|
|
|
Stat. Suveranitate. Minoritate
' Recunoasterea demnitatii inerente tuturor membrilor familiei umane si a drepturilor lor egale si inalienabile instituie fundamentul libertatii, justitiei si pacii in lume ' ( Preambulul Declaratiei universale a drepturilor omului, New York, 10 decembrie 1848).
Problema minoritatilor a apamt datorita conditiilor istorice, care au facut ca pe teritoriul unor tari, m decursul timpului sa convietuiasca anumite etnii, diferentiate din punctul de vedere al originii, obiceiunlor, limbii, traditiilor, de grupul majoritar. Se poate spune practic ca nu exista astazi in lume o tara care sa nu aiba pe teritoriul sau si populatii care sa apartina si altor grupuri etnice decat populatia majoritara.
Dupa primul razboi mondial, problemele drepturilor minoritatilor au cunoscut o remarcabila extindere si dezvoltare. Fenomenul era firesc, desigur, daca se are m vedere ca o serie de gmpuri etnice au fost victime unor actiuni de persecutie, discriminare si chiar de distrugere fizica, in perioada premergatoare si in timpul celuvde-al doilea razboi mondial. Cu toate acestea, o conceptie privind recunoasterea grupurilor etnice si minoritare ca subiecte de drept intemational nu s-a impus nici in gandirea teoretica si nici m practica conventionala a statelor.
Astfel, se pune in discutie problema protectiei individului si a grupurilor, a principiilor care guvemeaza drepturile si obligatiile acestora, a continutului acestor drepturi, inclusiv a masurilor de control, precum si sanctiunile ce se impun in situatia in care tinte ale abuzurilor de orice natura devin gmpurile minoriatre.
Daca vrem sa punem in mod corect problema protectiei individului si a gmpurilor, ar trebui sa plecam de la notiunea cea mai vasta, si anume aceea de umanitate. La prima vedere umanitatea poate fi definita ca totalitatea fiintelor vorbitoare de pe pamaiit. Am putea fi tentati si de o definitie biologica a umanitatii, dar aceasta defimtie ar fi eronata, caci nimic nu distinge biologic fimta umana de animal.
Omul este producator de civilizatie, altfel spus de opere culturale diverse, relevand facultatea sa creatoare si influenta sa asupra naturii. Aceasta civilizatie este un semn al umanitatii si impreuna cu culturile care o realizeaza merita sa fie conservata,difuzata, dezvoltata.
Asadar, omul are dreptul la identitatea sa de om, adica la cultura si vocatia sa de fiinta civilizata, de unde, in filosofia drepturilor omului, importanta deosebita acordata, dupa viata si integritate fizica, modurilor de expresie culturala : libertatea constiintei, libertatea gandirii, de exprimare, libertatea intrunirilor, dreptul la invatamant. Umanitatea este deci, o viziune abstraca, neutra din punct de vedere politic. Natura omului este practica, altfel spus omul nu nu ajunge la limitele umanitatii sale, care sunt cultura si civilizatia, decat prin intermediul unui instrument politic, oricare ar fi el. Deci, aceasta umanitate se reprezinta prin deductie, dar in realitate de fractioneaza in grupuri umane, care sunt intotdeauna gmpuri politice : triburi, rase, regate, imperii, state. Ideal pentm om este ca aceste mijloace politice sa corespunda unei realitati culturale.
Asadar, statul constituie forma fundamentala de organizare politica, sociala, culturala. Conceptul de stat este comun tuturor ramurilor de drept si pentru a fi socotit ca atare, statul trebuie sa intemeiasca anumite elemente : teritoriu, populatie si guvem. Poate si de aceea exista o unitate conceptuala m definirea statului ca o colectivitate umana,
instalata permanent pe un teritoriu si avand o structura de organizare a puterii care se bucura de suveranitate.
Ca o colectivitate organizata si independenta situata pe un anumit spatiu, statul are calitatea de subiect de drept atat in raport cu ordinea intema cat si cu cea intemationala. Ceea ce ii confera aceasta dubla calitate este caracterul suveran al puterii sale. in baza acestei puteri, statul are dreptul de a conduce societatea in mterior si de a stbili raporturi cu alte state, in exterior. Daca latura intema a suveranitatii statului priveste puterea sa de comanda in mterior, concretizata m elaborarea unor norme cu caracter general si urmanrea aplicarii acestora m practica sociala (realizarea ordimi de drept), latura extema priveste comportamentul statului in societatea intemationala, raporturile sale cu celelalte state. Suveranitatea asigura astfel baza politica si juridica a calitatii statului de subiect de drept intemational si determma aviz de manifestare a acestei calitati.
