Oligopolul - concept si caracteristici, Tipuri de echilibru de oligopol, Pietele de oligopol si formarea pretului

Oligopolul

1. Oligopolul ‑ concept si caracteristici

Cuvantul oligopol deriva de la termenul grecesc 'oligos' (putin) si 'polist' (vanzator), avand, in acest caz, sensul de 'cativa vanzatori pentru un anumit produs dat'.

Oligopolul este o forma a concurentei imperfecte in care exista un numar limitat de producatori, care detin o parte importanta din piata unui produs si reusesc sa influenteze formarea pretului in scopul maximizarii profitului

Ca forma a concurentei imperfecte oligopolul poate exista nu numai pentru oferta, ci si pentru cerere. Un oligopol va fi de oferta cand pe piata se intalnesc putini ofertanti. Daca un numar redus de cumparatori pot cumpara bunul sau serviciul produs de un mare numar de ofertanti, suntem in situatia de oligopol al cererii, denumit si oligopson. Oligopolul bilateral reprezinta situatia in care pe piata exista un numar mic atat de vanzatori cat si de cumparatori.

Caracteristica principala a structurilor de piata de tip oligopolistic este interdependenta actiunilor diferitilor producatori. Pe acest tip de piata preturile produsului, cantitatea vanduta, profitul realizat de o firma, depind, nu numai de cerere, ci si de reactiile celorlalte firme la deciziile sale. Vanzarile fiecarei firme depind nu numai de pretul propriu ci si de cel al concurentilor sai. Fiecare firma incearca sa impuna propriul pret sau, dimpotriva, suporta pretul altora. Pozitia fiecarei firme pe piata este, in acest caz, departe de cea de monopol absolut, cand ea fixeaza cantitatea ce trebuia produsa si, in acelasi timp, pretul ce sa‑i permita maximizarea profitului. In cazul oligopolului, fiecare firma poate fixa cantitatea pe care o ofera pe piata, insa, pretul de vanzare si, deci si profitul fiecareia, depind de deciziile celorlalte firme producatoare ale aceluiasi produs. Exista in acest caz o functie de reactie.

Oligopolul se poate prezenta sub mai multe forme. In functie de faptul daca ofera sau nu produse diferentiate exista doua tipuri de oligopol. Un prim tip, in care oligopolisti pot fi un numar limitat de firme ale caror produse nu sunt diferentiate. Nici una dintre aceste firme nu poate fi calificata drept monopolista, dar, intrucat nu exista decat un numar limitat de producatori, fiecare dintre ei este susceptibil de a exercita o influenta destul de apreciabila asupra pretului de piata. Aceasta prima categorie de oligopolisti se intalneste frecvent in diferite ramuri ale industriei, ale caror produse sunt destul de omogene si unde unitatile sunt de dimensiuni mari (de exemplu: industria aluminiului, a otelului etc.). Un al doilea tip, in care oligopolisti pot fi un numar limitat de firme ce ofera produse diferentiate, dar care domina impreuna ramura respectiva (de exemplu: industria automobilului, a aparatelor electrice, masinilor ‑unelte, bauturilor alcoolice, produselor chimice etc.). In ambele tipuri fiecare firma oligopolista este dependenta si deci sensibila la modificarea unor decizii ale concurentilor sai privind pretul sau cantitatea produsa. Ea este obligata sa prevada reactiile celorlalte si sa tina seama de ele. Subliniind relatia dintre dimensiunile firmei si mecanismul formarii preturilor, John K. Galbraith arata: 'cu cat este corporatia mai mare cu atat este mai mare puterea pe care ea o are; o putere mai mare asupra preturilor . si, de asemenea asupra costurilor salariale, a guvernului si, in fine, asupra castigurilor sale'2.

Dupa numarul firmelor ce se afla in concurenta pe o anumita piata, putem vorbi de duopol ‑ cand sunt doi producatori si oligopol propriu‑zis ‑ cand sunt mai multi producatori. Pana de curand teoria oligopolului a fost prezentata pornind de la cazulduopolului. In caz de oligopol propriu‑zis se poate generaliza teoria duopolului, mai ales ca intre diferite firme se incheie aliante.

Pentru a se masura influenta unei firme asupra alteia se determina elasticitatea incrucisata, care ia forma a doi coeficienti: coeficientul de substituire si coeficientul de repercursiune.

· Coeficientul de substituire exprima influenta preturilor practicate de o firma (J) asupra cantitatilor oferite de o alta firma (I) si se determina prin formula:

 (8.1.)

unde: E_ij - reprezinta efectul variatiei relative a pretului P_j - pretul practicat de firma J - asupra cantitatii relative oferite de firma I; O_i - variatia ofertei firmei I; O_i - oferta initiala a firmei I; P_j - variatia pretului firmei J; P_j - pretul initial practicat de firma J. Corespunzator, E_ji reprezinta efectul variatiei relative a pretului P_i practicat de firma I asupra cantitatii relative oferite de firma J.

