerea stocului de capital (consultatiile medicale periodice, de exemplu).
La nivel macrosocial capitalul uman este estimat prin agregarea stocurilor individuale de capital uman. O masura comuna consta in adunarea anilor sau nivelelor scolare parcurse de indivizi si stabilirea fie a ponderii populatiei adulte care a parcurs fiecare nivel de scolarizare, fie a mediei numarului de ani de scoala parcursi de populatia adulta. In ce priveste starea de sanatate, masurile macrosociale sunt mai dezvoltate decat cele la nivel individual, incluzand in plus estimari privind incidenta unor tipuri de boli infectioase sau cronice.
Capitalul uman agregat la nivel national a fost utilizat in special pentru a caracteriza nivelul de dezvoltare al unei tari sau pentru a explica cresterea economica a acesteia. Una dintre explicatiile frecvente pentru boomul economic din a doua jumatate a secolului XX a catorva tari sud-est asiatice (Coreea de Sud, Singapore, Taiwan si Hong Kong, in special) consta in investitiile masive in educatie ale guvernelor si cetatenilor tarilor in cauza (in 1999, 75% din absolventii de invatamant liceal din Coreea de Sud se inscriau pentru o forma de invatamant superior).
Legatura dintre capitalul uman si saracie trece la nivel macrosocial prin relatia mai sus mentionata. Pentru nivelul individual, al gospodariilor, aceasta legatura este exemplar ilustrata prin colectia de articole scrise de Theodore Schultz si publicate in 1993 sub numele de The Economics of Being Poor. Pe de o parte starea de sanatate constituie o resursa esentiala pentru dezvoltarea individuala, in special pentru producerea de venit. Deprecierea stocului de sanatate al unui individ/gospodarii conduce la diminuarea fortei de munca pe care actorul social in cauza o poate utiliza pentru a-si satisface necesitatile. Pe de alta parte, capitalul educational ridicat presupune o valoare mai ridicata a fortei de munca datorata productivitatii sporite, implicand o plata mai ridicata in cazul vinderii acesteia (salariul reflecta in general productivitatea marginala a muncii, care creste odata cu gradul de educatie, dupa cum demonstreaza teoria capitalului uman). In plus, un nivel de instructie mai ridicat presupune si o mai mare flexibilitate in adaptarea la conditiile specifice de pe piata muncii, contribuind la evitarea riscului somajului.
In al doilea rand, saracia poate determinarea degradarea stocului de capital uman obstructionand cheltuielile de intretinere si dezvoltare ale acestuia (lipsa de resurse economice este asociata cu imposibilitatea cumpararii de servicii de sanatate si educationale). Astfel se poate intra intr-un cerc vicios generator de saracie permanenta.
In al treilea rand, asa cum noteaza James Hackman (1999), decalajul dintre salariile celor mai educati salariati (in continua crestere) si cele ale angajatilor mai putin scoliti (si din ce in ce mai prost platiti) este in continua crestere generand nivele din ce in ce mai ridicate ale inegalitatii, cu efecte negative in ce priveste cronicizarea saraciei. Hackman vede ca pe o necesitate imbunatatirea abilitatilor si celor mai putin calificati si argumenteaza asupra importantei dezvoltarii capitalului educational ca modalitate de prevenire a saracirii, prin eficientizarea sistemelor de invatamant, dar mai ales prin investitii in formarea continua a indivizilor.
In mod asemanator, Thomas Davenport (1999) construieste un model al salariatului ca investitor in capitalul uman (educational). El noteaza ca in ultimii ani numarul locurilor de munca inalt specializate a crescut la toate nivelele de educatie in detrimentul muncilor necalificate, slab specializate, precum si a managerilor de pe nivele inferioare (maistrii, sefii de echipa etc.). Investitia in educatia continua apare astfel ca o prioritate pentru indivizi si o asigurare in fata riscurilor somajului si saraciei. Pe de alta parte, companiile pot obtine un profit superior investind mai degraba in educatia propriilor angajati decat in marirea stocului de capital economic. Efectele in planul productivitatii muncii se vad imediat, salariatii devenind mai creativ si avand o independenta decizionala crescuta, putand reactiona mai eficient cu solutii optime in situatii noi si neasteptate.
Interesul deosebit pentru investirea in capital uman este reflectat si de preocuparea constanta a OECD de a sprijini cresterea economica prin programe de dezvoltare a capitalului educational. Studiile cros-nationale raportate pentru tarile OECD arata ca la nivel individual, rata profitului investirii in educatie este mai ridicata pentru absolventii de invatamant superior decat pentru cei de liceu. In acelasi timp, probabilitatea somajului si a saraciei se diminueaza odata cu cresterea gradului de instruire. La nivel macrosocial, rata profitului investirii in invatamantul secundar depaseste in general rata profitului capitalului utilizat in afaceri (activitati de productie sau comerciale), in timp ce beneficiile rezultate din investirea in invatamantul tertiar se plaseaza la nivele similare cu rata profitului capitalului investit in activitati comerciale sau de productie.
Guvernele joaca fara indoiala rolul central in directionarea formarii si dezvoltarii capitalului uman. Bugetele publice sunt in general principalii finantatori, dar cheltuielile private, ale gospodariilor si firmelor, sunt si ele destul de importante. Beneficiarii dezvoltarii capitalului uman sunt deopotriva indivizii, firmele si societatea. Investirea in capital uman, ca decizie politica cu importante efecte distributionale si de crestere, este conditionata de toate aceste aspecte. Ea presupune cinci tipuri de optiuni majore (OECD, 1998, p. 92-95): decizia asupra nivelului investirii optim pentru societatea in cauza si membrii sai; modul de repartizare a costurilor intre bugetul public, gospodarii si firme/organizatii, toate parti beneficiare ale investitiei; alocarea optima a resurselor rare (precum accesul in invatamantul superior sau la cel prescolar, accesul la ingrijire medicala etc.) data fiind inegalitatea distribuirii beneficiilor; asigurarea echitatii in ce priveste distributia beneficiilor investirii in capital uman; stabilirea procedurilor de monitorizare, masurare, evaluare si asumare a responsabilitatii pentru rezultatele investitiei pe termen scurt, mediu si lung. Metodele de stimulare a investitiilor gospodariilor si firmelor in capital uman au in vedere printre altele informarea acestora asupra beneficiilor investitiei, reduceri de taxe si impozite pentru costurile dezvoltarii capitalului uman, recunoasterea diplomelor obtinute prin urmarea cursurilor de scurta durata sau a invatamantului deschis, impunerea transparentei pe piata muncii astfel incat sa fie evidenta legatura dintre educatie si cunostinte - pe de o parte - si salarii, de cealalta (OECD, 1996, p. 82-84).
O ultima tema adeseori abordata in
literatura dedicata capitalului uman este cea a migratiei.
Indivizii care iau decizia de a migra sunt in general mai bogati in
capital uman, iar miscarea lor migratorie este dinspre zonele sarace
catre cele dezvoltate. Aceasta afecteaza direct stocurile de capital
uman la nivel comunitar, putand induce discrepante accentuate de la o
colectivitate la alta in cadrul aceleasi societati sau intre
societati diferite. Astfel de inegalitati au pe termen lung
efecte in planul dezvoltarii colectivitatilor sau
societatilor in cauza si pot conduce
