FRANTA - dezvoltarea constitutionala a Frantei, pana la Constitutia din 1958, monarhia, Organizarea politica si constitutionala, Guvernul si rolul sau in sistemul institutiilor constitutionale franceze

FRANTA

1. Scurt istoric al dezvoltarii constitutionale a Frantei, pana la Constitutia din 1958

Istoria dezvoltarii constitutionale a Frantei prezinta un deosebit interes deoarece in sistemul politic constitutional francez s-au perindat, succesiv, aproape toate formele de guvernamant. Dupa cum se stie, Franta a cunoscut in decursul indelungatei sale istorii atat monarhia absoluta, monarhia constitutionala, imperiul, dar si republica parlamentara, iar in prezent ea este o republica semiprezidentiala.

Istoria dezvoltarii constitutionale a Frantei demonstreaza preocuparea permanenta pentru gasirea celor mai adecvate forme juridice de exprimare a continutului unor principii constitutionale.

La timpul sau, Joseph de Maistre critica aforismul lui Thomas Payne, care pretindea ca 'O Constitutie nu poate exista decat atunci cand ea poate fi purtata intr-un buzunar'. Acelasi ganditor francez se grabea, insa, sa faca afirmatia ca: 'Exista intotdeauna, in fiecare Constitutie, ceva care nu poate sa fie scris'^[1]. Era vorba de o recunoastere a bogatiei de idei pe care constitutiile le cuprind si care trebuie sa reflecte, doar intr-o forma excesiv de succinta, conceptiile politice, gandurile si ideile celor care le-au elaborat.

In continuare vom cauta, de aceea, sa infatisam sistemul constitutional francez intr-o viziune istorica, analizand apoi, in mod succesiv, principalele institutii pe care le consacra actuala Constitutie a Frantei (din 1958).

2. Monarhia absoluta

Franta a cunoscut, odata cu centralizarea statala, un regim de monarhie absoluta exprimat in cunoscutele formule 'L'état c'est moi' si 'Après moi le déluge'^[2]. Aceste maxime infatisau intr-o forma concentrata intreaga viziune a monarhiei absolute despre personificarea puterii statului in persoana regelui si despre paseismul conceptiei politice care calauzea monarhia franceza. In pofida luarilor de atitudine ale unor ganditori, ale unor oameni de inalta cultura care atrageau atentia monarhiei asupra necesitatii de a se reorienta in concordanta cu noile schimbari intervenite in viata sociala, puterea absolutista monarhica venea tot mai des in conflict cu realitatile sociale, cu cele economice, promovand totodata un sistem juridic care se caracteriza prin abuzuri si incalcarea oricaror libertati cetatenesti.

Desi un ganditor francez atragea atentia monarhiei ca 'Nu exista monarhie fara Parlament'^[3], Statele Generale - acele forme de convocare a poporului, in special pentru plata impozitelor - nu fusesera reunite dupa anul 1614.

Ideile revolutionare promovate de iluministi, de teoreticieni care revendicau schimbari politice, nu aveau sa ramana fara ecou. Jean Jacques Rousseau, exprimand un punct de vedere comun ganditorilor timpului sau, declara: 'A renunta la libertatea ta inseamna a renunta la calitatea ta de om, la drepturile umane, ba chiar si la datoriile tale'^[4]

Sub influenta ideilor inaintate, poporul, dar si o parte a clerului si chiar a nobililor, vedea cu urgenta necesitatea unor schimbari. Revolutia franceza a inspirat remarcabile documente de gandire politica si juridica, printre care cunoscuta Declaratie a drepturilor omului si cetateanului din 1789.

3. Perioada revolutionara 1789-1799

Perioada revolutiei franceze a fost o perioada deosebit de dinamica si complexa, caracterizata prin numeroase deplasari ale fortelor politice; ea s-a axat, in esenta, in jurul a trei structuri: a) Adunarea Constituanta b) Conventia si c) Directoratul, fiecare din aceste structuri reprezentand un anumit moment de echilibru al fortelor politice revolutionare si reflectand chiar unele conceptii diferite despre drept si valorile umane.

a) Constituanta a reprezentat, de fapt, adunarea care refuzase sa se supuna somatiei regelui si care si-a propus sa elaboreze o noua Constitutie pentru Franta. Acele cunoscute cuvinte ale lui Mirabeau: 'Suntem aici prin forta poporului si nu vom pleca decat prin forta baionetelor'⁵ reflectau, de fapt, mentalitatea unor ganditori, a unor oameni de elita care vedeau in emanciparea Frantei nu numai propria lor emancipare, dar si edificarea unui stat nou, intemeiat in mod ferm pe principiile libertatii. Prima Constitutie franceza a fost Constitutia din 3 septembrie 1791, constitutie care mai marca inca mentinerea monarhiei, dar fundamenta asezarea acesteia pe baze democratice si constitutionale.

Refuzul regelui Ludovic al XVI-lea de a intelege procesul de schimbari, incercarea acestuia de a fugi peste hotare, complicitatea cu fortele straine care doreau sa intervina in treburile Frantei au dus in final la judecarea si condamnarea sa. Din acest moment, Franta a inceput o epoca noua in care violenta revolutionara era considerata mijlocul cel mai eficace pentru a garanta institutiile unui autentic stat de drept.

Robespierre, unul dintre cei mai cunoscuti conducatori ai revolutiei franceze, enunta ideea ca 'Guvernul revolutiei reprezinta despotismul libertatii contra tiraniei'⁶. Incercand sa fundamenteze ideea violentei revolutionare, acelasi ganditor si om politic declara: 'Acela care nu uraste crima nu poate sa iubeasca virtutea'^[5]

b) Conventia. Perioada Conventiei s-a reflectat in adoptarea Constitutiei din 24 iunie 1793, care nu a mai fost insa aplicata in conditiile confruntarilor pe care le cunostea viata politica revolutionara franceza. Efervescenta procesului de schimbari marca aparitia unor numeroase cluburi si organizatii revolutionare, dar si cristalizarea unor cai privind mersul mai departe al transformarilor: calea iacobina, exprimata de Robespierre si apropiatii sai, care preconiza intransigenta si fermitatea fata de adversarii revolutiei, si calea girondina, vizand efectuarea unor transformari pasnice, democratice.

c) Directoratul a reprezentat o noua forma de organizare politica; ea dorea sa ia locul Conventiei revolutionare, pastrand cuceririle revolutiei, dar instituind o mai mare garantie a libertatii impotriva arbitrarului si eliminand definitiv violenta din arsenalul metodelor politice.

Constitutia din 1791 a instituit o separatie a puterilor in stat, iar Constitutia din 1793 - neaplicata - prevedea primatul legislativului, 'o adevarata dictatura a adunarilor'^[6]. In schimb, cum s-a spus la timpul respectiv, Constitutia din 5 fructidor anul III (22 august 1795) incerca un echilibru intre puterile statului.

Directoratul s-a dovedit, prin intregul sau sistem de organizare, un regim politic tranzitoriu care cauta, pe de o parte, sa elimine abuzurile savarsite in numele Revolutiei, iar pe de alta parte, sa mentina valoarea principiilor revolutiei.

4. Regimul consular si imperial

Regimul consular si imperial marcheaza trecerea spre centralizarea puterii si subordonarea rolului adunarilor. Beneficiind de un urias prestigiu, primul consul - Napoleon Bonaparte - avea sa-si intareasca puterea in stat, sfarsind prin a se proclama 'imparat al tuturor francezilor'. In conceptia lui Napoleon 'O buna constitutie trebuie sa fie scurta si obscura'^[7], ceea ce reflecta preocuparea pentru o puternica organizare a statului, mai curand, decat pentru acuratetea unor reguli constitutionale.

In timp ce Constitutia anului VIII concentrase puterile in mainile executivului, prima Constitutie napoleoniana, cea din 28 frimae anul VIII, repartiza puterea legislativa in competenta a trei adunari: Tribunatul, Corpul legislativ si Senatul. Ulterior avea sa se revina insa la regimul celor doua Camere.

Infrangerea lui Napoleon si restabilirea monarhiei avea sa duca, pentru o scurta perioada, la revitalizarea practicilor 'fostului regim'. Cu toate acestea, monarhia franceza restaurata prin Carta din 4 iunie 1814 avea sa pastreze, totusi, o anumita imagine a fostelor libertati care nu mai puteau fi ignorate de poporul francez.

5. Monarhiile censitare

Ca urmare a miscarilor politice in Franta, in 1830 monarhia accepta principiul 'Regele domneste, dar nu guverneaza'^[8]. Era vorba de o trecere de la regimul absolutist spre un regim democratic, dar bazat pe recunoasterea censului ce fusese deja stabilit ca principiu de vot in 1814.

Sufragiul universal, cucerire a Revolutiei franceze, era inlocuit tot mai mult de un sufragiu censitar ce dorea sa asigure sprijinul institutiilor politice de catre o clasa puternica de proprietari.

Daca in 1814 incepeau sa se intrevada potentialitatile edificarii unui regim parlamentar, acesta in 1830 devenea o realitate.

A doua revolutie franceza, determinata de evenimentele revolutionare din 1848, avea sa restabileasca sufragiul universal care in 1850 urma sa fie redus datorita inscrierii conditiei domiciliului, pentru ca in 1852 sa fie reintrodus. Regimul politic instaurat in 1848 avea sa fie un regim democratic apropiat de regimul prezidential.

6. Al doilea imperiu

Al doilea imperiu, proclamat de Ludovic Bonaparte dupa ce efectuase o concentrare masiva a puterilor in mainile executivului, avea sa reprezinte o reluare in forme noi, parlamentare, a sistemului monarhic. Imparatul pastra importante prerogative politice si in sistemul de organizare a statului, respectand totusi institutiile democratice ale statului.

Regimul lui Ludovic Bonaparte se deosebea fundamental de cel al predecesorului sau, deoarece legislativul isi mentinea prerogativele sale, puterile imparatului nefiind aceleasi cu cele pe care, la timpul sau, Napoleon I le concentrase in mainile sale.

Regimul - desi autocrat - permitea totusi o anumita marja de libertate politica, iar angajarea tot mai puternica pe plan extern a dus la prabusirea sa ca o consecinta a razboiului franco-german.

Comuna din Paris din 1870 a reprezentat o incercare efemera de a edifica un nou tip de stat proletar, pe ruinele fostului imperiu.

7. A treia Republica

A treia Republica a fost precedata de evenimentele deja amintite ale razboiului franco-prusac care au facut ca imperiul sa nu poata supravietui dezastrului de la Sedan. Un guvern de salvare nationala a fost investit de catre Corpul legislativ pentru a semna armistitiul si a organiza, la 8 februarie 1871, alegerea unei Adunari Nationale. Aceasta adunare, ce avea drept scop sa restabileasca in mod primordial pacea cu Germania, avea sa se consacre in acelasi timp elaborarii unei noi Constitutii. Ea era dominata de figura lui Thiers, cunoscut om politic care avea sa declare ca 'Republica este forma de guvernamant care ne dezbina cel mai putin'^[9]

Thiers detinea initial, in cadrul republicii, functia de sef al puterii executive, pentru ca apoi sa devina presedinte al Republicii franceze. Dupa semnarea Tratatului de pace de la Frankfurt, la 10 mai 1871, noua putere s-a consacrat redactarii unei constitutii. In acest scop a fost instituita 'Comisia celor 30', in care multi vedeau posibilitatea restabilirii unei solutii monarhiste. Au fost propuse si votate 3 legi constitutionale: prima - privind organizarea Senatului, cea de a doua - referitoare la organizarea puterilor publice si ultima - cu privire la raporturile dintre puterile publice.

Institutiile statului definite de Constitutia din 1875 erau: Parlamentul bicameral, compus din Camera Deputatilor, aleasa pe 4 ani, si Senatul, alcatuit din senatori numiti pe viata sau recrutati prin scrutin indirect. Spre deosebire de Camera Deputatilor, al carei mandat era de 4 ani, mandatul senatorilor era de 9 ani, o reinnoire a unei treimi din mandate efectuandu-se la fiecare 3 ani. Varsta pentru a fi ales deputat era de 25 de ani, iar varsta ceruta pentru ca o persoana sa poata fi aleasa senator era stabilita la 40 de ani.

Camerele aveau in principal atributia de a vota legile; reunite, ele puteau pune in discutie responsabilitatea guvernului.

Presedintele republicii era ales pe termen de 7 ani, prin scrutin secret, cu majoritatea absoluta a voturilor de catre Camera Deputatilor si Senat, reunite la Versailles ca Adunare Nationala. Presedintele era sef al statului si sef al executivului, dispunand de largi atributii de a desemna ministrii, de a avea initiativa legilor, de a opune un veto provizoriu, avand in acelasi timp statutul unui sef de stat parlamentar, nefiind raspunzator pentru actele sale (de care raspundeau ministrii).

Ministrii erau numiti de presedinte, fiecare avand conducerea unui departament.

Ca o consecinta a numeroaselor crize si framantari politice pe care le-a cunoscut in aceasta perioada viata politica franceza, se produce o trecere de la primatul adunarilor la intarirea executivului. Totodata are loc si un proces de modernizare a Constitutiei, in 1884 renuntandu-se la institutia senatorilor pe viata si modificandu-se regulile de desemnare a senatorilor.

Tot din 1884 dateaza inscrierea expresa in Constitutie a principiului ca 'Forma republicana de guvernamant nu poate face obiectul unei propuneri de revizuire'^[10]

Cea de a treia republica a durat pana in 1940, cand prabusirea Frantei in fata atacului german a suprimat institutiile celei de a treia republici iar maresalul Pétain a convocat Adunarea Nationala la Vichy, pentru a-l investi cu largi atributii de sef al statului.

Prin legea din 10 iulie 1940, maresalul Pétain a dobandit atributii foarte largi, in Franta fiind instituit un regim autocrat apropiat de Germania, care nu exercita decat o autoritate limitata asupra teritoriului sau si care a sfarsit prin a fi, cu timpul, subordonat total autoritatilor germane.

8. A patra Republica

Cea de a patra republica franceza isi gaseste originea in institutiile revolutionare create de generalul De Gaulle in timpul luptei de eliberare a tarii. In aprilie 1944 se angajase sa reuneasca o Adunare Constituanta, cel mai tarziu in anul intregii eliberari a teritoriului, pentru a pune bazele unei edificari noi, democratice, a statului.