()

In functie de valorile luate de acesti doi coeficienti de elasticitate incrucisata se poate determina actiunea reciproca a celor doua firme, una asupra celeilalte:

a) daca E_ij = 0, inseamna ca preturile firmei J nu au nici o influenta asupra cantitatii vandute de firma I;

b) daca 0 < E_ij < , inseamna ca preturile firmei J influenteaza asupra cantitatii vandute de firma I;

c) daca E_ij , inseamna ca preturile firmei J au o influenta foarte puternica asupra cantitatii vandute de firma I. O crestere, chiar foarte mica, a preturilor firmei J, face ca vanzarile firmei I sa tinda spre infinit si invers, o scadere a pretului firmei J determina reducerea puternica a vanzarilor firmei I.

· Coeficientul de repercursiune exprima efectul variatiei relative a cantitatilor oferite de o firma (J) asupra modificarii relative a pretului practicat de firma I si se determina astfel:

(8.3.)

La fel e_ji reprezinta efectul variatiei relative a cantitatii oferite de firma I asupra modificarii relative a pretului practicat de firma J.

(8.4.)

In functie de valorile acestor coeficienti pot exista doua cazuri:

a) cand e_ij > 0, atunci preturile firmei I sunt influentate de cantitatile oferite de firma J;

b) cand e_ij = 0, atunci nu exista interdependenta intre preturile firmei I si cantitatile oferite de firma J.

Aceste interdependente intre firme aflate in situatie de oligopol pot antrena o serie de negocieri si acorduri intre ele in vederea coordonarii actiunilor lor. Poate apare si o situatie de coordonare partiala si spontana, prin care fiecare firma se adapteaza la comportamentul celorlalte. In acest caz, la o firma se formeaza atitudinea de leader, iar celelalte adopta o pozitie de satelit. In sfarsit, actiunea unei firme asupra celorlalte poate fi o actiune automata sau o actiune de conjunctura.

2. Tipuri de echilibru de oligopol

Cel mai adesea teoria oligopolului a fost prezentata pornind de la cazul duopolului. Modelul teoretic de comportament al acestuia se bazeaza pe functia de reactie ce exprima modul de actiune al unui agent economic ca urmare a deciziilor luate de concurentul sau; care este dinamica productiei (sau a pretului) stabilita de firma X la un anumit nivel de productie (sau de pret) al firmei Y ? Care este, insa, variabila strategica ‑ pretul sau cantitatea? Ultima problema nu se punea nici in cazul concurentei pure, nici in cel al monopolului. In primul caz, producatorul nu putea fixa decat cantitatea, iar, in cel de‑al doilea, se putea alege ca variabila strategica pretul sau cantitatea, cu acelasi rezultat.

In caz de duopol, prin fixarea pretului sau cantitatii nu se obtine acelasi rezultat.

In cadrul strategiei de pret, fiecare dintre cei doi producatori cauta sa impuna un pret mai scazut, pentru a‑i permite sa obtina o cota cat mai mare din cererea totala. Insa, aceasta poate sa duca la un razboi al preturilor, al carui rezultat este nesigur. Daca firma X atrage o parte din clientela concurentei sale Y micsorand pretul de vanzare al produsului (presupunem ca acesta este omogen), aceasta atrage, dupa sine, reactia firmei Y printr‑o scadere a pretului mai puternica, cu scopul de a‑si restabili pozitia sa, si a‑si adjudeca o parte mai mare a pietei. Daca acest razboi al preturilor continua, poate rezulta din acesta disparitia unuia dintre cei doi concurenti, si anume, acel pentru care pretul de vanzare scade sub costul de productie si ale carui rezerve financiare nu‑i permit sa continue lupta. Apare, astfel, situatia de monopol pentru unul dintre cei doi producatori.

Razboiul preturilor nu are loc decat in cazuri cu totul speciale. Firmele aflate in competitie prefera sa recurga fie la concurenta prin produse care este mai putin periculoasa decat razboiul preturilor intrucat se evita confruntarea directa , fie la o concurenta prin cantitati.

In cazul strategiei de cantitate, cei doi concurenti mentin neschimbat pretul, caz in care consumatorii nu vor mai putea beneficia de eventuala confruntare dintre ei, variabila strategica devenind cantitatea. Solutia de impartire a pietei nu este unica, chiar daca se presupune un cadru simplificat al unui produs omogen. Aceasta va depinde de comportamentul fiecaruia dintre concurenti ‑ de dominatie sau de dependenta. In functie de aceste comportamente vor exista diferite tipuri de echilibru si de impartire a pietei3: in cazul in care cei doi duopolisti adopta un comportament bilateral de dependenta (un comportament pacifist), printr‑o ajustare progresiva a cantitatilor se va ajunge la o impartire stabila a pietei si la o pozitie de echilibru stabil. Aceasta ipoteza a fost avuta in vedere de Cournot. Atunci cand cei doi concurenti vor sa domine, nu va fi posibil un echilibru, ci va avea loc o confruntare continua, pornind de la acest comportament de dubla dominatie. Aceasta ipoteza a fost analizata de Bowley. Daca unul dintre concurenti accepta pozitia de dependenta fata de celalalt, se va ajunge la o situatie de echilibru stabil. Aceasta este ipoteza avuta in vedere de Stackelberg. In tabelul nr. 8.1. se prezinta aceste cazuri posibile de duopol, in functie de tipurile comportament din cadrul strategiei de cantitate, ale fiecaruia dintre cei doi producatori (X si Y).