Definitia notiunii de stat in actele de drept intemational public apare m tratatul de la Montevideo din 1933, dintre SUA si statele latino-americane cu privire la drepturile si obligatiile statelor. Potrivit artricolului prim al acestui tratat ' Statul este un subiect de drept intemtional care poseda urmatoarele caracteristici : a) populatie, b) un teritoriu, c) un guvem, d) capacitatea de a intra m relatii cu alte state '.
Sub aspectul populatiei, aceasta trebuie sa fie formata dintr-o colectivitate permanenta si organizata, relativ numeroasa, iar teritoriul apare ca un element absolut indispensabil pentru existenta statului, el reprezetand cadrul spatial de asezare a colectivitatii umane. Cat priveste guvemul, acesta constituie elementul menit sa asigure integritatea
Adrian Nastase - Drept intemational public, Ed. Sansa, Bucuresti 1994.
teritoriala si politica a statului.
Dintre toate categoriile de subiecte de drept intemational, statul poseda capacitate de a-si asuma totalitatea drepturilor si obligatiilor cu caracter intemational. Calitatea de subiect de drept intemational a statului este rezultatul firesc al suveranitatii sale si nu depinde de recunoasterea lui de alte state, suveranitate ce se manifesta asupra teritoriului si persoanelor situate pe teritoriul sau.
Asadar, suveranitatea constituie temeiul politic si juridic al personalitatii intemationale a statului, si ea apartine indiferent de puterea, marimea si gradul lor de dezvoltare.
Suveranitatea este a societatii intemationale. Ea sta la baza stmcturii ei si contribuie la modelarea si tuturor institutiilor de drept mtemational.
Ca participant la viata intemationala, statul are dreptul de a-si exercita atributiile inerente suveranitatii, pe plan intem si extem, de a actiona m mod independent. Independenta este corelativa si intrmseca suveramtatii, o manifestare concreta a acesteia. Pentru salvgardarea si promovarea intereselor nationale statul trebuie sa actioneze m mod independent prin propriile sale organe si m deplina libertate.
Activitatea statelor in sfera relatiilor intemationale nu trebuie sa fie dictata prin directive sau mjonctium pe care un stat tert ar pretinde sa le impuna direct sau indirect altor state.
Conceptul modem de suveranitate se afirma m special in urma incheierii Tratatelor de pace din Westfalia (1648) - intre Spania si Tarile de Jos, intre imparatul german si Franta si Suedia - la sfarsitul razboiulm de 30 de ani. Tratatele westfalice, intervenite intre mai multi suverani in raporturi de relativa egalitate, marcheaza sfarsitul dominatiei raporturilor
feudale de vasalitate intre diversele formatium statale din perioada Evului Mediu.
Treptat, in urma revolutiei industriale si dezvoltarii raporturilor economice de tip capitalist, exceptiile referitoare la suveranitatea monarhului evolueaza in sensul transferarii atributelor suveranitatii de la monarh la natiune sau popor. Aceste tendinte isi gasesc expresia cea mai avansata in Declaratia de Independenta a revolutiei americane (1776) si apoi m Declaratia drepturilor omului si cetateanului precum si m Constitutia Frantei in timpul revolutiei - 1791-1793.
Un rol deosebit in evolutia conceptiilor privind suveranitatea 1-a avut filosofia hegeliana. Suveranitatea este conceputa de Hegel ca o
a
putere absoluta nesupusa mci unei legi. In consecinta, statul ar avea o deplina libertate de actiune atat in plan intem cat si intemational, de aici decurgand si negarea dreptului intemational m masura m care acesta impune m raporturile intre state o ordine jundica distincta de ordinea
A
juridica intema. In virtutea suveramtatn astfel conceputa, statele ar avea m relatiile intemationale o deplina libertate de actiune. in consecinta in planul acestor relatii domina dreptul celui mai tare.
Ca o tendinta moderatoare apare tendinta lui G. Jellinek referitoare la autolimitarea suveranitatii. Statele accepta astfel dreptul intemational ca pe o necesitate autoimpusa pe care sunt, insa, deseori determinate sa-1 incalce.
in secolul XX-lea se afirma conceptiile lui G. Scelle si a lui Ch. Rousseau care considera suveranitatea ca o suma de competente pe care statele le pot delega intr-o masura mai mare sau mai mica unor organisme
Raluca Miga Besteliu - Drept intemational public, Ed. AU, Bucuresti 1997.
intemationale.
A
In conceptia lui Oppenheim suveranitatea apare ca o autoritate juridica suprema fiind inaplicabila pozitiei statelor m cadml comunitatii intemationale ; m acest plan, statele s-ar supune dreptului intemational ca un gmp de norme de conduita obligatorie fara ca prin aceasta sa-si piarda calitatea de entitati statale suverane.