Printr-un referendum care a fost organizat la 21 octombrie 1945, francezii au fost intrebati daca doreau ca Adunarea ce va fi aleasa de ei sa fie si Adunare Constituanta si daca apreciau oportun ca o noua Constitutie sa organizeze intr-un mod nou puterile statului. Elaborarea noii Constitutii a Frantei a fost precedata de instituirea unei comisiuni in cadrul Adunarii, care urma sa defineasca profilul viitorului stat de drept ce trebuia, pe de o parte, sa elimine imperfectiunile si instabilitatea celei de a treia Republici, iar pe de alta parte, sa garanteze institutii trainice, in masura sa asigure protectia drepturilor si libertatilor si functionarea normala a organelor statului. Supus unui referendum, textul a fost respins, ceea ce a facut ca o noua adunare sa fie aleasa pe 2 iunie 1946.

In noile conditii, Adunarea a adoptat un nou proiect de constitutie, care a fost acceptat cu o larga majoritate la referendumul din 13 octombrie 1946.

Organizarea puterilor in sistemul Constitutiei din 1946 consacra Parlamentul bicameral, compus din Adunarea Nationala aleasa prin sufragiu universal direct, pe baza reprezentarii proportionale, si Consiliul republicii, cea de a doua Camera, ales prin scrutin indirect, departamental.

Bicameralismul era, de fapt, rezultatul unui compromis, deoarece adversarii sai obtinusera ca el sa fie inegalitar in ceea ce priveste atributiunile, astfel incat practic nu mai era vorba de un bicameralism, ci de un 'monocameralism temperat'. Cea de a doua Camera - Consiliul republicii - aleasa prin scrutin indirect, departamental, fusese conceputa ca o camera de 'reflectare', destinata sa exprime imbunatatirea procesului legislativ.

In sistemul Constitutiei din 1946, presedintele republicii era ales pe 7 ani. El avea atributii importante, printre care numirea Consiliului de ministri, promulgarea legilor si desfasurarea raporturilor internationale. Cu toate acestea, in sistemul acestei constitutii presedintele pierdea multe din prerogativele sale esentiale din 1875: dreptul de dizolvare a Parlamentului, initiativa legislativa, responsabilitatea executarii legilor.

Institutia prezidentiala din 1946 era foarte departe de 'monarhul republican pe care-l dorisera autorii Constitutiei din 1875'^[11]. Singura atributie importanta care-i revenea presedintelui republicii in sistemul Constitutiei din 1946 era aceea de a prezenta un candidat la presedintia Consiliului de ministri. In mod ironic, omul politic Edouard Herriot califica pe presedintele celei de a IV-a Republici ca fiind un 'grefier' sau un 'factor'^[12]. Constitutia consacra un sistem destul de complicat de desemnare a ministrilor, reducand in buna masura rolul Parlamentului.

Initial, sistemul de desemnare a Consiliului de ministri cuprindea mai multe etape, presedintele acestuia fiind investit de majoritatea absoluta a deputatilor. Presedintele Consiliului se prezenta singur in fata Adunarii, desemnarea sa fiind conditionata de vointa majoritatii guvernamentale.

Printr-o reforma din 1954 s-a inlocuit practica prezentarii sefului guvernului cu investirea intregului Guvern de catre Adunare, iar majoritatea pentru investirea guvernului a devenit majoritate simpla, spre deosebire de situatia anterioara, cand desemnarea presedintelui de consiliu se facea cu majoritatea absoluta a deputatilor.

Guvernul era format de presedintele de consiliu, care avea importante atributii ce apartinusera anterior presedintelui republicii, cum ar fi initiativa legislativa, asigurarea executarii legilor, numirea unor functionari civili si militari - altii decat cei care ar fi fost numiti de presedintele republicii.

Presedintele consiliului devenea un veritabil conducator al apararii nationale, detinand largi atributii in acest domeniu.

Constitutia din 1946 consacra un regim parlamentar, inscriind reguli cu privire la raspunderea politica a guvernului. Dizolvarea Adunarii era mentinuta, dar existau conditii foarte dificile pentru ca ea sa se realizeze. De exemplu, Adunarea nu ar fi putut in nici un caz sa fie dizolvata in primele 18 luni ale legislaturii. Pe de alta parte, pentru ca Adunarea sa fie dizolvata ar fi fost necesar ca intr-un interval de 18 luni sa fie declansate doua crize ministeriale.

Cea de a patra Republica avea sa dureze 12 ani si 5 luni; neputinta sa de a face fata problemelor Frantei a dus la discreditarea si la inlocuirea ei cu o alta forma de guvernamant in care presedintele dispune de atributii importante. Expresia neputintei celei de a patra Republici de a face fata problemelor Frantei este demonstrata de faptul ca, in Franta, in 12 ani s-au perindat 20 de guverne si numai 6 dintre acestea au fost rasturnate prin forme constitutionale. Tara a ramas 256 de zile fara nici un guvern, ceea ce reprezinta, fara indoiala, o experienta nedorita. Imobilismul politic al unor conducatori avea sa demonstreze lipsa de eficienta si de seriozitate in organizarea politica a sistemului pe care il edifica cea de a patra Republica.

9. Analiza principalelor prevederi ale Constitutiei franceze din 1958

Pentru a putea intelege semnificatia si continutul noilor reglementari stabilite prin Constitutia franceza din 1958 este necesar sa precizam mai intai, din punct de vedere istoric, care au fost conditiile care au dus la elaborarea acestei constitutii.

In paragraful precedent s-a aratat ca, cea de a IV-a Republica franceza s-a caracterizat prin imobilism si ineficacitate. Printre altele, ea a fost ineficace in a gasi o solutie pentru decolonizarea fostelor colonii franceze. Dupa insurectia din 13 mai 1958 din Algeria, care pe atunci era colonie franceza, generalul De Gaulle a fost solicitat sa formeze un guvern. La 1 iunie 1958, cu 329 voturi contra 224, generalul De Gaulle a fost investit in calitate de prim ministru al unui guvern care avea sa fie cel din urma al celei de-a IV-a Republici. La 2 iunie acelasi an, generalul De Gaulle a obtinut depline puteri, in aceasta privinta Adunarea Nationala dand satisfactie solicitarii sale de a dispune de puteri depline spre a putea face fata noii situatii create. Recurgand la aceasta masura, Parlamentul a efectuat o derogare de la prevederile art.90 din Constitutia din 1946 cu privire la revizuirea Constitutiei, acceptand o procedura de revizuire pentru a transfera puterile constituante generalului De Gaulle, sau mai curand Guvernului.

Ca urmare a masurilor ce au fost adoptate, s-a trecut la elaborarea unei noi Constitutii, care diferea - sub o serie de aspecte - in mod fundamental de Constitutia din 1946, ca si de cea din 1875.

- O prima deosebire, poate cea mai importanta, era aceea ca Parlamentul nu a participat la elaborarea acestei noi Constitutii, ea fiind elaborata de catre o comisie guvernamentala.

- O a doua deosebire a fost aceea ca teritoriile franceze de peste mari au participat la referendumul care a ratificat Constitutia, la 28 septembrie 1958.

- A treia diferenta a fost aceea ca acceptarea initiala a fost extinsa in Franta metropolitana, 85% din alegatori prezentandu-se la vot, dintre care 79% in favoarea Constitutiei si 20% impotriva acesteia. Printre teritoriile de peste mari s-a remarcat Guineea, fosta colonie (pe atunci franceza), care a respins noua Constitutie si care s-a retras de altfel, la scurt timp, din Comunitatea franceza^[13]

Noua Constitutie a celei de a V-a Republici a intrat in vigoare la 4 octombrie 1958 si este intemeiata pe principiile democratiei occidentale.

In ceea ce priveste inspiratia noii Constitutii franceze, aceasta isi regaseste filosofia politica in special in conceptiile politice ale generalului De Gaulle. Intr-un celebru discurs rostit la Bayeux, la 16 iunie 1946, generalul De Gaulle avea sa-si defineasca cu multa claritate opiniile sale, pe care mai tarziu, in 1958, le va traduce in viata.

Iata ce declara generalul De Gaulle in aceasta celebra conferinta: 'Toate principiile si toate experientele solicita ca puterile publice, legislativul, executivul si judiciarul sa fie net separate si puternic echilibrate iar, pe deasupra evenimentelor politice, sa fie stabilit un arbitraj national care sa faca sa prevaleze continuitatea in mijlocul combinatiilor.

In ceea ce priveste Parlamentul, compus din cele doua Camere si exercitand puterea legislativa, se intelege de la sine ca puterea executiva nu ar putea sa procedeze sub sanctiunea de a ajunge la confuzia in care Guvernul nu ar fi decat un ansamblu de derogari. Prin urmare, seful statului, plasat deasupra partidelor, ales de catre un colegiu care cuprinde Parlamentul, dar mult mai larg, este acela care trebuie sa actioneze ca putere executiva.

Sefului de stat ii revine sarcina sa concilieze interesul general in ceea ce priveste alegerea oamenilor, in concordanta cu orientarea care se degaja din Parlament.

Lui ii revine functia de arbitru deasupra evenimentelor politice fie, in mod normal, printr-o indrumare, fie, in momentele de mare confuzie, stimuland tara sa-i faca cunoscuta prin alegeri hotararea sa suverana ^[14]

Aceste principii fundamentale enuntate de generalul De Gaulle in Conferinta de la Bayeux defineau, de fapt, filosofia politica a marelui om politic care, dupa cum s-a vazut din cele ce preced, era un adept al separatiei puterilor dar totodata al unei functii de arbitru in persoana sefului statului, conceput ca un organism constitutional puternic, dispunand de puteri intinse, deasupra celor trei puteri ale statului, pe care urma sa le tina intr-un permanent echilibru.

10. Organizarea politica si constitutionala

Astfel cum am subliniat, actuala Constitutie franceza reprezinta rezultatul unor conditii istorice legate de criza algeriana si sosirea la putere a generalului De Gaulle. S-a vazut, de asemenea, ca noul regim instaurat in 1958 fusese chemat, in special, sa remedieze deficientele unui sistem parlamentar care dusese la extrem laturile negative ale 'parlamentarismului', dovedindu-se ineficace, incapabil de a rezolva problemele Frantei si totodata lipsit de o suficienta autoritate pentru a duce la bun sfarsit problemele momentului cu care Franta de atunci era confruntata.

Sursele politice ale Constitutiei din 1958 au fost, pe de o parte, gandirea politica a generalului De Gaulle exprimata in acel celebru discurs de la Bayeux, iar pe de alta parte anumite elemente de gandire politica desprinse din constitutiile anterioare, dar interpretate in sensul necesitatii edificarii unui regim constitutional care sa asigure Frantei mai multa ordine, mai multa stabilitate si care sa evite deficientele cunoscute de regimurile precedente.

Procedura de elaborare a noii Constitutii a Frantei a cuprins o faza guvernamentala, proiectul Constitutiei fiind elaborat mai intai de un grup de lucru alcatuit din inalti functionari. Acest proiect a fost examinat ulterior de un consiliu interministerial si de un comitet consultativ constitutional.

Dupa adoptarea definitiva a proiectului - care a fost trimis pentru avizare si Consiliului de Stat - s-a trecut la consultarea poporului prin referendum, prilej cu care a fost obtinuta, dupa cum s-a aratat, o foarte larga majoritate.

Organizarea politica a Frantei in Constitutia din 1958 a dovedit, totusi, elemente de permanenta care au depasit cadrul momentului initial in care Constitutia a fost elaborata. Desi multi comentatori politici au vazut in Constitutia din 1958 numai un document al epocii, respectiv un instrument juridic prin care regimul generalului De Gaulle a fost legalizat si consacrat din punct de vedere politic, Constitutia in sine s-a dovedit un document durabil, care a supravietuit autorilor sai.

Dupa cum s-a aratat in literatura franceza de specialitate, este clar astazi ca nu se poate sustine ca legea fundamentala din 1958 ar fi fost o simpla 'paranteza'. In timpul a cinci presedinti ai republicii, dintre care doi nu se considera gaullisti, a avut loc o multitudine de consultari electorale, in timp ce regimul constitutional s-a institutionalizat. El s-a afirmat cu succes in 1981, in 1986, in 1988 si 1993, cand a cunoscut proba alternantei, si Francois Mitterand a putut sa declare ca 'se simtea in largul sau in acest vesmant care nu a fost conceput pentru el'^[15]

Intre martie 1986 si mai 1988 si intre 1993 si 1995, institutiile statului au functionat in situatia inedita in care un presedinte al republicii de stanga coexista cu un prim ministru de dreapta, iar institutiile statului nu au fost cu nimic paralizate.

Constitutia s-a dovedit deci a fi un document inedit, iar autoritatea sa intarita, pentru acest simplu fapt pe care l-am semnalat, anume acela ca pentru functionarea puterilor publice ea a fost respectata in intregime.

Incercand sa sistematizam principalele probleme legate de organizarea politica si constitutionala a Frantei, trebuie sa subliniem faptul ca regimul politic pe care Constitutia franceza din 1958 l-a reflectat a dat expresie unui fenomen pe care literatura politologica de specialitate l-a definit, la timpul sau, ca fiind 'faptul majoritar'. Aceasta sintagma se referea la o majoritate puternica a electoratului care sprijinea un presedinte apartinand aceleiasi orientari politice.

De fapt, aceasta a fost si trasatura caracteristica a regimului politic stabilit in 1958 pana in 1986, cand se parea ca faptul majoritar este perfect, alegatorii desemnand un presedinte si trimitand deputati in Adunarea Nationala care aveau ca misiune sustinerea presedintelui si a guvernului ales de catre acesta.

Asa cum am subliniat insa, de atunci 'faptul majoritar' a cunoscut substantiale modificari. El a devenit imperfect in conditiile in care un prim ministru, de o alta factura politica, se opunea, din punct de vedere al conceptiilor, unui presedinte ales pe baza unei alte platforme. Aceasta constructie politica prezinta un interes foarte mare, daca ne gandim la imprejurarea ca presedintele De Gaulle, ca urmare a revizuirii Constitutiei din 1962, a modificat Constitutia, conferind puteri foarte largi presedintelui.

In aceste conditii apare foarte clar intreaga problematica de drept constitutional care se ridica in fata sistemului de organizare francez in acele situatii in care un presedinte - dispunand de puteri foarte mari in urma modificarii constitutionale efectuate in 1962 - a fost pus in situatia sa se confrunte cu un prim ministru apartinand unei alte formatiuni politice.