Tabelul 8.1. Tipuri de duopol

2.1. Comportament bilateral de dependenta.

Duopolul simetric (Cournot)

In cadrul acestui tip de duopol fiecare producator isi determina oferta sa, considerand oferta celuilalt drept un element la care el trebuie sa se adapteze. Cum fiecare adapteaza productia sa la aceea a celuilalt, se ajunge, prin ajustari succesive, la o pozitie de echilibru stabil.

Cum se va stabili echilibrul in acest caz? Cum se va face impartirea pietei?

Se presupune ca produsul este omogen, pretul identic, iar singura variabila de ajustare este cantitatea vanduta. pretul nu va mai depinde, ca in cazul monopolului, de cantitatea realizata de unul dintre cei doi producatori, ci de cantitatea produsa de ambii protagonisti.

Pentru inceput presupunem ca firma X este singura producatoare a unui produs (deci detine un monopol al ofertei). Daca firma Y doreste sa intre pe piata si sa ofere o anumita cantitate din acel bun, productia ei va trebui sa fie atat de mare incat sa‑i permita maximizarea profitului. Firma X va considera aceasta oferta a lui Y ca fiind data, intrucat nici una dintre cele doua firme nu are un comportament de dominatie, si isi va adapta, in mod corespunzator, propria oferta. Firma Y va reactiona, la randul sau, ajustandu‑si productia. Procesul de ajustare a productiei va continua pana la nivelul la care nici una dintre firme nu‑si va mai modifica oferta.

Daca firma X produce cantitatea q_x, iar firma Y cantitatea q_y, productia totala va fi:

                                  (8.5.)

Aceasta va fi vanduta pe piata la un pret dorit 'P'. Pentru acest bun cererea va fi functie descrescatoare fata de pret:

                       (8.6.)

Cifra de afaceri a fiecarei firme va depinde atat de nivelul productiei sale, cat si de cea a concurentei sale, deoarece fiecare dintre acestea isi va vinde marfa la pretul P, care depinde de productia celuilalt:

(8.7.)

(8.8.)

unde: R_x - cifra de afacreri a firmei X,R_y ‑ cifra de afaceri a firmei Y.

In functie de conditiile de productie ale celor doua firme, costul de productie al fiecareia depinde de nivelul productiei sale, adica C_x(q_x) si C_y(q_y). Functiile de profit vor fi:

 (8.9.)

(8.10.)

Ipoteza retinuta de Cournot a fost aceea ca fiecare firma isi maximizeaza profitul presupunand ca decizia de productie a partenerii sale nu se va modifica. Deci, firma X maximizeaza profitul presupunand q_y fix. Firma X va cauta acel nivel al productiei optim q_x ce sa‑i asigure maximizarea profitului. In acelasi mod, firma Y isi va maximiza profitul presupunand q_x fix.

Se pun in evidenta functiile de reactie, ce exprima nivelurile productiei optime alese de X pentru toate cantitatile posibile de productie ale lui Y, tinand cont de cererea pentru bunul respectiv. Nivelul productiei ales de X va fi cu atat mai mare, cu cat cel al lui Y va fi mai mic:

, cu g'<0                                  (8.11.)

La fel se poate evidentia functia de reactie a lui Y pentru diferite cantitati produse de X.

, unde h'<0                            (8.12.)

Cele doua functii de reactie sunt prezentate in fig. 8.1.

Piata duopolului nu este, in mod necesar, in echilibru deoarece fiecare firma isi va modifica productia tinand cont de cea a concurentei sale, ceea ce va determina o noua schimbare in productia celei de‑a doua. Nu va exista echilibru decat daca cele doua firme nu mai doresc sa‑si modifice nivelul optim al cantitatii produse.

Cum fiecare firma isi ajusteaza oferta sa la cea a concurentei sale, echilibrul pietei se realizeaza in punctul in care cele doua curbe de reactie se intretaie (E).

Daca presupunem, pentru inceput, ca firma X este singura pe piata, productia ei (q_x) este situata la punctul de intersectie al curbei de reactie q_x cu axa ordonatei (M₁), cantitatea produsa de firma Y fiind prin ipoteza nula. Daca Y are intentia sa intre pe piata, nivelul optim al productiei sale este reprezentat prin abscisa punctului N₁ situat pe curba sa de reactie. Aceasta oferta a lui Y va antrena o reactie a lui X, care va oferi o cantitate ce corespunde ordonatei lui M₂, ceea ce va determina o noua ajustare a lui Y in N₂. Procesul va continua pana se va stabiliza in punctul E, in care cele doua firme isi maximizeaza profitul, intrucat sunt situate pe curbele lor de reactie si nu mai ai de operat ajustari asupra cantitatilor produse (fig. ).