Ceea ce caracterizeaza teoriile referitoare la suveranitate din ultimele decenii este tendinta de adaptare a suveranitatii unor noi fenomene ce se inregistreaza pe plan mtemational determinmate de anumite exigente impuse de asigurarea pacii, de actiuni umanitare, procese de integrare economica si politica, respectarea drepturilor omului. Aceasta nu echivaleaza insa cu limitarea suveranitatii ci cu o adaptare a acesteia la imperativele interdependenselor intemationale si celor decurgand din dezvoltarea organizatiilor intemationale constituie de state.
Unele state au prevazut in mod expres m constitutiile lor posibilitatea unor limitari ale suveranitatii. Astfel, preambulul Constitutiei Franceze din 1946 prevede ca ' sub rezerva reciprocitatii Franta consimte la limitari ale suveranitatii neceasare organizarii si aparaarii pacii '. Legea fundamentala a Germaniei a conferit Federatiei posibilitatea de a transfera drepturi de suveranitate oricarei instante intemationale pe cale legislativa.
in concluzie, suveranitatea statelor pe plan intemational este o realitate incontestabila, resoectarea dreptului intemational neinsemnand disparitia acesteia dupa cum respectarea legilor inteme de catre cetateni nu inseamna pierderea libertatii lor.
in acest context, realitatea contemporana impune noi abordari ale problematicii suveranitatii. Dupa cum arata B.Bouthros Ghali fostul
general al ONU ' in timp ce respectul pentru suveranitatea si integritatea fundamentala a statului ramane central, este indiscutabil ca doctrina multiseculara a suveranitatii, absolute si exculsive nu mai corespunde, in fapt, ea nefiind niciodata absoluta, asa cum a fost conceputa in teorie. 0 cerinta intelectuala majora a prezentului este sa regandim problematica suveranitatii nu sa-i slabim esenta, care este cruciala pentru securitatea si cooperarea internationala si sa recunoastem ca poate imbraca noi forme si realiza mai multe functiuni '.
Popoarele si natiumle sunt cele doua expresii care se utilizeaza astazi pentru a desenma gmpurile umane avand vocatie sa constituie ceea ce se numeste stat. Dar nu este suficient sa fie in mod obiectiv un popor sau o natiune pentm a avea acest drept, fiind de altfel dificil de definit cele doua natiuni. Exista totusi elemente de identificare, precum limba ori religia, dar mmeni nu poate afirma din ce moment aceste elemente devin generale unui popor sau unei natium. Pentru aceasta elementul politic trebuie sa intre neaparat injoc. Pentru a avea acest drept de a crea un stat ( droit a l'Etat ), trebuie, in termeni simpli, sa ti se faca auzita vocea in lume si sa ai si sansa istorica alaturi. 'Astfel, radacina ansamblului de nonne purtand asupra dreptului la autodeterminare se gaseste nu in facultatea recunoscuta unui popor reconstituit, ci m puterea unui popor de a-si dovedi existenta. Dreptul de a crea un stat nu costituie punctul de plecare al procesului de identificare al unui popor ci finalul acestui proces.
A
In general, termenii ' popor ' si ' natiune ' sunt sinonimi, dar se poate spune ca poporul reprezinta realitatea politica realitatea politica vie, actuala, fizica a unei populatii, in timp ce natiuna reprezinta realitatea simbolica. Este normal ca intr-un context realist de democratie socialista
sau revolutionara, notiunea de popor sa fie preferata celei de natiuni care este mai mult o potentialitate decat o realitate. Dimpotriva, cand este vorba sa arborezi, sa inalti mituri, in contextul unui nationalism romantic, sentimental sau utopic, termenul natiune va fi preferat celui de popor. Se va vorbi, spre exemplu, de poporul algerian, marocan, iranian, irakian, dar de natiunea araba.
Poporul sau natiunea sunt asadar doua concepte ale vocatiei de a deveni stat. Nu este insa cazul triburilor, oraselor, nici chiar sau mai ales al mmoritatilor. De aici se naste intrebarea ce le ramane atunci minoritatilor.
Raspunsul actual si esential la aceasta intrebare fundamentala este urmatorul : singurele drepturi pe care poate sa le revendice o minoritate sunt cele privitoare la limba, cultura, obiceiuri si religie, dar fara un mod politic propriu de organizare.
De altfel, statul este foarte rar omogen din punct de vedere al populatiei, adica monoetnic si este cu certitudine imposibil de gasit un stat care sa nu se fi nascut dintr-un amestec de populatii. Statul este un centm de putere si omogenitate populatiei sale este departe de a fi o necesitate : marile imperii, statele multinationale sunt preicum mozaicul, iar bogatia si grandoarea lor rezida si din acest element.