Studiile de specialitate releva insa ca 'faptul majoritar' slabise in timpul presedintelui Valéry Giscard d'Estaing. In numeroase situatii legate de crizele cu care a fost confruntat acest regim s-a dovedit ca existau disensiuni in randul majoritatii si de aceea primul ministru Raymond Barre, dar si cei care i-au succedat, au fost nevoiti sa recurga la procedurile parlamentarismului rationalizat care si-a dovedit utilitatea^[16]

In 1981, 'faptul majoritar' a fost restabilit in folosul Partidului Socialist, care dispunea de o larga majoritate, dar alegerile din martie 1986 au dus la o situatie inedita; majoritatea Adunarii Nationale a trecut in mainile partidelor care se opuneau presedintelui; o majoritate guvernamentala compusa din partidul R.P.R. si U.D.F. a acceptat sa coabiteze cu un presedinte socialist. Coincidenta majoritatilor prezidentiale si parlamentare, care caracterizasera pana atunci cea de a cincea Republica, era intrerupta, iar politica Guvernului nu mai putea fi aceeasi cu cea a presedintelui ales.

Alegerile din 1988 au creat o situatie noua, majoritatea prezidentiala care s-a degajat ca urmare a realegerii lui François Mitterand nu a putut sa corespunda cu punerea in aplicare a unei majoritati parlamentare. In acelasi timp, desi fenomenele specifice societatii franceze duceau la tendinte de refacere a unei aliante, alegerile din 1993 au reconstituit situatia de coabitare in conditiile in care 'faptul majoritar' juca in profitul primului ministru Balladur, care dispunea de o majoritate confortabila.

In mai 1995 se produce o noua reconstituire a 'faptului majoritar perfect'. Alegerea lui Jacques Chirac in 1995 reproduce situatia pe care predecesorii sai o cunoscusera pana in 1986. Cele trei majoritati - prezidentiala, guvernamentala si administrativa - coincideau, iar Senatul insusi era dominat de partidele de dreapta. 'Faptul majoritar', asa cum a fost descris mai sus, constituie deci un fenomen specific regimurilor semi-prezidentiale, cu implicatii din punctul de vedere al situatiei politice.

In ce priveste functionarea institutiilor, este cert ca 'faptul majoritar' face ca sa se piarda o buna parte din mecanismele parlamentarismului rationalizat inscris de Constitutie pentru a permite executivului sa guverneze cu majoritati instabile.

Daca in perioada 'faptului majoritar' nu exista o problema deosebita care sa puna in cauza responsabilitatea Guvernului sau care sa starneasca nedumeriri in legatura cu o eventuala respingere de catre Parlament a unui proiect guvernamental, in momentul in care 'faptul majoritar' functioneaza defectuos se pot produce situatii de discontinuitate, sau chiar disfunctionalitati care pot afecta stabilitatea regimului politic.

In ceea ce priveste relatiile dintre Presedinte si Guvern, este un fapt cert ca pana in 1986 Guvernul s-a gasit tot mai subordonat fata de Presedinte. Pozitia acestuia din urma era intarita in masura in care poporul ii dovedea incredere si el putea, desigur, sa foloseasca aceasta putere pentru a schimba pe primul ministru in cursul legislaturii. Guvernul nu era rasturnat de catre Parlament, ci numai schimbat prin vointa Presedintelui si confirmat de 'faptul majoritar' care favoriza astfel deplasarea puterilor catre presedinte.

In asemenea conditii, autorii de specialitate^[17] opinau ca nu majoritatea este cea care guverneaza; ea reprezenta de fapt instrumentul si garantia puterii prezidentiale. In schimb, in perioada 'coabitarii', 'faptul majoritar' a intarit considerabil puterea primului ministru si a slabit in mod corespunzator puterea presedintelui.

Desi prevederile constitutionale au continuat sa functioneze la fel ca si institutiile statului, ponderea politica a primului ministru a devenit, in multe situatii, mai puternica decat cea a presedintelui.

O alta consecinta a 'faptului majoritar' o constituie nasterea bipolarismului. In conditiile in care in Franta a aparut acest fenomen, societatea a inceput sa cunoasca tendinte bipolariste, afirmandu-se opozitia dintre cei care sustineau programul comun si puterea prezidentiala si cei care se opuneau atributiunilor prezidentiale si puterii de care dispunea Guvernul.

In conditiile in care in Franta au aparut forte noi iar 'faptul majoritar' si-a pierdut din importanta anterioara, s-au produs grupari si regrupari de forte care au dus la o mai larga dispersare a spectrului politic francez. Asadar, in aceste conditii nu se mai poate vorbi de existenta bipolarismului, care a fost atata timp un factor prezent in viata societatii franceze, ci mai curand de o anumita tendinta spre multipolarism, cu eventuale aliante si refaceri de aliante considerate necesare pentru a asigura functionarea institutiilor statului.

In ceea ce priveste organizarea politica si constitutionala, prevederile Constitutiei din 1958 au adus o anumita precizare unor concepte si institutii politice, in raport cu constitutiile anterioare. Astfel, Franta a fost definita in mod clar ca fiind o republica. Totodata, preambulul unora dintre constitutiile anterioare au fost incorporate in Constitutia franceza din 1958. In felul acesta, Constitutia din 1958 incorporeaza Declaratia drepturilor omului si cetateanului din 1789 si preambulul Constitutiei din 1946, care fac parte integranta din noua constitutie. Aceste texte, care nu se contrazic, au o valoare constitutionala si ele ofera o garantie deloc neglijabila pentru cetateni, in sensul ca drepturile si prerogativele lor vor fi respectate.

Cu toate acestea, textul Constitutiei din 1958 proclama egalitatea cetatenilor in fata legii, dar nu reafirma in mod expres toate drepturile si toate libertatile lor, tocmai datorita faptului ca noua Constitutie reconfirma valoarea juridica a Declaratiei drepturilor omului si a preambulului Constitutiei din 1946. Textul actualei Constitutii inscrie formula potrivit careia suveranitatea nationala apartine poporului, dar prevede ca acesta isi exercita suveranitatea atat prin reprezentantii sai, cat si prin referendum. Cu alte cuvinte, francezii traiesc in momentul de fata in cadrul unui regim politic reprezentativ care autorizeaza folosirea unui procedeu al democratiei directe.

Liniile forta ale textului Constitutiei din 1958 le reprezinta recunoasterea unui executiv bicefal si puternic, dar si o anumita reducere a rolului Parlamentului care dispune, fata de constitutiile anterioare, de o mai slaba putere de control.

Evolutia regimului stabilit prin Constitutia franceza din 1958 a dovedit permanenta unor elemente de stabilitate guvernamentala, a preponderentei prezidentiale, precum si a elementului pe care l-am semnalat - de reducere a rolului parlamentului.

Cu toate ca institutiile politice la care ne-am referit au fost create, dupa cum s-a aratat, pentru un regim prezidential de tip gaullist, ele au supravietuit mortii generalului De Gaulle, creatorul acestui sistem, si se poate spune astazi ca sistemul Constitutiei din 1958 - cu modificarile survenite, cu schimbarile intervenite in raportul de forte - a fost astazi acceptat de francezi, el functionand si permitand, in anumite situatii, o diferentiere intre puterea prezidentiala si cea a Guvernului si chiar a Adunarii Nationale; aceasta reprezinta, fara indoiala, un factor de echilibru si de diversificare in viata politica a societatii franceze.

Aprecierile de mai sus au fost ilustrate, de altfel, si de intreaga dezvoltare politica si constitutionala din Franta dupa 1995. In acest an, Jacques Chirac, liderul partidului neo gaullist Adunarea pentru Republica, a devenit - obtinand la 7 mai 1995, in al doilea tur de scrutin al alegerilor, 52,64% din sufragii - cel de al 22-lea presedinte al Republicii Franceze. La 17 mai 1995, Alain Juppé, fost ministru de externe, formeaza un nou guvern. Masurile de austeritate luate de noul premier declanseaza insa un val de proteste sociale. La 21 aprilie 1995 presedintele Jacques Chirac dizolva Adunarea Nationala, convocand noi alegeri cu un an inainte de termen, desi guvernul Juppé dispunea de o majoritate confortabila de patru cincimi din numarul deputatilor. Motivele declarate ale acestei masuri au fost acelea de a regasi o majoritate 'sigura' in scopul continuarii si amplificarii reformelor intreprinse de guvernele de dreapta care s-au succedat dupa 1993, Edouard Balladur si Alain Juppé; de a asigura o pozitie mai buna Frantei in perspectiva solutionarii marilor probleme ale relatiilor sale cu Uniunea Europeana, inclusiv adoptarea monedei unice, precum si dorinta de a face sa se opreasca ascensiunea Frontului National, condus de Le Pen. In pofida asteptarilor, victoria a revenit fortelor de stanga care, la cel de-al doilea tur de scrutin au obtinut cu totul 363 mandate (289 socialisti, 37 comunisti, 13 radical-socialisti, 16 diverse grupari de stanga si 8 ecologisti). In consecinta, Laurent Fabus, socialist, fost prim-ministru in timpul lui François Mitterand, a devenit presedintele Adunarii Nationale, iar prim-ministru a fost desemnat Lionel Jospin, care a format un guvern de coalitie in care, pentru prima data din 1984, sunt reprezentati trei membri ai Partidului Comunist Francez. O noua perioada de coabitare a inceput atunci intre un presedinte de dreapta (Jacques Chirac) si un guvern al fortelor de stanga, condus de Lionel Jospin, care a durat pana in anul 2002.

Anul 2002 a reprezentat un an cu importante conotatii in viata politica franceza. Primul tur al alegerilor prezidentiale s-a desfasurat la 21 aprilie, in conditiile unui puternic absenteism la urne, de 27,4% fata de numai 21,6% la scrutinul din 1995. Pentru prima data in istorie, s-au confruntat 16 candidati la alegerile prezidentiale. Surpriza primului tur a constituit-o eliminarea din cursa a candidatului socialist, Lionel Jospin, care a obtinut numai 16,04% din voturi in comparatie cu Jacques Chirac (19,63%) si Jean-Marie Le Pen (17,08%). O surpriza a constituit-o si numarul mare de voturi obtinut de Le Pen cu un program net anti-european (detasarea Frantei de procesul de integrare, restabilirea francului ca moneda nationala, oprirea imigratiei s.a.).

La cel de al doilea tur de scrutin, desfasurat la 5 mai, Jacques Chirac a fost reales cu o majoritate covarsitoare de voturi (82% din voturile exprimate), toate fortele politice democratice raliindu-se pentru a opri ascensiunea lui Le Pen.

Alegerile legislative, desfasurate si ele in doua tururi de scrutin (9 si 16 iunie), au consacrat succesul noului partid al lui Chirac, infiintat cu putin timp inainte de alegerile prezidentiale 'Uniunea pentru majoritate prezidentiala', care a obtinut 400 mandate din cele 577 locuri ale Adunarii Nationale. Prim-ministru al tarii a devenit Jean-Pierre Raffarin.

Obtinand cel de al doilea mandat in anul 2002, presedintele Jacques Chirac l-a desemnat ca prim ministru pe Jean Pierre Raffarin, in conditiile in care noul partid prezidential detinea majoritatea absoluta in Adunarea Nationala. Ca urmare a esecului referendumului pentru Constitutia Europeana, dar si a acutizarii unor probleme sociale, primul ministru Raffarin a demisionat, iar seful statului a desemnat ca prim ministru pe Dominique de Villepin, iar Nicolas Sarkozi a devenit ministru de stat, coordonand Ministerul de Interne.

11. Specificul bicameralismului francez sub forma multicameralismului

Constitutia din 1958 a pastrat regimul parlamentar, dar a intarit foarte mult puterile prezidentiale. Adunarea Nationala, prima dintre cele doua Camere ale Parlamentului francez, se compune din 277 deputati. Ea se constituie prin sufragiul universal direct, pe durata unui mandat de 5 ani. Senatul cuprinde 321 senatori, care sunt alesi pe timp de 9 ani, de catre un colegiu electoral compus in principal din consilierii alesi in fiecare departament. Cea de 'a treia Camera' a Parlamentului, cum este numit in literatura de specialitate, Consiliul Economic si Social, cuprinde 230 reprezentanti ai unor variate grupuri, sindicate, uniuni ale muncitorilor, ale fermierilor, exercitand un rol consultativ pentru programele pe termen lung, in deosebi^[18]

Aceasta 'a treia Camera' a Parlamentului francez nu are atributiuni de legiferare, specifice celor doua Camere pe care le-am mentionat - respectiv Adunarea Nationala si Senatul -, dar este un important forum consultativ, avand un cuvant de spus intr-o serie de probleme relevante ale vietii economice si sociale.

Autorii de specialitate atrag atentia asupra faptului ca bicameralismul francez este inegalitar, Adunarea dispunand de prerogative de care nu dispune Senatul. Acesta se gaseste, totusi, intr-o pozitie mai buna decat Consiliul republicii, organismul similar existent anterior constituirii Senatului, dar are o pozitie mai putin importanta decat Senatul din 1875.

Senatul are o situatie cu totul speciala, prin aceea ca nu poate fi dizolvat; mandatul membrilor sai este de 9 ani, pe baza unei reinoiri la fiecare trei ani; el poate bloca, insa, o propunere de revizuire constitutionala, ceea ce face din el unul din garantii Constitutiei.   

In ceea ce priveste cele doua Camere ale Parlamentului francez, ele prezinta o serie de reguli comune. Astfel, in randul acestor reguli comune o pozitie dintre cele mai importante o ocupa acelea care se refera la statutul parlamentarului. Cum este si firesc, in fiecare sistem parlamentar exista un numar de reguli care stabilesc statutul persoanelor chemate sa reprezinte natiunea in cadrul Parlamentului.

In legatura cu statutul parlamentarului, se definesc situatiile de incompatibilitate. Cu alte cuvinte, acele tipuri de activitati care sunt incompatibile cu exercitarea unui mandat parlamentar. Astfel, exista incompatibilitati cu activitatile publice. Cumulul orizontal, al mai multor demnitati - deputat, senator, presedinte al republicii si parlamentar - este interzis, iar pe de alta parte este interzis si cumulul mandatelor locale de acelasi nivel - consilier municipal in mai multe comune, consilier general in doua departamente.

In afara de cumulurile considerate orizontale, exista si cumuluri verticale, care nu sunt interzise, ci numai limitate. Astfel, deputatii si senatorii nu pot detine decat un singur alt mandat electiv, daca este vorba de un loc in Adunarea Comunitatilor Europene, de consilier regional, general, al orasului Paris, de primar al unei comune cu peste 20 mii de locuitori sau de adjunct al unei comune cu peste 100 de locuitori, cu exceptia orasului Paris. Numarul mandatelor cumulabile a fost ridicat de la 2 la 3, daca unul dintre acestea este exercitat intr-o comuna cu mai putin de 20 mii de locuitori, ca primar, sau cu mai putin de 100 mii de locuitori, ca adjunct de primar.