Pe baza aceluiasi rationament, procesul de ajustare poate fi reprezentat presupunand ca Y ofera initial OI₁. De asemenea, procesul se va stabiliza tot in punctul E, ce reprezinta un punct de echilibru stabil. In cadrul acestui comportament bilateral de dependenta, fiecare firma actioneaza ca si cum productia concurentei sale ar fi stabila, in timp ce ea si‑o modifica. Dar ea constata ca, de la o perioada la alta, si productia firmei concurente se modifica. Desi solutia lui Cournot este criticabila, in realitate neputandu‑se realiza acestei ajustari succesive pentru a se ajunge la punctul de echilibru, totusi, ea prezinta un anumit interes teoretic, introducand aceasta ipoteza de interdependenta.

Ipoteza avuta in vedere de Cournot in cazul duopolului simetric a fost generalizata de Nash pentru cazul pietelor care comporta mai mult de doua firme producatoare ‑ de unde si denumirea de echilibru Cournot ‑ Nash. Atunci cand numarul de vanzatori creste, fiecare avand, prin ipoteza, un comportament de adaptare, productia fiecaruia dintre ei reprezinta o proportie din ce in ce mai mica din oferta totala a ramurii. Drept urmare, actiunea unui vanzator particular devine tot mai neglijabila, iar la limita (atunci cand numarul de vanzari tinde spre infinit) solutia lui Cournot tinde catre cea a concurentei perfecte.

2.2. Comportamentul unilateral de dominatie. Duopolul asimetric (Stackelberg).

Duopolul asimetric introduce ipoteza de dominatie, ce presupune ca unul dintre producatori accepta pozitia de satelit, in conditiile cand celalalt are o pozitie mai puternica. Daca producatorul ce accepta pozitia de satelit realizeaza un profit suficient, tinand cont de partea din cerere pe care o detine si de costurile sale de productie, sistemul se stabilizeaza, daca nu el evolueaza spre duopolul dominant, ce presupune un comportament bilateral de dominatie.

In cazul duopolului asimetric, daca firma X promoveaza un comportament unilateral de dominatie, fixand cantitatea optima de oferta ce ii va maximiza profitul, firma Y prevede reactiile acesteia si are o pozitie de satelit, oferind o cantitate ce completeaza oferta lui X. Pentru simplificare, presupunem ca functia de reactie a lui Y este cea reprezentata mai inainte in fig.  In acest caz firma X decide sa nu urmeze procesul de adaptare descris mai sus, ci alege situatia care, in ansamblul pozitiilor posibile, este cea mai profitabila. Reamintim ca toate punctele curbei de reactie a lui X sunt optime, asigurand profitul maxim; dar acesta se asigura, pe aceasta curba, pentru niveluri determinate ale productiei firmei Y. Dar firma X poate decide sa refuze adaptarea, pentru a alege o strategie de maximizare a profitului ce sa tina seama de strategiile posibile ale firmei Y. Daca firma X va constata ca profitul sau va fi cel mai ridicat la nivelul de productie Om, firma Y, ce are un comportament de satelit se va adapta oferind cantitatea care ii corespunde lui n; insa, nu va exista un proces de ajustare, deoarece X si‑a fixat productia la un asemenea nivel ce sa‑i permita maximizarea profitului. Pozitia de echilibru durabil va fi reprezentata de Om, productia lui X si de mn, cea a lui Y.

Acelasi rationament poate fi reluat, presupunand, de aceasta data, ca firma Y are un comportament unilateral de dominatie, iar firma X unul de satelit: punctul S reprezinta o situatie de echilibru la care firma X isi ajusteaza productia in raport de cea definita de Y, respectiv O_i. Firma X anticipeaza reactia lui Y stabilind un asemenea nivel al ofertei incat sa maximizeze profitul lui Y care este firma dominanta.

Exista, deci doua situatii absolut simetrice, la fel de stabile, cu o repartizare foarte diferita a pietei si a profitului.

2.3. Comportament bilateral de dominatie. Duopolul dominant (Bowley)

Principala caracteristica consta in aceea ca ambele firme au o putere economica ce le face capabile sa domine piata, ele candidand, in mod simultan, la pozitia de producator dominant. Fiecare dintre ele adopta un comportament de dominatie, considerand ca cealalta se va comporta ca un satelit; X isi fixeaza oferta la nivelul Om, in timp ce Y si‑o stabileste la nivelul O_i; cele doua oferte definesc punctul H, sau punctul lui Bowley, situat in afara curbelor de reactie (de fapt, in acset caz nu mai exista reactie, fiecare firma avand un comportament de dominatie si nu de adaptare). Punctul H nu este un punct de echilibru al pietei, ci el exprima, in fapt, dezechilibrul si lupta care se da intre cele doua firme pentru dominare a pietei.

In cazul duopolului dominant fiecare dintre cei doi producatori poate avea in vedere mai multe strategii, ce se pot grupa in doua4:

a) Strategia de cantitate ‑ cand tinand cont de curba cererii si cea a costului de productie, fiecare producator stabileste cantitatea care ii asigura profitul cel mai mare. Fiecare isi fixeaza nivelul ofertei, fara a tine seama de comportamentul celeilalte, de unde va rezulta o supraproductie. Fiecare producator va tinde sa impuna celuilalt cantitatea care pentru el este cea mai avantajoasa, pornind de la ipoteza arbitrara ca firma concurenta se va adapta la politica sa. Insa, aceasta atrage dupa sine, reactia celeilalte firme producatoare. In urma acestui comportament bilateral de dominatie, cantitatile oferite vor fi prea mari pentru a putea fi vandute la un pret avantajos, atat pentru o firma cat si pentru cealalta. Drept urmare, fiecare firma va diminua cantitatea oferita, iar pretul va spori pana ce cantitatile devenind prea mici, fiecare va considera mai avantajos sa creasca cantitatea oferita, de unde va rezulta o forma de piata instabila, cu nivelul pretului si cantitatilor ce oscileaza intre doua limite. Aceste oscilatii pot duce, fie la situatia in care acea firma care produce la costul cel mai avantajos poate iesi invingatoare, caz in care duopolul degenereaza in monopolul absolut (sub rezerva ca nici un nou producator nu poate sa‑i ia locul pe piata), fie la intelegere, dand nastere diferitelor tipuri de aliante (vor fi analizate in cazul general al oligopolului).

b) Strategie de pret ‑ cand fiecare dintre cei doi producatori cauta sa impuna un pret mai scazut pentru a‑i permite sa obtina o cota cat mai mare din cererea totala. Aceasta atrage insa, dupa sine, reactia celuilalt producator printr‑o scadere a pretului mai puternica cu scopul de a‑si restabili pozitia sa, de a recastiga partea sa de piata. Daca acest razboi al preturilor continua, poate rezulta din aceasta disputa disparitia unuia dintre cei doi concurenti, si anume, acel pentru care pretul de vanzare scade sub costul de productie si ale carui rezerve financiare nu‑i permit sa continue lupta. Apare astfel situatia de monopol absolut pentru unul dintre cei doi producatori. In cazul cand ei au aceeasi structura si nivel al costului, se vor pune de acord, formand un duopol simetric. Starea de echilibru este posibila in conditiile unei eventuale intelegeri, daca cei doi producatori propun acelasi pret ce asigura egalitatea cererii cu oferta la un nivel ce rezulta din egalitatea costului marginal cu venitul marginal, la fel ca in situatia de concurenta perfecta.

3. Pietele de oligopol si formarea pretului

In cazul in care sunt mai multi producatori, cunoscut sub denumirea de oligopol propriu‑zis, se poate generaliza teoria duopolului, mai ales, pe masura ce se incheie diferite aliante intre anumiti producatori. Din acest punct de vedere se pot distinge oligopoluri concertate si oligopoluri antagoniste. Primele pot sa apara fie in mod explicit si complet, ceea ce conduc la diverse tipuri de piete oligopolistice, dintre care cele mai cunoscute sunt: cartelul, trustul, concernul si conglomeratul, fie in mod implicit si partial, prin prezenta unei firme conducatoare (leader). Aceasta ultima pozitie se poate explica atat prin puterea si organizarea sa, cat si prin eficacitatea sistemului sau informational. Cartelul desemneaza un acord intre mai multi producatori, ce isi conserva individualitatea lor, prin care se inteleg intre ei in ceea ce priveste nivelul preturilor si impartirea pietelor de desfacere. Trustul este o insumare a unor capitaluri grupate sub aceeasi conducere prin faptul ca unitatile participante isi pierd independenta, atat productiva (lucrand pe baza cotelor stabilite), cat si comerciala. Proprietarii lor devin actionari, cu dreptul de a incasa dividende, iar conducerea este exercitata de un consiliu de administratie. Concernul este o intelegere oligopolista ce cuprinde firme din diferite ramuri, grupate pe criteriul cooperarii, fie pe verticala, dupa cerintele fluxului tehnologic, fie pe orizontala ‑ din ramuri complementare. Forma cea mai complexa de intelegere oligopolista este conglomeratul, ce concretizeaza tendinta de diversificare a activitatii, permitand realizarea unui profit mai mare simultan pe mai multe piete, compensarea conjuncturilor defavorabile pentru unele marfuri cu cele favorabile pentru altele, reducerea riscurilor legate de desfacerea unui singur produs, asigurandu‑se astfel maximizarea profitului total.

3.1. Oligopoluri concertate

Coordonarea explicita este o strategie utilizata atunci cand mai multe firme de putere comparabila domina piata. Pentru a evita un razboi al preturilor, ele cauta sa se inteleaga asupra unui pret ce permite maximizarea profitului. In aceste conditii firmele sunt cautatoare de pret, ele nu‑l mai pot fixa in aceeasi masura in care o facea monopolul. O firma, data fiind ponderea insemnata pe care o detine in oferta unui produs pe piata, va putea influenta prin deciziile sale nivelul pretului, dar la stabilirea sa ea trebuie sa tina cont de reactia firmelor concurente.

Indiferent daca este vorba de o intelegere explicita, formala sau neformala, intre firme, coordonarea poate lua forme diferite5:

a) stabilirea in comun a pretului de vanzare;

b) stabilirea unor preturi minime de vanzare, iar sporirea lor peste acest nivel este libera;

c) informari periodice asupra nivelului preturilor;

d) stabilirea unor preturi din care pot fi efectuate anumite reduceri intre limitele precizate de cartel;

e) ridicarea preturilor printr‑o actiune conjugata a partenerilor.