Functiile publice neelective sunt incompatibile cu calitatea de deputat sau de senator, cu cateva exceptii.

Interdictia cumulului se extinde la functionarii internationali, la conducatorii intreprinderilor nationalizate si a stabilimentelor publice nationale. De asemeni, ea priveste pe membrii Consiliului Constitutional si ai Consiliului Superior al Magistraturii.

Cu referire la incompatibilitatea unor profesiuni sau activitati cu calitatea de parlamentar, principiul este invers. Mandatul parlamentar^[19], se apreciaza de literatura de specialitate, nu trebuie sa se transforme intr-o veritabila profesie. Cu alte cuvinte, cel ales nu trebuie sa intrerupa orice legatura cu profesia pe care a exercitat-o anterior. Asa, de pilda, un medic va putea fi in continuare membru al Ordinului medicilor, un farmacist va putea continua sa-si exploateze oficiul sau, un notar, un avocat, un agricultor etc., fiecare se poate intoarce la meseria de baza dar, pentru a evita ca mandatul parlamentar sa nu favorizeze prea mult afacerile persoanelor alese in anumite demnitati, sunt puse anumite restrictii exercitarii profesiunii de avocat si cumulul nu este posibil cu o functie intr-o intreprindere avand legaturi financiare (subventii sau garantii de imprumuturi) cu persoanele publice.

In ceea ce priveste imunitatile, acestea sunt asigurate ca si in situatia altor parlamente, din dorinta de a-i feri pe parlamentari de amenintari, de arestari, de imixtiuni asupra vietii lor. Iresponsabilitatea este absoluta si acopera atat urmarirea de ordin civil, cat si pe cea de ordin penal. Parlamentarii nu pot fi urmariti pentru acte savarsite in exercitiul functiunii lor, pentru cuvantari, opinii, voturi. Este necesar ca ei sa-si poata exprima acestea fara teama ca vor suporta consecinte sau ca li se vor intenta actiuni in justitie. Iresponsabilitatea este perpetua, in sensul ca ea poate fi invocata chiar si dupa ce mandatul de parlamentar a luat sfarsit.

Cat priveste inviolabilitatea, trebuie precizat ca protectia parlamentarilor se extinde, gratie inviolabilitatii, si la actele care sunt savarsite in afara functiunii. Scopul inviolabilitatii este acela ca adversarii politici ai parlamentarilor sa nu-i impiedice pe acestia sa-si desfasoare activitatea parlamentara, solicitand arestarea lor atunci cand o fapta penala nu este dovedita sau, pur si simplu, sa faca presiuni in scopul arestarii lor. Inviolabilitatea priveste numaidecat crimele si delictele, iar si nu contraventiile si urmaririle civile.

Regimul inviolabilitatii, care era diferit dupa cum Parlamentul era sau nu in sesiune, a fost unificat prin revizuirea constitutionala din 4 august 1995.

Garantia de care beneficiaza parlamentarul consta in aceea ca el nu poate fi lipsit de libertate si aceasta nu-i poate fi limitata decat cu autorizarea adunarii din care face parte. Acest acord este dat de Biroul Camerei care poate, de altfel, sa declare ca masura luata impotriva parlamentarului sau chiar simpla sa urmarire ar trebui sa fie suspendate pe durata sesiunii parlamentare, pentru a-i permite sa ia parte la activitatile adunarii din care face parte.

Parlamentarii beneficiaza de un regim de indemnizatii, care este aliniat la salariul celor mai inalti functionari. Incepand cu anul 1993, indemnizatiile parlamentarilor sunt impozabile.

Parlamentul lucreaza in sesiuni, care pot fi ordinare sau extraordinare. Initiativa convocarii unei sesiuni extraordinare a Parlamentului apartine primului ministru sau Adunarii Nationale, dar nu Senatului. In cazul in care initiativa apartine primului ministru, durata sesiunii nu este limitata. In cazul initiativei luata de Adunare, masura este adoptata de majoritate, iar sesiunea nu poate sa dureze mai mult de 12 zile, urmand sa fie incheiata inainte de acest termen daca ordinea sa de zi este epuizata.

Convocarea sesiunii extraordinare se face de catre Presedintele Republicii prin decret, dar el nu poate decide acest lucru decat la solicitarea primului ministru sau a Adunarii.

Constitutia franceza prevede si anumite situatii in care Parlamentul se reuneste de plin drept, cum este alegerea unei noi Adunari inainte de dizolvare. Aceasta se va intruni in cea de a doua joi care urmeaza alegerii sale.

Cele doua Camere au regulamentele lor, care stabilesc regimul organizarii interne si desfasurarea activitatii lor.

Activitatea parlamentara se desfasoara sub conducerea presedintilor celor doua Adunari, avand ca forme de organizare birourile, grupurile parlamentare, alaturi de acestea mai existand un alt organ de lucru - Conferinta presedintilor -, o reuniune a presedintilor si a vicepresedintilor celor doua Adunari, precum si a presedintilor comisiilor permanente. Aceasta conferinta decide in legatura cu ordinea de zi.

Sedintele Adunarilor sunt stabilite de birouri iar exigenta unui cvorum nu este necesara decat pentru desfasurarea votarii.

Adunarea se poate reuni si in sedinta secreta, la cererea primului ministru sau a unei zecimi din membrii sai, ceea ce nu s-a petrecut insa niciodata dupa anul 1940.

Stabilirea ordinii de zi se face de catre Conferinta presedintilor, din care am vazut ca fac parte si presedintii comisiilor permanente si vicepresedintii, precum si alte persoane ale vietii parlamentare; ordinea de zi este prioritara si cuprinde in special proiecte de legi a caror urgenta este stabilita de catre Guvern si o ordine de zi complementara, care este aprobata de Conferinta presedintilor, iar apoi de Camera. Dezbaterile se desfasoara potrivit principiilor democratice, asigurandu-se o larga participare a reprezentantilor tuturor fortelor politice. Votul este, in principiu, personal.

Atributiile Parlamentului constau, in primul rand, in elaborarea legilor, existand domenii in care legislatorul determina principiile funda­men­tale, domenii in care acesta fixeaza regulile si domenii in care nu exista o asemenea prevedere. In practica nu exista o distinctie orizontala reala intre acele domenii in care legiuitorul fixeaza reguli si acelea in care determina numai principiul. De asemenea, potrivit principiului suveranitatii Parla­men­tului, acesta poate legifera in orice materie, neexistand o problema care sa-i fie interzisa. Practica a stabilit ca interventia legiuitorului in acel domeniu care de regula se numeste 'reglementar' nu este constitutionala si nu pot fi aduse critici Parlamentului in cazul in care a legiferat si in asemenea domenii.

Controlul repartitiei competentelor se face de catre Consiliul Cons­titutional.

In ce priveste initiativa legislativa, aceasta poate apartine primului ministru sau parlamentarilor, dar exista insa unele limitari cu privire la domeniile in care pot fi intreprinse initiative parlamentare. Astfel, initiativa parlamentara nu se poate referi decat la acele domenii care sunt reezervate legiuitorului de catre Constitutie. De asemenea, initiativa deputatilor nu poate fi exercitata in materie de cheltuieli, iar in Franta, inca din 1981, urmandu-se practica britanica, a fost acceptata o asemenea masura.

Exista si posibilitatea ca Parlamentul sa refuze dezbaterea unei initiative care s-ar referi la probleme de cheltuieli prin care s-ar mari sau s-ar diminua sarcinile financiare ce revin statului.

Discutarea legilor este precedata de o dezbatere in cadrul comisiilor. Acestea functioneaza pe baza unor regulamente sau pe baza principiilor generale.

Proiectele odata adoptate de una din Camere sunt transmise celeilalte Camere^[20]

In ceea ce priveste amendamentele este previzibil ca, in cursul procedurii de modificare a textului care este propus, pot apare propuneri de amendamente care apartin comisiei competente, parlamentarilor sau chiar Guvernului. In practica, dreptul la amendamente asigura participarea parlamentarilor la opera legislativa si se arata ca mai multe mii de amendamente au fost depuse in fiecare an. Recordul a fost atins in 1994, cu 12.499 amendamente la Adunarea Nationala fata de mai putin de 1.000 in 1969.

Anumite probleme juridice se ridica in legatura cu 'naveta' si comisia mixta paritara. In principiu, cele doua Camere se gasesc la egalitate si o 'naveta' fara sfarsit ar putea afecta desavarsirea procesului legislativ, dar se admite principiul ca nici o Camera nu poate face sa prevaleze punctul sau de vedere. Constitutia a permis totusi o anumita procedura care permite Guvernului sa scoata din impas probleme de genul celei mentionate (problema 'rationalizarii parlamentarismului'). Astfel, Guvernul poate - dupa doua lecturi ale proiectului de catre fiecare Adunare, sau numai dupa o singura lectura - cand considera ca este o problema de urgenta, sa recurga la o comisie mixta paritara. Aceasta prevedere reprezinta insa o facultate, iar nu o obligatie. Cu alte cuvinte, Guvernul este liber sa lase sa se continue naveta parlamentara la infinit, sau sa recurga la practica comisiilor paritare, formate din 7 deputati si 7 senatori, al caror rol este de a cauta un compromis intre dispozitiile in suspensie.

Exista si proceduri exceptionale in sistemul parlamentar francez, ca de pilda procedura de urgenta, procedura bugetara (care implica un termen de 70 de zile, din care 40 sunt rezervate primei lecturi) si problema promulgarii legilor.

Controlul Parlamentului asupra Guvernlui se face pe mai multe cai, asigurarea posibilitatii de informare fiind o conditie esentiala a controlului. Astfel, trebuie mentionate aici, ca si in alte parlamente, intrebarile si interpelarile adresate Guvernului; de asemenea, declaratiile asupra unor subiecte de actualitate; comisiile de ancheta infiintate de Parlament, precum si controlul efectuat de parlamentari asupra infaptuirii politicii europene.

Dupa cum se vede, sistemul parlamentar francez cuprinde foarte multe elemente de asemanare cu Parlamentul roman si cu parlamentele celorlalte state democratice.

Ceea ce aratam la inceputul acestui paragraf, existenta unor delimitari precise intre atributiile Adunarii Nationale si ale Senatului da originalitate sistemului francez. Astfel, desi exista acest sistem de egalitate a Camerelor, la care ne-am referit, trebuie subliniat ca profilul si modul de functionare a celor doua Camere este diferit, iar institutia Senatului - asa cum s-a precizat - prezinta anumite elemente de individualitate distincte de cea a Adunarii Nationale.

Parlamentarismul francez, care s-a afirmat foarte mult in ultimii ani - si am vazut acest lucru in acel punct al lucrarii de fata in care ne-am ocupat de organizarea politica si constitutionala -, nu este o simpla anexa a puterii guvernamentale sau prezidentiale: el reprezinta un element exceptional, ca importanta, in definirea elementelor politice ale societatii franceze.

In ce priveste cea de 'a treia Camera' - Consiliul Economic si Social - despre care am aratat ca se compune din 230 de membri, persoane care provin din diferite grupuri sociale (agricultori, intreprinzatori, functionari, muncitori, cooperatori, artizani, cadre de comert) - ea a fost constituita datorita intentiei de a asocia la elaborarea anumitor decizii nu numai reprezentantii unor cetateni 'abstracti', dar si oameni angajati in viata economica si sociala, care sa contribuie prin competenta lor si o viziune diferita asupra unor probleme concrete ale vietii nationale. De altfel, insasi Constitutia din 1946 instituise un Consiliu Economic cu atributiuni asemanatoare, insa ideea a fost reluata si dezvoltata in 1958 sub forma crearii Consiliului Economic si Social.

Atributiile Consiliului Economic si Social sunt doar consultative; el nu constituie o adunare parlamentara decat intr-un sens foarte larg si eufemistic al cuvantului. El poate da avize fie la cererea Guvernului, fie din proprie initiativa, dar niciodata la solicitarea Adunarilor.

In ceea ce priveste avizele pe care acesta le emite la solicitarea Guvernului, ele sunt obligatorii pe plan economic si social, ca si legile-program. Ele sunt insa facultative cand privesc proiecte, propuneri, decrete, unde se considera ca opinia lor ar putea fi utila. Consiliul are dreptul sa solicite si anumite imbunatatiri ale politicii economice si sociale.

Spre deosebire de statutul acestui organism in timpul celei de a patra Republici, in prezent Consiliul nu poate emite avize la solicitatea Camerei.

Aceasta institutie intregeste spectrul parlamentarismului francez, alaturand institutiilor traditionale o institutie noua, cu atributii consultative, dar o institutie nu mai putin importanta pentru domeniul specific la care se refera, in care exista importante contributii pe care cei apartinand unei profesii concrete sunt cei mai in masura sa le aduca.

12. Presedintele Republicii franceze si pozitia sa in sistemul organelor statului

Institutia prezidentiala ocupa un loc important in sistemul institutiilor politice si constitutionale ale Frantei. In acest context trebuie subliniat ca in cadrul Constitutiei din 1958, institutia prezidentiala se infatiseaza ca avand un profil diferit fata de Constitutia anterioara. Autorii de specialitate releva faptul ca, in textul Constitutiei, institutia prezidentiala si executivul sunt tratate inainte de articolele consacrate Parlamentului, in timp ce Constitutia din 1946 urmase o tehnica inversa. In opinia comentatorilor, aceasta inversare de numerotare a unor articole, respectiv privind functia prezidentiala si cea a Parlamentului, denota noul rol al institutiei prezidentiale in Franta.

Cu privire la desemnarea presedintelui republicii, dupa modificarea constitutionala din 1962, aceasta se face in mod direct de catre intreaga populatie. Reforma din 1962 a dat un surplus de autoritate institutiei prezidentiale, stabilind ca presedintele republicii este ales pe 7 ani prin sufragiu universal direct^[21]

Asa cum se cunoaste, exista mai multe posibilitati in cadrul sistemelor republicane de a alege pe seful statului: o investitura parlamentara, care-i da presedintelui o pozitie palida in raport cu forumul legislativ, si o investitura populara, care-i confera o autoritate considerabila in masura sa-i asigure uneori posibilitatea de a face sa incline echilibrul institutional. Sistemul din 1958 - sistemul originar - a fost, evident, nu un sistem de alegere prin vot direct. In textul original al Constitutiei se prevedea constituirea unui colegiu electoral cuprinzand membrii parlamentului si consilierii generali ai Adunarilor din teritoriile de dincolo de mare, ce avea sa desemneze pe presedintele republicii.