Dintre oligopolurile cu coordonare completa cartelul ocupa un loc important si are la baza diverse forme de intelegeri intre producatori6. Participantii la cartel accepta sa actioneze in comun, in sensul ca pretul si oferta intregului grup si ale fiecaruia in parte sunt fixate de catre un organism comun, devenit centru unic de decizie, al carui obiectiv final este maximizarea profitului agregat, al intregului grup. Producatorii ce accepta o astfel de intelegere vor actiona pe piata ca un monopol. In vederea maximizarii profitului total al grupului, conducerea cartelului va urmari minimizarea costului total al productiei agregate, obiectiv ce se va realiza prin repartizarea acesteia, intre producatori, astfel incat costurile marginale individuale sa fie egale intre ele si identice cu venitul marginal al cartelului. Prin urmare, realizarea echilibrului si a pretului de echilibru in cazul unui cartel cu coordonare completa sunt similare cu cele ale monopolului.

Disciplina impusa de cartel firmelor componente le determina sa produca la costul cel mai scazut, iar costurile medii minime ale fiecareia sunt la acelasi nivel. Pentru exemplificare, vom presupune trei firme, fiecare producand in conditii optime cantitatile q₁, q₂, q₃. Cantitatea optima a cartelului este:

, (8.13.)

Curba cererii globale D este data si nu este disociata in curbe partiale, corespunzatoare fiecarei firme. Pe baza ei se realizeaza intelegerea formala intre firme cu privire la pret si impartirea pietelor.

Pentru cantitatea totala optima produsa (Q₀), costul marginal total (C_mg0) este egal cu costul marginal al fiecarei firme. Cantitatea optima a ramurii (Q₀) corespunde verticalei din E‑ce reprezinta punctul de intersectie a curbei costului marginal total si a venitului marginal. Corespunzator acestei cantitati profitul global al ramurii este maxim, iar pretul pietei este P₀, rezultat din intersectia curbei ofertei optime (Q₀) cu cea a cererii globale. Masa profitului total este data de dreptunghiul P₀MEH, si este distribuita intre firmele componente in functie de dimensiunea si forta fiecareia (fig. 8.3.)

In cazul oligopolului cu coordonare partiala exista unele particularitati. De exemplu, pot fi situatii in care oligopolul este format dintr‑o firma mare ce controleaza o parte importanta a productiei si pietei unui produs si mai multe firme mici, care prin puterea lor nu pot influenta decisiv piata si preturile. In acest caz avem de a face cu un oligopol asimetric in care firma dominanta va stabili un pret director ('price leadership'), ce va fi un pret unic al produsului. Acest pret nu este rezultatul unui acord, ci este fixat de firma dominanta si acceptat de celelalte firme. El este fixat la un nivel care sa‑i maximizeze profitul, iar celelalte firme isi vor alege oferta in functie de acest pret.

Sunt si situatii in care pretul produsului este stabilit de firmele barometru ‑ care, dispunand de un sistem informational eficient, cunosc cel mai bine piata si incheie cele mai multe contracte. De asemenea, prin acorduri intre firme se poate avea in vedere si limitarea ofertei in scopul mentinerii sau cresterii preturilor. In aceste cazuri, costurile de productie medii si marginale ale firmelor sunt diferite, ceea ce va antrena mai multe preturi posibile. Dintre acestea, prin compromis, va fi ales un pret convenabil pentru majoritatea firmelor. Insa, costul de productie al grupului de firme va fi mai ridicat decat in cazul unui cartel, deoarece repartizarea productiei se face in functie de minimizarea costurilor, iar profitul cumulat va fi mai mic.

In afara unor intelegeri complete de tip cartel, unde autoritatea centrala fixeaza simultan pretul si nivelul productiei fiecarei firme si repartizeaza profitul global, unitatile oligopoliste pot sa se multumeasca si cu un acord, care, in general, ramane tacit, referitor doar la preturi7. Profitul global realizat de toate firmele nu este la fel de mare ca in cazul cartelului, intrucat conditiile de productie nu mai sunt optime. Insa, acordul este mult mai putin restrictiv pentru fiecare firma, care decide asupra productiei sale si isi pastreaza profitul pe care la obtinut. Pentru ca acest acord sa fie eficace, el trebuie sa fie insotit de o impartire a pietei si de clauze de monagresiune. Poate fi vorba de o diferentiere geografica sau pe diferite tipuri de bunuri. Fiecare firma are, intr‑o anumita masura, o piata garantata. Orice incalcare a acordului de repartitie a pietelor determina masuri represive din partea celorlalte firme.