Dupa cum se stie, generalul De Gaulle era ostil investiturii parlamentare, apreciind ca un asemenea sistem face din presedinte un prizonier al partidelor. Intr-o prima perioada, el n-a dorit o alegere prin sufragiu electoral direct, pentru a menaja susceptibilitatile politice. Cu toate acestea, reforma din 1962 a dus la o revizuire constitutionala care s-a concretizat prin sistemul alegerii presedintelui prin sufragiu universal direct. Scopul pentru care De Gaulle a recurs la aceasta reforma constitutionala era acela de a asigura o anumita legitimitate succesorilor sai.

El nu avea nevoie de asa ceva - spun autorii de specialitate - datorita personalitatii sale dar, fidel ideii de a excepta presedintele de la jocul relatiilor dintre partide, a acceptat ca fiind preferabil sistemul alegerilor prin vot direct.

In ceea ce priveste pozitia presedintelui republicii, Constitutia Frantei prevede, in art.5, ca: 'Presedintele republicii vegheaza la respectarea Constitutiei'. Textul constitutional precizeaza ca presedintele asigura, prin arbitrajul sau, functionarea conform legilor a autoritatii de stat precum si continuitatea in stat, potrivit prevederilor constitutionale, a integritatii teritoriale, a respectarii acordurilor comunitatii si a tratatelor.

Cu referire la modalitatile de alegere, art.7 din Constitutie precizeaza ca presedintele este ales cu majoritatea absoluta din sufragiile exprimate. Daca o asemenea majoritate nu este obtinuta la primul tur de scrutin, se procedeaza la un al doilea, in a doua duminica. La acest al doilea tur de scrutin se pot prezenta numai cei doi candidati care, in eventualitatea retragerii candidatilor cei mai favorizati, au obtinut cel mai mare numar de voturi dupa primul tur de scrutin.

Scrutinul este deschis la convocarea Guvernului, iar alegerea noului presedinte are loc la cel putin 20 si cel mult 30 de zile inainte de expirarea mandatului presedintelui in exercitiu.

In caz de vacanta a presedintiei, indiferent de cauza, sau in cazul unei incapacitati constatate de Consiliul Constitutional, sesizata de Guvern si hotarata cu majoritatea absoluta a membrilor sai, functiile presedintelui republicii sunt exercitate provizoriu de presedintele Senatului, iar daca acesta nu are posibilitatea de a exercita aceste functii, de catre Guvern.

In caz de vacanta sau de incapacitate definitiva, declarata de catre Consiliul Constitutional, scrutinul pentru alegerea noului presedinte are loc, cu exceptia unor situatii de forta majora constatate de catre Consiliul Constitutional, la cel putin 20 de zile si la cel mult 35 de zile dupa declararea vacantei.

Anterior, sistemul electoral era mult mai complicat, vechiul articol 7 prevazand ca alegerea presedintelui republicii se face cu majoritate absoluta la primul tur de scrutin, iar daca aceasta nu era intrunita, presedintele urma sa fie ales la al doilea tur de scrutin cu majoritate absoluta.

In ceea ce priveste mandatul presedintelui, s-a aratat deja ca acesta a fost stabilit prin reforma din 1962 la 7 ani, dar in Franta - dupa cum se cunoaste - au existat si propuneri legate de reducerea mandatului prezidential. Asa, de pilda, Georges Pompidou, in 1973, a propus o revizuire a Constitutiei care avea sa reduca mandatul la 5 ani.

Rand pe rand, Valéry Giscard d'Estaing si apoi Francois Mitterand au propus un mandat fie de 5, fie de 6 ani. In ceea ce priveste durata mandatului de 7 ani, adversarii acestei reglementari au avansat argumentul ca presedintele, titular al unei puteri foarte largi pentru un interval de timp foarte lung, ar fi eliberat de orice fel de control popular. Pe de alta parte, disparitatea de termene intre durata mandatului presedintelui si cel al Adunarii putea antrena, si a antrenat de fapt, situatia in care presedintele apartinea unei anumite orientari politice si primul ministru apartinea unei alte orientari.

Cu toate acestea, unii juristi au avansat si argumente in favoarea mandatului de 7 ani, care preconizau o detasare a statutului presedintelui de acela al Adunarii Nationale, pentru ca el sa asigure mandatului sau independenta si continuitatea.

La 24 septembrie 2000, in conditiile unui foarte puternic absenteism (3/4 din electorat) 73% dintre alegatori, participanti la un referendum organizat in mod special pentru aceasta, s-au pronuntat pentru reducerea mandatului prezidential de la 7 la 5 ani.

Responsabilitatea traditionala a sefului de stat, in cazul republicii, cunoaste anumite nuantari in cazul presedintelui republicii franceze. Presedintele este responsabil politic in fata poporului, iar mijlocul cel mai clar prin care poporul isi exprima dezaprobarea este nerealegerea unei persoane in functia de presedinte al statului; dar responsabilitatea presedintelui poate sa intervina in anumite momente, cum este cazul raspunderii pentru inalta tradare, cand presedintele este judecat de o Inalta Curte de Justitie, dar in principiu presedintele nu este responsabil nici penal, nici civil pentru actele pe care le-a comis in exercitiul functiilor sale. Raspunderea presedintelui pentru inalta tradare este de competenta unei Inalte Curti, care se compune din 12 persoane. Procedura in fata Inaltei Curti este declansata printr-o sesizare, printr-o rezolutie care este votata de fiecare Camera cu majoritate absoluta.

Inalta Curte este asistata de o comisie de instructie compusa din 5 membri ai Curtii de Casatie, care procedeaza la un prim examen al dosarului. Faptul ca instructia este incredintata unei asemenea comisii demonstreaza dorinta de a jurisdictionaliza procedura.

Dezbaterile sunt publice si se desfasoara cu respectul regulilor de procedura penala, iar hotararile sunt pronuntate cu majoritate absoluta, dar nu sunt susceptibile de recurs. In principiu, Inalta Curte pronunta achitarea sau destituirea presedintelui, dar Constitutia stabileste o procedura diferita de cea a dreptului comun, aceasta instanta extraordinara fiind suverana in determinarea pedepsei, la fel ca si pentru clarificarea faptelor.

Autorii francezi de specialitate relateaza ca in istoria Frantei numai doi sefi de stat au fost condamnati pentru infractiuni politice: regele Ludovic al XVI-lea in 1793 si maresalul Pétain in 1945.

Cu privire la rolul si functiile presedintelui republicii, Constitutia din 1958 prevede in mod general ca acesta este garantul Constitutiei, vegheaza la respectarea ei si asigura functionarea conform legii a autoritatii de stat si continuitatea in stat. Atributiile presedintelui sunt definite in Constitutia franceza intr-o forma foarte generala, spre deosebire de alte constitutii si chiar de constitutiile franceze anterioare, unde atributiile presedintelui erau definite intr-o alta maniera.

Se retine ca fiind atributii ale presedintelui, urmatoarele directii principale: presedintele 'aparator' al Constitutiei; presedintele 'arbitru'; presedintele 'garant', pornindu-se tocmai de la formularile art.5 din Constitutie, pe care l-am mentionat deja.

Autorii de specialitate care s-au ocupat de studiul institutiei prezidentiale considera ca, in fapt, Constitutia din 1958 a stabilit o adevarata 'diarhie', in care presedintele nu poseda in realitate un numar prea larg de puteri, acestea fiind remise Guvernului^[22]. In ceea ce-l priveste, se estimeaza ca presedintele este pur si simplu titularul unor domenii esentiale care sunt de natura a face ca posibilitatea sa de actiune sa fie limitata. Astfel, se vorbeste despre o functie a presedintelui ca tutore al natiunii si despre faptul ca el exercita anumite competente 'legate', nefiind posibila o indepartare de la prevederile constitutionale care definesc atributiile presedintelui si modul in care ele trebuie exercitate.

O analiza politica a transformarilor care au avut loc in Franta si a pozitiei presedintelui francez in diferite momente istorice atesta faptul ca functia prezidentiala a suferit anumite transformari. In timpul lui De Gaulle, presedintele era intr-adevar un arbitru angajat, un ghid al natiunii si un adevarat sef suprem. Referinud-se la functia sa de ghid al natiunii, intr-o cuvantare pe care a rostit-o la 6 ianuarie 1961, generalul De Gaulle avea sa declare: 'De peste 20 de ani evenimentele au voit ca eu sa servesc de ghid tarii in marile crize pe care noi le-am trait. Iata ca, din nou, datoria si functia mea m-au dus sa aleg calea'^[23] Aceasta idee a fost reluata in numeroase randuri de presedintele De Gaulle. In 1962 el a precizat: 'Avand sarcina de a calauzi destinul Frantei si al republicii, totalitatea atributiilor sale, il face pe presedinte sa inspire, sa orienteze si sa anime actiunea nationala'^[24]

Asemenea prevederi sunt interpretate de autorii de specialitate ca indepartandu-se de la dispozitiile art.5. Functia prezidentiala continua sa aiba acelasi caracter in timpul lui Georges Pompidou, care intareste functia prezidentiala, infatisandu-se totodata ca un adevarat sef al majoritatii. Evolutiile ulterioare sunt insa de natura sa atenueze puterea prezidentiala. Dupa perioada de continuitate amintita, marcata de mandatul lui Georges Pompidou, in timpul lui Valéry Giscard d'Estaing se instaureaza o conceptie parlamentara a functiilor prezidentiale, ceea ce face ca regimul prezidential in timpul acestuia sa cunoasca importante nuantari. Sub conducerea lui Francois Mitterand, primatul presedintelui se reintoarce insa la art.5, estimandu-se ca presedintele este acela care are un adevarat contract cu natiunea si, de aceea, prima coabitare a presedintelui cu primul ministru trebuie sa se intemeieze neabatut pe prevederile art.5. Functiile prezidentiale in timpul lui Jacques Chirac sunt inca prea putin conturate, dar este cert ca el va dori sa duca mai departe politica predecesorilor sai, iar evolutiile pe care le-a cunoscut sistemul prezidential francez in timpul celei de a V-a republici sunt de natura sa demonstreze necesitatea unei respectari stricte a functiilor pe care presedintele le detine in cadrul statului francez.

Care sunt, practic, atributiile presedintelui si care sunt puterile sale?

In ceea ce priveste puterile proprii, acestea sunt: numirea primului ministru, dreptul de a se adresa Parlamentului cu mesaje, numirea presedintelui si a membrilor Consiliului Constitutional, sesizarea Consiliului Constitutional. Sunt insa puteri proprii, dar conditionate, decizia de a recurge la art.16, masurile luate pe baza art.16, dizolvarea Parlamentului si referendumul.

Exista un numar de puteri ale presedintelui care sunt impartite cu alte organe, situatie in care este necesara contrasemnarea de catre Parlament a unor acte ale presedintelui. Autorii de specialitate retin printre atributiile cele mai importante ale presedintelui atributii pe care le exercita fata de natiune, fata de guvern, si atributii pe care le exercita fata de Parlament. La acestea se mai adauga o serie de atributii in domeniul justitiei.

Cu privire la atributiile pe care presedintele le exercita fata de natiune, la loc de frunte se inscrie, desigur, conducerea relatiilor internationale, calitatea sa de comandant al armatei si recurgerea la prevederile art.16. In legatura cu acest articol se cuvin cateva precizari, deoarece el a fost amplu comentat in literatura de specialitate si a fost apreciat in mod diferit de catre oamenii politici francezi. In continuare vom reda continutul acestui articol:

'Art.16. Atunci cand institutiile republicii, independenta natiunii, integritatea teritoriului sau indeplinirea angajamentelor internationale sunt amenintate intr-un mod grav si imediat si cand functionarea legala a autoritatii de stat constitutionala este intrerupta, presedintele republicii ia masurile cerute de circumstante dupa consultarea oficiala a primului ministru, a presedintilor Camerelor si a Consiliului Constitutional. El informeaza si natiunea printr-un mesaj. Aceste masuri trebuie sa fie inspirate de vointa de a asigura autoritatii de stat constitutionale, in cel mai scurt timp, mijloacele pentru a-si indeplini misiunea.

In acest sens este consultat si Consiliul Constitutional.

Parlamentul se reuneste de drept. Adunarea Nationala nu poate fi dizolvata in timpul exercitarii puterilor exceptionale ^[25]

In legatura cu prevederile art.16 se ridica mai multe probleme. In primul rand, este necesar sa existe circumstante care sa justifice recurgerea la prevederile acestui articol, cum ar fi o amenintare grava si intreruperea functionarii regulate a puterilor publice constitutionale. Evident, si aceste conditii sunt susceptibile de interpretari, dar dupa cum se arata in literatura de specialitate, ele sunt cumulative, trebuie sa existe in acelasi timp o amenintare grava si imediata, dar si o intrerupere a functionarii regulate a puterilor publice constitutionale.

Decizia de a recurge la art.16 apartine presedintelui: ea este adoptata fara contrasemnare, fiind o putere proprie. Daca seful statului este cel care apreciaza liber care circumstante solicita punerea in aplicare a art.16, el trebuie sa recurga la un anumit numar de avize, consultand primul ministru, presedintii Adunarilor si Consiliul Constitutional. Acest aviz este consultativ, el neputand sa impieteze asupra deciziei adoptata de presedinte.

In ceea ce priveste puterile care-i sunt conferite, el are dreptul sa ia masurile care sunt impuse de circumstante si care trebuie sa fie inspirate din dorinta de a asigura puterilor publice constitutionale in cele mai mici detalii mijloacele pentru a-si indeplini misiunea. Prin urmare, aplicarea art.16 trebuie sa fie intemeiata pe consideratiunea de a face ca puterile publice sa isi recapete eficienta si forta lor in sistemul autoritatilor statului.

In ce priveste intinderea puterilor, presedintele - in cazul recurgerii la art.16 - are puteri limitate, neputand sa modifice Constitutia sau sa dizolve Adunarea Nationala. In timpul in care art.16 este in vigoare, Parlamentul se reuneste de plin drept, dar ce atributii ii mai revin totusi Parlamentului in cadrul acestei sesiuni prelungite? El va putea, desigur, sa il defere pe presedinte Inaltei Curti in cazul in care, in mod manifest, a abuzat de puterile sale pentru a comite un act de inalta tradare. In 1981, presedintele Adunarii Nationale a hotarat ca o motiune de cenzura nu putea fi primita intr-o perioada de aplicare a art.16.

O alta problema interesanta ridicata de practica este aceea daca Parlamentul poate sa legifereze in situatia aplicarii art.16. Se admite principiul ca Parlamentul, in asemenea cazuri, poate sa dezbata si sa adopte legi, dar nu poate sa se interfereze cu masurile pe care presedintele le ia in legatura cu art.16.