Un acord de colaborare intre mai multe firme este destul de fragil. El presupune disciplina si colaborare. Daca acestea pot fi realizate pe termen scurt, pe termen mediu si lung respectarea lor se dovedeste precara, ceea ce va duce la incetarea intelegerii. Aceasta poate sa apara, in primul rand, in cazul cand interesul individual incepe sa prevaleze asupra celui comun. Dorinta firmelor de a obtine cote de productie si de vanzare cat mai mari, tentatia de a se concura intre ele, pot duce la dezmembrarea cartelului. In al doilea rand, coeziunea sa poate fi subrezita prin intrarea unor concurenti din afara acestuia, pentru a beneficia de unele avantaje create, sau daca cartelul are, la un moment dat, interes sa reduca productia totala pentru a mentine pretul dorit. Firmele componente pot actiona in sens contrar. Obiectivul unei firme date este de a maximiza propriul sau profit si nu pe cel al grupului. In al treilea rand, strategiile de alianta, fie secrete sau de intelegere pe fata sunt ilegale si sanctionate prin lege. Toate acestea pot determina, in ultima instanta, distrugerea cartelului.

3.2. Oligopoluri necooperante (antagoniste)

Firmele ce se gasesc in situatia oligopolurilor necooperante se afla intr‑o continua concurenta, atat prin jocul preturilor, cat si prin diferentierea produsului. Fiecare firma incearca, pe cont propriu, fara a tine cont de existenta celorlalte, sa‑si mareasca profitul, iar echilibrul pietei se va realiza fie dinspre cantitatea de bunuri oferite, fie dinspre preturi, firma stabilind volumul productiei sau nivelul pretului, evolutia celuilalt element fiind lasata la incertitudinea pietei. In absenta unor acorduri sau informatii privind comportamentul celorlalte firme concurente, pe piata oligopolului exista o situatie de incertitudine, ce obliga firmele la o anumita rigiditate. Echilibrul se poate realiza pe baza a doua strategii prezentate anterior ‑ strategia cantitatii sau cea a pretului.

In acest caz obiectivul de maximizare a profitului este retinut cu precautie. In primul rand, poate fi avantajos a sacrifica profitul pe termen scurt, pentru a privilegia pe cel pe termen lung. In al doilea rand, dupa cum apreciaza J.G. Galbraith, in multe cazuri unitatile mari nu urmaresc sa‑si maximizeze profiturile, ci cifra lor de afaceri. Aceasta este retinuta drept obiectiv esential intrucat puterea de negociere a unei unitati economice depinde de cifra sa de afaceri si de ritmul expansiunii sale. In relatiile conflictuale cu ceilalti concurenti, forta unei firme se micsoreaza in caz de declin al vanzarilor, diminuandu‑se, astfel, si partea din piata pe care o poate controla. Negocierile cu bancile, obtinerea de credite si de alte mijloace financiare necesare largirii si perfectionarii activitatii sunt deseori destul de mult dependente de evolutiile cifrei de afaceri si de analiza perspectivelor de dezvoltare a acestora pe termen lung.

Se adauga la cele prezentate si faptul ca in prezent conducatorii marilor firme sunt salariati. In acest sens, Galbraith chiar sustine teza conform careia ar disparea intreprinzatorul capitalist8, adica acel care dispune, in acelasi timp, de mijloacele financiare, de capitaluri si de capacitatea de a organiza si conduce. Mai ales, in cazul marilor societati, ar avea loc o separare intre proprietatea asupra capitalului si conducerea efectiva a lor, intre proprietate si putere. De aici ar rezulta si o deosebire de obiectiv intre firma traditionala si cele mari de astazi: in timp ce intreprinzatorul capitalist cauta sa maximizeze profitul, sa recupereze rapid investitia, managerii, ce formeaza ceea ce Galbraith numeste tehnostructura, cauta sa maximizeze cresterea economica a firmei, punand accentul pe capacitatea ei de autofinantare si de dezvoltare.

Modalitatile prin care se duce lupta de concurenta sunt extrem de diverse. Insa, in multe ramuri cu situatii de oligopol, se constata o tendinta de evitare a razboiului preturilor, ceea ce face sa scada rolul pretului ca instrument de competitie si de echilibrare a cererii cu oferta. Se cauta alte forme de concurenta precum: politica vanzarilor - de crestere a volumului acestora; politica de diferentiere 'provocata' a produselor ‑ prin publicitate, prime acordate vanzatorilor, demonstratii privind calitatile produselor vandute, cautarea unor marci de fabrica de renume; politica de influentare a cererii, a preferintelor si optiunii consumatorilor prin informarea detaliata si diversa privind calitatea si avantajele utilizarii produsului, convingerea consumatorului in mod direct (amabilitatea si competenta vanzatorului), conditiile avantajoase de vanzare prin credite pe termen lung, serviciile asigurate postvanzare etc.. Daca o firma modifica caracteristicile produsului si promoveaza si o publicitate corespunzatoare, pentru a‑l diferentia de cel al concurentilor sai, ea poate vinde o cantitate mai mare la acelasi pret. Prin acestea se antreneaza o crestere a cererii pentru produsul sau, fara sa se reduca pretul.

Un domeniu al concurentei este intrarea intr‑o anumita ramura. In conditiile actuale aceasta nu mai este asa de accesibila, ca in perioada liberei concurente, cand aparea sub forma unei libertati neingradite (fata de feudalism). Producatorii desfasoara o veritabila strategie preventiva fata de concurentii potentiali, prin practicarea de preturi limita, efectuarea de investitii masive, instituirea unui control asupra accesului la materii prime, echipamente, resurse financiare etc.