In cazul in care in perioada aplicarii art.16 presedintele ar fi savarsit un act de inalta tradare, dupa incetarea acestei situatii exceptionale el va putea fi deferit Inaltei Curti, spre a fi judecat. Totodata, in cazul in care au fost emise decizii administrative ilegale, anularea acestora va fi de competenta judecatorului administrativ.

Cu privire la acest articol exista o practica. In perioada presedintelui De Gaulle, art.16 a fost utilizat numai o singura data, in aprilie 1961, ca urmare a puciului de la Alger. Atunci, presedintele De Gaulle a pus in aplicare art.16 in perioada 23 aprilie - 30 septembrie. O asemenea decizie a fost criticata de unii oameni politici care au considerat ca masura in cauza devenise lipsita de obiect intrucat puciul de la Alger fusese descoperit si reprimat inca de la 25 aprilie. S-a apreciat ca prelungirea duratei de aplicare a art.16 pana la 30 septembrie a reprezentat, de fapt, o incalcare a prevederilor Constitutiei. In timpul foarte limitat in care s-a aplicat art.16 au fost luate circa 26 de hotarari privind crearea unor tribunale, modificarea procedurii penale, suspendarea inamovibilitatii magistratilor, destituirea si trecerea in rezerva a unor militari, prelungirea unor termene de privare de libertate, autorizari pentru internarea administrativa ca si posibilitatea de a interzice anumite publicatii.

Printre atributiile importante ale presedintelui se citeaza si dreptul de a recurge la referendum.

In ce priveste relatiile cu Guvernul, atributiile presedintelui vizeaza numirea primului ministru si a membrilor guvernului, prezidarea sedintelor Consiliului de ministri, practica folosita destul de des in sistemul francez, ceea ce faciliteaza presedintelui posibilitatea de a urmari actiunea guvernamentala.

Printre atributiile presedintelui in raporturile sale cu Guvernul se numara semnarea decretelor si ordonantelor acestuia, precum si numirea unor inalti functionari.

Fata de Parlament, atributiile presedintelui privesc interventia in procedura legislativa, presedintele putand sa intervina in ce priveste retragerea de pe ordinea de zi a unui proiect de catre Consiliul de ministri. In perioada 1988-1993, presedintele Mitterand a exercitat o initiativa legislativa indirecta, dar interventiile acestuia in procesul de legiferare nu au avut o baza juridica, atributia sa esentiala in acest domeniu fiind promulgarea. De asemenea, in relatiile cu puterea legislativa, presedintele republicii poate dizolva Adunarea Nationala, ceea ce constituie una dintre atributiile sale cele mai importante, pe care o poate realiza fara contrasemnarea primului ministru; exista insa si situatii cand dizolvarea este imposibila, de pilda, atunci cand se aplica art.16.

Tot in legatura cu presedintele republicii si relatiile acestuia cu puterea legiuitoare poate fi mentionat dreptul sau de a adresa mesaje, dreptul de a cere o a doua dezbatere a unei legi (asa numitul 'drept de veto suspensiv'), dar aceasta atributie este supusa contrasemnarii; reunirea Congresului in cadrul procedurii de revizuire; deschiderea si inchiderea sesiunilor extraordinare ale Parlamentului.

In sfarsit, in ce priveste justitia, presedintele republicii dispune de dreptul de gratiere si este presedinte al Consiliului Superior al Magistraturii.

In afara acestor atributii ale presedintelui, pe care le-am mentionat, mai pot fi citate: initiativa revizuirii Constitutiei, sesizarea Consiliului Constitutional si exercitarea unor inalte functii onorifice, ca protector al Academiei Franceze sau Mare Maestru al Ordinului Legiunii de Onoare.

13. Guvernul si rolul sau in sistemul institutiilor constitutionale franceze

Asa cum s-a aratat la punctul precedent, puterea executiva in Franta apartine Presedintelui Republicii si Guvernului, ceea ce a facut pe o serie de comentatori politici si specialisti in Drept Constitutional sa considere executivul francez ca fiind un executiv 'bicefal'^[26]. Un asemenea bicefalism reprezinta, de fapt, continuarea unei scheme adoptata in sistemul politic francez dupa cea de a treia Republica. Dar institutia prezidentiala a devenit mult mai nuantata, mai originala, in special dupa reformele din 1962 si dupa departajarea puterilor presedintelui si ale executivului, executivul ramanand - fara indoiala - un element esential in indeplinirea sarcinilor aparatului de stat francez.

Dupa cum s-a aratat in cele ce preced, presedintele republicii ocupa un rol esential in viata politica franceza; functia guvernului are insa si ea numeroase elemente de importanta si de originalitate, puterea Guvernului putand sa duca in foarte multe cazuri la edificarea unor obiective politice si economice. In timpul celei de a cincea Republici, Franta a avut o serie de prim ministri de mare autoritate, care s-au impus in viata politica si care au marcat propria lor conceptie despre evolutia vietii politice si guvernamentale.

In ce priveste numirea primului ministru, aceasta reprezinta o atributie proprie a presedintelui republicii. Decretul presedintelui republicii, in acest caz, nu are nevoie sa fie contrasemnat de primul ministru care iese din activitate. Pe de alta parte, presedintele este liber sa desemneze pe cine doreste pentru functia de prim ministru, indiferent daca cel in cauza este parlamentar sau neparlamentar, si nu este obligat sa procedeze ca in timpul celei de a patra Republici la o consultare cu grupurile politice parlamentare. Dar, libertatea presedintelui de a desemna pe primul ministru nu este totala; el nu este obligat, ca in Marea Britanie, sa desemneze ca prim ministru pe seful partidului majoritar. Cu toate acestea, el trebuie sa tina seama de cerinta ca persoana ce va fi desemnata drept prim ministru sa se bucure de increderea majoritatii parlamentare. Lucrul acesta nu este intotdeauna usor, deoarece pot exista situatii in care o persoana pe care presedintele doreste sa o desemneze ca prim ministru sa nu se bucure de suficienta influenta sau prestigiu in cadrul grupului majoritar care este chemat, in cadrul Parlamentului, sa aprobe desemnarea primului ministru.

In ceea ce priveste desemnarea ministrilor, acestia sunt numiti de presedinte la propunerea primului ministru. Trebuie remarcat ca, sub aspectul numirii, exista un regim diferit in ceea ce priveste ministrii fata de numirea primului ministru. In comparatie cu procedurile de desemnare a Guvernului in timpul celei de a treia si a patra Republici se observa mari diferentieri, deoarece in regimurile precedente guvernul in intregime trebuia sa obtina investitura Parlamentului. Dar, la aceasta se poate argumenta ca Guvernul are o existenta juridica numai din momentul in care presedintele republicii a dispus desemnarea primului ministru.  

Art.49 din Constitutie prevede ca primul ministru, dupa deliberarea ce are loc in cadrul Consiliului de ministri, angajeaza responsabilitatea Guvernului in fata Adunarii Nationale in ce priveste programul sau o declaratie de politica generala, insa in Constitutie nu este stabilita nici o alta conditie pentru ca o asemenea dezbatere sa aiba loc si, practic, cazuri de acest gen au fost extrem de variate.

In primii ani ai celei de a cincea republici, Guvernele s-au prezentat in fata Adunarii prezentandu-si programul. Dar, intre 1962 si 1973, nici un guvern nu a mai solicitat, dupa constituirea sa, increderea din partea Adunarii Nationale. In 1973, Pierre Messmer, la constituirea celui de al doilea Cabinet al sau, a revenit la aceasta practica a prezentarii in fata Adunarii si a angajarii responsabilitatii asupra unei declaratii de politica generala, dar succesorii sai Michel Rocard, Edith Cresson si Pierre Bérégovoy s-au limitat la o declaratie de politica generala.

Eduard Balladur si Alain Juppé au solicitat un vot cu privire la o declaratie de politica generala.

Incheierea functiilor guvernamentale se produce prin acceptarea demisiei guvernului.

In principiu, presedintele desemneaza pe primul ministru, dar tot el este si cel care are dreptul sa accepte revocarea pe care o face numai Adunarea Nationala. Daca presedintele este cel care desemneaza pe primul ministru, revocarea se face numai de catre Adunari. Practica ofera, desigur, presedintelui posibilitatea de a influenta intr-un fel sau altul retragerea unui prim ministru, deoarece acesta isi detine puterile din partea sefului de stat.

In ceea ce priveste statutul membrilor Guvernului, trebuie precizat ca exista diferite categorii de membri ai Guvernului. Faptul ca in sistemul francez presedintele republicii prezideaza deliberarile Consiliului de ministri nu-l transforma pe presedinte in membru al Guvernului. Pe de alta parte, alaturi de primul ministru, in Cabinet mai exista ministri de stat, titlu care este dat unor personalitati in considerarea autoritatilor pe care le au in cadrul unor partide din care fac parte; de asemenea, Guvernul cuprinde uneori ministri delegati pe langa primul ministru, dar categoria cea mai larga o reprezinta ministrii titulari ai unor departamente - 26 in prezent in Cabinetul francez. Mai exista, in sistemul guvernamental francez, ministri delegati pe langa ministri; ministri delegati care nu sunt arondati unui minister si secretari de stat, autonomi sau desemnati pe langa un anumit ministru.

In principiu, secretarii de stat nu participa la sedintele Consiliului de ministri; ei sunt invitati numai atunci cand este in dezbatere o problema care-i intereseaza in mod direct.

Functiile ministeriale sunt incompatibile cu functiile profesionale private, dar si cu functiile publice. Este de observat ca, spre deosebire de sistemul nostru, in Franta functia ministeriala este incompatibila cu mandatul de parlamentar.

Constitutia din 1958, in art.23, prevede: 'Functiile membrilor Guvernului sunt incompatibile cu exercitarea oricarui mandat parlamentar, a oricarei functii de reprezentare profesionala cu caracter national si a oricarui serviciu public sau activitate profesionala'^[27]. Prin urmare, ceea ce trebuie retinut este faptul ca in sistemul Constitutiei din 1958 nu este posibila cumularea portofoliilor ministeriale cu mandatul parlamentar. Explicatia acestei masuri este aceea de a respecta principiul separatiei puterilor, de a-i feri pe ministri de luptele politice si a-i determina sa se consacre pe deplin functiilor ministeriale.

O ordonanta din 17 noiembrie 1958 prevede chiar ca: 'parlamentarul care devine ministru dispune de un termen de o luna din momentul numirii sale pentru a opta intre cele doua functii, iar la expirarea acestui interval de timp, daca nu a renuntat sa faca parte din Guvern, el este inlocuit printr-un supleant care este numit in acelasi timp'.

In privinta compatibilitatii sau incompatibilitatii dintre functia de ministru si mandatul parlamentar s-au emis diferite puncte de vedere: au existat personalitati politice si specialisti care s-au pronuntat in favoarea cumulului dintre functia ministeriala si functia parlamentara. In 1974 a existat chiar un proiect de revizuire constitutionala pe aceasta tema.

O serie de autori critica dispozitiile constitutionale actuale considerand ca ar exista si posibilitatea, in perspectiva, a recunoasterii cumulului mandatului parlamentar cu cel guvernamental, dar majoritatea specialistilor invoca un argument foarte solid: acela ca interzicerea cumulului intareste principiul separatiei puterilor, cel ce controleaza neputand sa fie in acelasi timp una si aceeasi persoana cu cel controlat.

In ceea ce priveste responsabilitatea civila si penala a ministrilor, s-au confruntat mai multe puncte de vedere. Au existat pareri potrivit carora ministrii trebuie sa fie supusi jurisdictiei civile si penale la fel ca si oricare alti functionari de stat, puncte de vedere care mergeau pe linia scoaterii ministrilor de sub regulile responsabilitatii obisnuite, si puncte de vedere care se pronuntau in sensul constituirii unor instante speciale.

Pana la revizuirea constitutionala din 19 iulie 1993 si la Ordonanta din 23 noiembrie 1993, care au modificat regimul initial, competenta pentru a judeca actele indeplinite de catre ministri in exercitiul functiunii lor revenea Inaltei Curti, ceea ce ducea in realitate la o neresponsabilitate a ministrilor pentru faptele comise in exercitiul functiunilor lor. Competenta Inaltei Curti nu era considerata satisfacatoare, deoarece in timp ce multi parlamentari depuneau zel pentru a deferi pe ministri acestei instante, cum a fost cazul afacerii 'sangelui contaminat', ministrii invocau in fata instantei imunitatea, fapt ce ducea la consecinte neplacute in perceptia opiniei publice in legatura cu responsabilitatea ministeriala.

Dupa revizuirea constitutionala la care ne-am referit, o noua instanta a fost creata pentru a corecta deficientele sistemului initial si anume Curtea de Justitie a Republicii, compusa din 12 parlamentari desemnati de Camera si Senat si 3 magistrati de la Curtea de Casatie. Aceasta Curte este competenta sa judece pe membrii Guvernului pentru actele criminale sau delictuoase savarsite in exercitiul functiunii lor. Este de mentionat ca pentru actele exterioare functiei, ministrii sunt supusi competentei tribunalelor ordinare.

Procedura privind sesizarea Curtii de Justitie apartine oricarei persoane, existand, privitor la aceasta, un dublu filtru: o Comisie de examinare a plangerilor si o Comisie de instructie. Dupa ce acestea ajung la anumite concluzii, Curtea examineaza cauza si pronunta solutiile pe care le considera necesare.

Este de subliniat si faptul ca urmarirea in acest caz nu este subordonata aprobarii prealabile a Parlamentului.

In ce priveste functionarea Guvernului, aceasta se realizeaza prin Consiliul de ministri, ceea ce simbolizeaza solidaritatea ministeriala, dar si prin consiliile interministeriale, care au o participare restransa.

Cu privire la rolul Guvernului, art.20 din Constitutie precizeaza: 'Guvernul determina si conduce politica natiunii. El dispune de administratie si de fortele armate'.

In cadrul Guvernului un rol deosebit revine primului ministru, iar relatiile dintre acesta si presedintele republicii prezinta, neindoielnic, o foarte mare importanta. Pana in 1986, primul ministru indeplinea de fapt atributiunea de sef de stat major al ministrului sau, dupa cum au spus anumiti autori, un fel de 'berbec' al ministrului, un instrument de promovare a ideilor presedintelui in luptele parlamentare. Dupa 1986 s-a produs un anumit echilibru al puterilor intre presedinte si primul ministru. Semnificativa in aceasta privinta este declaratia lui François Mitterand, la 8 aprilie 1986 si apoi la 18 mai 1986, prin care, recunoscand depline puteri lui Jacques Chirac ca prim ministru, declara: 'Eu nu am in cap ideea de a impiedica Guvernul sa guverneze. Eu nu intentionez sa ma opun politicii sale'^[28]. Aceste schimbari au deschis o pagina noua in istoria relatiilor dintre presedinte si primul ministru, definind functia primului ministru in alt mod decat fusese ea conceputa anterior. Puterile primului ministru fata de Guvern sunt, in principiu, acelea de orientare si de indrumare, dar el poate sa angajeze raspunderea Guvernului in fata Adunarii Nationale. In lipsa presedintelui republicii, el prezideaza Consiliul de ministri. In sistemul francez, primul ministru este si seful administratiei.

Fata de Parlament, primul ministru apare ca un reprezentant al majoritatii. El are, totodata, si dreptul sa participe la procedura legislativa, semnand si depunand pe masa Parlamentului proiectele de legi in numele Guvernului.

In ce priveste puterile Guvernului, acestea sunt puterile normale care-i revin potrivit art.20 din Constitutie; dar Guvernul are si puteri exceptionale, la care recurge in anumite situatii.

O problema interesanta care s-a pus in Dreptul Constitutional francez este aceea a domeniului rezervat. Cu alte cuvinte, a unui anumit set de competente care ar apartine exclusiv presedintelui si unde primul ministru nu ar putea sa se interfereze in nici un fel prin actiunile pe care le-ar intreprinde.

Puterile exceptionale ale Guvernului apar, in mod firesc, in cazul starii de asediu sau al starii de urgenta. Dar exista, de asemenea, si sistemul ordonantelor prevazut de art.38 din Constitutie, care permite Parlamentului sa abiliteze Guvernul pentru a emite anumite reglementari cu caracter normativ. Aceste ordonante sunt subordonate unor reguli de fond si anume: sa aiba in vedere executarea programului guvernamental; sa nu aiba o durata nelimitata si sa nu aduca atingere valorilor constitutionale. Totodata, ordonantele sunt subordonate unor reguli de control, in sensul ca va exista un control efectuat de Consiliul Constitutional asupra legii de abilitare, precum si de catre Consiliul de Stat caruia ordonantele, ca acte administrative, ii pot fi deferite in timp de doua luni de la publicarea lor, cu exceptia cazului in care Parlamentul le-a ratificat. Ordonantele intra in vigoare imediat, dar Guvernul trebuie - sub sanctiunea caducitatii - sa ceara ratificarea lor de catre Parlament intr-un termen fixat prin legea de abilitare. Dupa ce proiectul legii de ratificare a fost depus pe masa Parlamentului pot exista mai multe situatii: se poate ca proiectul sa nu fie inscris pe ordinea de zi, caz in care se considera ca exista o ratificare implicita; exista insa si situatia in care proiectul este supus votului Adunarilor: daca este respins, atunci ordonanta inceteaza sa se mai aplice; iar daca este aprobat, ratificarea este explicita si ordonanta dobandeste valoare legislativa. Exista si o a treia situatie, cand proiectul nu este inscris pe ordinea de zi, dar legiuitorul se refera la ordonanta intr-o lege ulterioara, considerand ca aceasta are valoare legislativa. In asemenea situatii, autorii de specialitate opineaza ca ne aflam in fata unei ratificari indirecte. Potrivit autorilor de specialitate, ordonantele pot avea o natura diferita - legislativa sau administrativa - dupa cum sunt ratificate sau nu. Dar, in orice caz, ele nu pot fi modificate decat prin lege. De remarcat este faptul ca in sistemul francez Parlamentul se desesizeaza pe durata delegarii puterii sale de a legifera, dar aceasta numai cu privire la domeniile in care a transmis Guvernului capacitatea de a actiona. In mod cu totul deosebit, fata de regimurile constitutionale anterioare, intr-o asemenea situatie Parlamentul renunta sa intervina. Daca o propunere de lege este totusi depusa in acest interval de timp in problemele in care s-a facut delegarea de competenta, Guvernul poate sa opuna prevederile art.41 alin.1. In schimb, o propunere care ar tinde sa puna capat abilitarii Guvernului si sa restabileasca competenta Parlamentului poate fi acceptabila.

In ce priveste puterea ministrilor, acestia sunt sefi ai administratiilor supuse autoritatii lor. Ei dispun de o putere limitata: pot sa dea anumite ordine, dar si sa numeasca in functiile publice care sunt de competenta lor; contrasemneaza hotararile presedintelui republicii sau ale primului ministru in problemele care se refera la departamentul lor si sunt ordonatori de credite ai ministerelor respective.

14. Puterea judecatoreasca

Constitutia franceza cuprinde un numar de trei articole privitoare la puterea judecatoreasca, la care se adauga alte doua consacrate Inaltei Curti de Justitie. Cu privire la autoritatea judiciara, Constitutia dispune in art.64 ca presedintele republicii este garantul independentei autoritatii judiciare. Totodata se precizeaza ca el este asistat de Consiliul Superior al Magistraturii in elaborarea unei legi organice care sa defineasca statutul magistratilor.

Art.65 din Constitutie aduce o serie de precizari in legatura cu Consiliul Superior al Magistraturii. Astfel, este statuat ca acest organism este prezidat de presedintele republicii, iar ministrul justitiei este de drept vicepresedinte al Consiliului, putand suplini pe presedinte.

Consiliul Superior al Magistraturii mai cuprinde noua membri desemnati de catre presedintele republicii, in conditiile stabilite prin legea organica. Atributiile acestui Consiliu sunt deosebit de importante: face propuneri pentru numirea de magistrati ai fotoliului prezidential la Curtea de Casatie si pentru numirea primului presedinte al Curtii de Apel; isi da avizul, in conditiile fixate de o lege organica, asupra propunerilor ministrului justitiei referitoare la numirea celorlalti magistrati ai presedintiei; este consultat in privinta gratierilor, in conditiile stabilite, de asemenea, printr-o lege organica.

Pe de alta parte, Consiliul Superior al Magistraturii are si atributiuni de Consiliu de disciplina. In asemenea situatiuni el este prezidat de primul presedinte al Curtii de Casatie.

Constitutia mai contine un articol despre autoritatea judiciara, care prevede ca nimeni nu poate fi retinut in mod arbitrar. Se mai prevede ca autoritatea judiciara, aparatoarea libertatii individuale, asigura respectarea acestui principiu in conditiile prevazute de lege.

In Titlul al IX-lea din Constitutie, consacrat Inaltei Curti de Casatie, se prevede ca aceasta este compusa din magistrati alesi, care sunt desemnati de Adunarea Nationala si de Senat, dupa fiecare remaniere guvernamentala sau partiala a acestor Camere. Inalta Curte isi alege presedintele dintre membrii sai, iar o lege stabileste componenta sa, regulile de functionare si procedura aplicabila.

In legatura cu puterea judecatoreasca mai trebuie mentionat ca in Franta exista doua tipuri de jurisdictie: cea judiciara, care judeca procesele intre persoanele particulare si aplica pedepse pentru cazul infrangerii regulilor penale, si un sistem judiciar administrativ, competent in cazul litigiilor dintre indivizi si corporatiile publice, statul sau organele sale locale^[29]

In ceea ce priveste instantele judiciare, sunt mentionate in primul rand tribunalele de mare instanta si tribunalele de instanta, care au inlocuit jurisdictiile de pace in 1958. Pentru cauzele corectionale exista tribunale corectionale si tribunale de politie pentru infractiunile de mai mica gravitate. Deciziile acestor tribunale pot fi atacate in fata Curtilor de apel (35 la numar).

Controlul intregii activitati judiciare apartine Curtii de casatie, care dispune de un personal profesionist, organizat in complete, specializate pe diverse probleme, printre care concilierea industriala, de tribunalele martiale, iar intre anii 1963 si 1991 a existat o Curte pentru problemele securitatii nationale.

Cei peste 5.000 judecatori existenti in Franta sunt recrutati pe baza unor examene competitive organizate de Scoala Nationala a Magistraturii, care a fost intemeiata in 1958, iar in 1970 a luat locul Centrului National pentru Studii Juridice. O distinctie traditionala se face intre magistratii de sediu, care judeca anumite cauze, si magistratii Parchetului, care indeplinesc functii ce privesc preponderent prezentarea de concluzii in instanta si supravegherea urmaririi penale.

Un inalt Consiliu al Magistraturii este competent pentru numirea magistratilor de sediu, actionand totodata ca instanta disciplinara. Ierarhic, acesta este supus autoritatii ministrului de justitie.

Cat priveste jurisdictia administrativa, ea reprezinta o caracteristica a sistemului francez, ale carei origini dateaza din timpul lui Napoleon. Dualitatea sistemului judiciar, deci sistemul jurisdictiei judiciare propriu zise si al jurisdictiei administrative, a fost uneori criticata, dar in final s-a recunoscut utilitatea si importanta ei. Curtile administrative se gasesc sub controlul Consiliului de Stat care examineaza cauzele in apel. In felul acesta, Consiliul de Stat, indeplineste un rol esential in exercitarea unui control asupra guvernului si administratiei din punct de vedere judiciar, asigurand conformitatea actelor pe care acestea le indeplinesc cu prevederile Constitutiei si ale legilor.

15. Consiliul Constitutional

Sistemul francez actual consacra institutia Consiliului Constitutional - o institutie noua, care marcheaza o ruptura fata de punctul de vedere existent in constitutiile anterioare anului 1958. Trebuie mentionat insa ca aceasta atributiune de control al constitutionalitatii nu reprezinta decat una dintre fatetele multiplului rol al acestui organism, care are atributiuni electorale, atributiuni consultative si de constatare a unor situatii, ca de pilda aceea cand presedintele republicii este impiedicat sa-si exercite indatoririle ce-i revin. Cu toate acestea, atributiunea fundamentala a Consiliului Constitutional este aceea de aparator al Constitutiei; el are o competenta de atribuire, cu alte cuvinte limitata la anumite domenii in care trebuie sa actioneze.

In ce priveste membrii Consiliului Constitutional, acestia sunt in numar de noua, trei fiind desemnati de presedintele republicii, trei de presedintele Adunarii Nationale si trei de presedintele Senatului. Sunt considerati membri pe viata ai Consiliului fostii Presedinti ai Republicii, a caror experienta este apreciata utila pentru activitatea Consiliului Constitutional. Presedintia Consiliului Constitutional este asigurata de unul dintre membrii sai, care este desemnat de presedintele republicii. Statutul membrilor Consiliului Constitutional este asemanator cu acela al inaltilor magistrati si al inaltilor demnitari. Ei sunt alesi pe termen de 9, 6 si 3 ani, beneficiind de o deplina independenta fata de toate organele statului.

Consiliul Constitutional nu poate fi sesizat de particulari si, de asemenea, el nu se poate sesiza din oficiu. Exista, apoi, anumite domenii in care nu este posibila exercitarea unui control al Consiliului Constitutional. De pilda, in cazul in care o lege a fost adoptata prin referendum, potrivit procedurii prevazuta de art.11 din Constitutie, Consiliul nu mai are competenta sa se pronunte asupra constitutionalitatii legii respective. Explicatia este aceea ca se considera ca in aceasta situatie s-a produs o exprimare directa a suveranitatii nationale iar Consiliul nu poate in nici un caz sa dezavueze poporul, care este de fapt suveran.

In unele situatii, controlul constitutionalitatii este obligatoriu; de pilda, in cazul legilor organice care trebuie, in mod obligatoriu, controlate de catre Consiliu inaintea intrarii lor in vigoare, cat si in ceea ce priveste Regulamentele Adunarii Nationale si al Senatului. Exista, apoi, situatiunea unor controale facultative sau provocate, cand Consiliul poate fi sesizat de Presedintele Republicii, de primul ministru, de presedintele Adunarii Nationale, de presedintele Senatului sau de 60 de deputati sau de 60 de senatori.

In ce priveste tratatele internationale, acestea pot fi transmise Consiliului pentru a verifica daca ele nu sunt contrare Constitutiei. O asemenea solicitare poate fi facuta de Presedintele Republicii, de primul ministru sau de presedintii uneia din Adunari, de 60 de deputati sau de 60 de senatori.

Cu privire la procedura, Consiliul dispune de un termen de o luna pentru a decide: in caz de urgenta, acest termen se poate scurta la 8 zile.

Referitor la efectul deciziilor Consiliului Constitutional cu privire la dispozitiunile neconstitutionale, trebuie observat ca daca este vorba de un tratat, Consiliul nu poate sa autorizeze ratificarea acestuia, ceea ce insemneaza ca el nu va putea sa intre in vigoare pe teritoriul francez.

Referitor la neconstitutionalitatea legilor, se observa ca de fapt Consiliul nu anuleaza niciodata o lege, ci numai declara ca ea nu este conforma cu Constitutia. Si aici se fac, in mod necesar, unele delimitari. Astfel, cand Consiliul Constitutional apreciaza ca o anumita dispozitie neconstitutionala este inseparabila de totalitatea legii, este logic ca intreaga lege sa fie considerata neconstitutionala. In schimb, daca dispozitia declarata neconstitutionala nu este inseparabila de restul prevederilor legii, presedintele republicii poate promulga legea cu exceptia textului considerat neconstitutional; acesta poate fi modificat, fiind supus unei noi dezbateri parlamentare sau Presedintele Republcii poate sa ceara Adunarilor o noua deliberare asupra legii in cauza.

Autoritatea deciziilor Consiliului Constitutional este foarte mare, acestea nefiind susceptibile de recurs.

In afara de cazurile mentionate, mai exista si alte proceduri in care Consiliul Constitutional intervine in mod facultativ pentru respectarea Constitutiei. Acestea sunt: situatia art.37 alin.2 si situatia art.41. Art.37 alin.2 din Constitutia franceza prevede urmatoarele: 'Textele de factura legislativa intalnite in aceste materii (este vorba de materii altele decat cele din domeniul legii) care au un caracter reglementar, pot fi modificate prin decrete adoptate dupa avizul Consiliului de Stat. Acelea dintre aceste texte care au intervenit dupa intrarea in vigoare a prezentei Constitutii nu vor putea fi modificate prin decret decat daca Consiliul Constitutional a stabilit ca ele au un caracter reglementar, in virtutea alineatului precedent'.