Pentru firmele deja instalate pe piata, un rol deosebit il are si posibilitatea realizarii de economii de scara ridicate. Presupunem ca o firma deja instalata pe o piata oligopolista are evolutia costului total mediu, asa cum rezulta din fig. 8.4. Costurile fixe devin foarte importante, intrucat de nivelul lor este legata diminuarea economiilor de scara. Tinand seama de cota de piata care este detinuta de firma respectiva, ce este prezentata prin curba cererii D, functionarea efectiva a firmei are loc in zone in care costurile de productie sunt practic constante si apropiate de minim. Firma respectiva realizeaza profit pentru orice pret superior lui P₁. Pentru firmele ce isi propun sa patrunda pe piata devine absolut necesara realizarea unui volum important al productiei, pentru a obtine costuri medii minime, comparabile cu cele ale firmei deja instalate.

Volumul investitiei este un obstacol la intrare nu numai prin nivelul sau ridicat, dar si prin faptul ca, in mod normal, firma are nevoie de timp pentru a se instala pe piata si a obtine o anumita reputatie pentru produsul sau. Daca noua firma poate obtine o cota de piata reprezentata de D', iar curba costului mediu este CTM, ea nu va putea sa‑si acopere costurile. Vor rezulta pierderi atat timp cat cota sa de piata nu va ajunge cel putin in pozitia D'. Echilibrul nu va fi atins decat daca pretul se stabileste in P₂, in timp ce firma deja instalata poate practica preturi care merg spre P₁, fara a rezulta pierderi.

Rezulta ca, intr‑o ramura in care scara de productie minimala este destul de ampla, este greu de patruns. Trebuie atins un anumit prag al productiei, pentru a obtine costuri comparabile cu celelalte firme deja existente.

Firmele deja instalate in ramura vor cauta sa franeze patrunderea altora noi si prin stabilirea de preturi limita. Mai ales in ramurile de varf ale industriei, cu tehnologii avansate controlul know‑how‑ului devine un atu important care explica de ce curba costului total mediu al noului sosit pe piata ‑ firma B (CTMB) este situata deasupra curbei ce corespunde firmei deja instalate ‑ firma A (CTMA). Pentru a descuraja intrarea pe piata firma A, deja instalata, sacrifica profitul pe termen scurt, pentru a‑si apara pozitia si profiturile pe termen lung (fig. 8.5.).

Este suficient ca pretul fixat de firma A sa fie inferior minimului pe care il poate atinge costul mediu al lui B, adica mai mic decat P₁, pentru a aduce firma B in pozitie de pierdere. In acest caz P₁ reprezinta pretul limita care impiedica intrarea pe piata a unui nou produs.

Pietele nationale sunt, mai mult sau mai putin, protejate de concurenta straina. Obstacolele pot fi legate de natura activitatii (de exemplu in domeniul constructiilor), de distanta si cheltuieli de transport, de taxe vamale, care fac sa creasca pretul produselor importate, de contingentari si alte reglementari nationale in domeniul poluarii, securitatii sanitare, igienei etc. Prin toate acestea se pot limita importurile. In Franta se face distinctie intre doua categorii de industrii: protejate si expuse concurentei straine. Pentru ramurile protejate pretul (P₁) si cantitatea vanduta (Q₁), sunt determinate prin intersectia curbei ofertei interne si a cererii pentru produsul avut in vedere (fig.8.6. In ipoteza in care pretul de vanzare pe piata interna este determinat de concurenta straina (P₂), o parte a cererii este acoperita de productia nationala, iar o alta parte prin import.

Cresterea competitivitatii produselor straine determina o patrundere masiva a acestora pe piata nationala, o sporire a importurilor si o reducere a productiei interne, Din contra, cresterea competitivitatii produselor interne va avea efectul invers.

Incepand cu sfarsitul secolului al XIX‑lea, pentru a se lupta impotriva intelegerilor de tip oligopolist si a se asigura mai multa concurenta pe ansamblul pietelor, au fost luate prin puterile publice numeroase masuri. In SUA puterea deosebita a trusturilor a determinat nemultumiri in masa ale populatiei, iar drept urmare, inca din anul 1890 s‑a votat in Congres 'Sherman Act' care interzicea monopolul si tentativele de monopolizare si prevedea masuri severe impotriva celor care incalcau legea. Acesta a fost completat in 1914 prin 'Clayton Act' care interzice discriminarile, limiteaza posibilitatile de fuziune si creeaza o comisie speciala insarcinata cu urmarirea respectarii concurentei. Ele au permis in timp sa se suprime sau sa se previna nenumarate practici anticoncurentiale. Desi nu se poate spune ca acestea au disparut, totusi, pe cele mai multe piete au prevalat mecanismele concurentiale. In Franta s‑a creat in 1936 un Consiliu al Concurentei, insarcinat cu controlul practicilor anticoncurentiale, supravegherea concentrarilor si luarea unor masuri pentru restabilirea concurentei. Pentru tarile membre ale Uniunii Europene, articolul 85 al Tratatului de la Roma interzice toate 'practicile concertate ce au drept obiectiv sau drept efect restrangerea sau falsificarea jocului concurentei.