Cu alte cuvinte, acest text permite Guvernului sa obtina de la Consiliul Constitutional autorizatia de a modifica prin decret o lege intervenita dupa anul 1958 intr-un domeniu care nu tine de competenta legiuitorului. Intr-o asemenea situatie, Consiliul repara, a posteriori, o iregularitate care a fost comisa prin recurgerea la vot de catre Parlament intr-un domeniu in care Constitutia nu-i mai recunoaste Parlamentului dreptul sa intervina, domeniul devenind de competenta Guvernului. Reamintim ca in sistemul francez exista o delimitare ferma intre aceasta competenta juridica generala, care apartine Parlamentului in problemele legislative, si competenta reglementara care apartine Guvernului, organul executiv. De altfel, art.37 alin.1 precizeaza ca materiile, altele decat cele de domeniul legii, au un caracter reglementar.

In cea de a doua situatie, art.41 prevede: 'Daca in cursul unei proceduri legislative se constata ca o propunere sau un amendament nu este de domeniul legii, sau este contrara unei delegatii acordata in virtutea art.38, Guvernul poate opune inadmisibilitatea. In cazul unui dezacord intre Guvern si presedintele Adunarii interesate, Consiliul Constitutional, la cererea unuia dintre acestia, hotaraste intr-un ingerval de 8 zile'. Acest articol permite deci Guvernului ca in timpul unei dezbateri parlamentare sa inlature o propunere sau un amendament care nu intra in domeniul legii sau care a facut obiectul unei delegari in favoarea Guvernului, pe baza art.38. Art.41 permite ca sa se intervina in cursul procedurii de elaborare a legii fara a se astepta votul, in scopul de a se impiedica producerea unei violari constitutionale intr-un domeniu ce priveste adoptarea actelor normative. O asemenea procedura permite sa se elimine germenul de neconstitutionalitate chiar inainte de a se finaliza in cadrul unei legi.

In ceea ce priveste jurisprudenta Consiliului Constitutional, este de remarcat ca el s-a afirmat ca un aparator ferm al repartitiei competentelor intre Parlament si Guvern si, totodata, ca un aparator al drepturilor si intereselor cetatenilor. De notat este faptul ca in viata politica si juridica franceza s-au manifestat puncte de vedere diferite in ce priveste natura si utilitatea Consiliului Constitutional. Toti observatorii considera astazi ca acest organism are statutul unui organ jurisdictional, iar deciziile sale sunt intemeiate pe analize juridice. Cu toate acestea, au fost inregistrate si reactii negative in anumite cercuri politice. O serie de oameni politici, printre care François Mitterand in 1964, ba chiar Jacques Chirac in 1978, au criticat acest organism pentru puterea sa discretionara si pentru competentele foarte largi pe care el le-ar detine. Cu toate acestea, Consiliul Constitutional s-a impus in viata societatii franceze, in viata politica si in lumea juristilor, lucru cu atat mai evident cu cat au fost facute propuneri care tind sa se extinda competentele acestui Consiliu. Asemenea proiecte sunt inca in studiu si ele tind ca in perspectiva sa confere Consiliului Constitutional si mai multe atributii.

O propunere de revizuire constitutionala a fost angajata de catre François Mitterand, la 30 martie 1990, tinzand sa amplifice rolul Consiliului Constitutional, in special sa-i ofere posibilitatea de a controla pe cale de exceptie ceea ce, dupa cum se stie, in sistemul roman s-a si infaptuit.

In proiectul de modificare a legii referitoare la Consiliul Constitutional se prevede ca dispozitiunile unei legi care aduc atingere drepturilor fundamentale pot sa fie puse in discutie in fata judecatorului de catre orice persoana care are un interes in legatura cu aplicarea lor. Dar in aceasta privinta, domeniul acestei noi cai nu este nelimitat, orice pretinsa neconstitutionalitate neputand fi ridicata in fata Consiliului pe cale de exceptie. De pilda, nu ar putea fi invocate neregularitatile savarsite in procedura legislativa sau un amestec al legiuitorului in domeniul reglementar. Pe de alta parte, este de observat ca toate legile promulgate ar putea fi criticate in acest sistem nou. Procedura este insa destul de complicata si anume exceptia de neconstitutionalitate este ridicata in fata judecatorului care procedeaza la un prim examen; dupa aceea, transmite cauza fie Consiliului de Stat, fie Curtii de Casatie, dupa cum este vorba de un judecator administrativ sau de un judecator judiciar; daca raspunsul acestora este afirmativ, in sensul ca s-ar constata ca este vorba de o problema intr-adevar serioasa care ridica aspecte de neconstitutionalitate, va fi sesizat Consiliul Constitutional, care va lua o hotarare in urma unei dezbateri contradictorii, tinand seama de observatiile partilor. Acesta va trebui sa decida in termen de 3 luni. De remarcat este faptul ca, intr-un asemenea caz, o dispozitie legislativa declarata neconstitutionala va fi pur si simplu abrogata, incetand sa-si mai produca efectele, ceea ce nu este cazul in sistemul romanesc in vigoare, unde intr-o asemenea situatie deciziile adoptate de Curtea Constitutionala sunt aplicabile numai in litigiul respectiv.

16. Contributia gandirii si practicii franceze la dezvoltarea Dreptului Constitutional

Gandirea si practica constitutionala franceza au exercitat si exercita o influenta dintre cele mai importante asupra dezvoltarii dreptului constitutional. Istoricele principii inscrise in Declaratia drepturilor omului si cetateanului au fost incorporate in textul constitutiilor unor state care si-au dobandit independenta. Valoarea morala, politica si juridica a marilor principii stabilite de Revolutia franceza a depasit momentul epocii respective, proiectandu-se ca adevarate comandamente ale infaptuirii unei societati democratice intr-o lume bazata pe respectul regulilor de drept. Desi in mod inevitabil Declaratia drepturilor omului si cetateanului poarta amprenta momentului istoric in care a fost elaborata, cuprinzand in mod firesc anumite insuficiente, structura sa, marile principii pe care le consacra au devenit astazi patrimoniul comun al gandirii juridice in domeniul drepturilor omului, inscriindu-se cu o forta deosebita in viata popoarelor, in gandirea de drept constitutional.

Studiile romanesti de specialitate au remarcat demarcatia pe care Declaratia drepturilor omului si cetateanului din 1789 o face intre diferitele categorii de drepturi si anume: drepturile cuvenite indivizilor in calitatea lor de persoane; drepturile cuvenite indivizilor ca membri ai societatii; drepturile colective si garantiile^[30]

In lumina Declaratiei si a jusnaturalismului francez, sunt considerate astazi drepturi absolut personale, de care indivizii trebuie sa se bucure in calitatea lor de persoane: libertatea, egalitatea, proprietatea (considerata sacra si inviolabila), siguranta si rezistenta impotriva asupririi. Asemenea drepturi au fost estimate ca reprezentand, sub aspectul continutului lor social, conditiile inerente ale inlaturarii privilegiilor feudale, ale instaurarii unei noi societati bazate pe proprietatea privata, pe libertatea de a contracta si concura si pe principiile egalitatii. Principiile mentionate s-au afirmat incontestabil ca reprezentand drepturi fundamentale cetatenesti, intrucat oamenii revendicand posibilitati egale de a fi admisi in toate demnitatile, posturile si serviciile publice, se prezinta ca membri ai unei societati ce trebuie sa le recunoasca aceleasi drepturi si indatoriri. Orice cetatean are dreptul sa vorbeasca, sa scrie, sa-si tipareasca, sa-si exprime ideile si sa raspunda la folosirea abuziva a acestei libertati. Contributia comuna necesara intretinerii fortei publice trebuie sa fie repartizata intre cetateni in mod egal in raport de posibilitatile lor. Cetatenii au, totodata, dreptul sa constate - direct sau prin reprezentantii lor - necesitatea contributiei publice, sa o consimta in mod liber, sa-i urmareasca intrebuintarea, sa-i fixeze volumul, modul de impunere, de incasare si de durata.

In ceea ce priveste instituirea unor garantii prin stabilirea unor principii de ordin procedural, aceasta avea in vedere - in conceptia autorilor Declaratiei drepturilor omului si cetateanului - in special drepturile care erau cel mai frecvent incalcate sub regimul absolutist. Astfel, retine atentia ideea ca nici un om nu poate fi acuzat, arestat sau detinut decat in cazurile prevazute de lege si potrivit formelor pe care legea le prescrie. Cei care solicita, transmit, executa sau fac sa fie executate ordine arbitrare, urmeaza sa fie pedepsiti, dar orice cetatean chemat sau somat in virtutea legii trebuie sa se supuna autoritatii acesteia numaidecat, deoarece prin impotrivire el se face vinovat. In conceptia Declaratiei drepturilor omului si cetateanului, legea nu trebuie sa stabileasca decat pedepsele stricte si in mod evident necesare, nimeni neputand fi pedepsit decat in virtutea unei legi adoptate si promulgate anterior savarsirii delictului si aplicate in mod legal. In viziunea marilor autori ai Declaratiei drepturilor omului si cetateanului, orice om trebuie considerat nevinovat pana la stabilirea culpabilitatii sale. Daca se considera absolut necesar, el poate fi arestat, orice presiune sau manifestare de forta care n-ar fi necesare autoritatilor pentru a se asigura ca persoana va raspunde in fata justitiei urmand sa fie reprimate prin lege.

Deci, marile principii pe care Declaratia drepturilor omului si cetateanului le-a fundamentat constituie si astazi idei extraordinare, a caror importanta se proiecteaza peste veacuri ca elemente indispensabile oricarei societati; ideea ca oamenii se nasc si raman liberi, ca scopul oricarei asociatii politice este apararea drepturilor naturale si imprescriptibile ale omului, rezista dincolo de vicisitudinile timpului ca idei esentiale pe care trebuie sa se intemeieze orice societate politica. Marile principii ale Declaratiei, ca de pilda acela ca libertatea consta in a putea face tot ceea ce nu este in detrimentul altuia; ca principiul suveranitatii rezida in natiune, s-au perpetuat pana in zilele noastre si, desi Declaratia nu are decat un continut programatic, ea isi pastreaza, datorita ideilor esentiale pe care le cuprinde, o valoare deosebita pana in zilele noastre. Ea marcheaza, incontestabil, o contributie de seama a gandirii politice franceze, care constituie un aport de seama la imbogatirea tezaurului gandirii sociale in general. Faptul ca aceste idei ale Declaratiei drepturilor omului si cetateanului din 1789 au fost incorporate in textul actualei Constitutii denota inca odata atasamentul profund al poporului francez fata de acest document, constiinta faptului ca ea reprezinta o parte a gandirii si actiunii sale politice pentru lichidarea absolutismului.

O a doua idee care marcheaza, dupa parerea noastra, permanenta contributiei si gandirii franceze la dezvoltarea dreptului constitutional este principiul separatiei puterilor. Acest principiu, dupa cum se cunoaste, a fost interpretat in diferite feluri in zilele noastre. Au existat, desigur, tendinte de a-l interpreta in mod absolut si dogmatic, de a face din separatia puterilor un principiu rigid, anacronic, depasit, care sa interzica practic orice modernism, orice inovatie in relatiile intre puterile statului. Au existat insa si tendinte de a anihila acest principiu, de a cauta sa distruga separatia dintre puteri sub pretextul unei pretinse 'unicitati' a puterilor statului, a suveranitatii care ar impiedica orice fel de separatie functionala intre puteri.

Doctrina romana de specialitate a aratat insa, cu multe argumente, ca ideea separatiei puterilor - atat de draga teoreticienilor francezi - nu reprezinta un principiu depasit si nici un principiu de care societatea de astazi ar trebui sa se dispenseze. Inteleasa in mod corect, separatia puterilor este o conditie fundamentala a desfasurarii activitatii organelor statului si, in acelasi timp, o conditie a respectarii competentei diverselor puteri in forma de guvernamant. Desigur, nu o viziune rigida, formala, despre separatia puterilor este de natura a da satisfactie intr-o epoca in care se cauta idei noi si tot mai moderne. Dar exista, fireste, o mare diferenta intre negarea separatiei puterilor si recu­noas­te­rea acestui principiu, pe baza unei flexibilitati. Gandirea franceza, dupa parerea noastra, nu a avut in vedere niciodata o abordare rigida a separatiei puterilor, ci dimpotriva tocmai o intelegere a acestui principiu in lumina transformarilor sociale, a schimbarilor si a elementelor noi pe care societatea este chemata sa le receptioneze.

Analizand in detaliu teoria separatiei puterilor in evolutia sa istorica, autorii romani Ioan Muraru si Simina Tanasescu observa ca aceasta a cunoscut o mare raspandire in secolul al XIX-lea si a stat la baza clasificarii regimurilor in regimuri care practica 'confuziunea puterilor' si regimuri care realizeaza 'separatia puterilor'^[31]. Constitutia franceza din anul 1958 a valorificat teoria separatiei puterilor fara a prelua insa distinctia rigida dintre puterea legislativa si cea executiva, dand astfel Guvernului posibilitatea de a legifera in anumite domenii. Potrivit constitutionalistilor francezi, arata profesorul Ioan Muraru, Constitutia din 1958 a transformat Guvernul care pana atunci era doar un agent intr-o putere, el recuperand prerogativa esentiala a puterii guvernamentale care este initiativa legislativa. Manifestand anumite rezerve fata de teoria clasica a separatiei puterilor conceputa intr-un sens abstract, profesorul Ioan Muraru subliniaza ca nu trebuie sa se interpreteze ca ea si-ar fi pierdut din importanta si actualitate ramanand o teorie a trecutului. Marea forta a teoriei separatiei puterilor consta tocmai in fantastica sa rezonanta sociala, politica si morala. Ea a intrat in constiinta multimilor, care au receptat-o ca pe cea mai eficienta reteta contra despotismului si in favoarea libertatii si democratiei. Se poate spune, fara a gresi, ca teoria separatiei puterilor reprezinta o contributie dintre cele mai importante ale gandirii franceze la dezvoltarea dreptului constitutional. Desi motivatiile lui Rousseau au o origine mai indepartata, in scrierile lui John Lock si in intreaga scoala britanica nu putem sa nu recunoastem ca vigoarea si raspandirea teoriei separatiei puterilor se datoresc altui mare autor care este Montesquieu. Prin urmare, vorbind despre contributia constitutionala franceza se poate afirma ca teoria separatiei puterilor ramane unul dintre punctele esentiale care invedereaza o asemenea contributie, justificandu-i utilitatea si oportunitatea.

Intre contributiile notabile aduse de gandirea si practica franceza de Drept Constitutional la imbogatirea teoriei si stiintei Dreptului Constitutional un loc aparte il ocupa si mecanismul francez de control al constitutionalitatii. Un asemenea mecanism de control se inscrie in sistemul mecanismelor prin organe specializate. Este stiut faptul ca in teoria dreptului constitutional exista un control efectuat prin organe jurisdictionale si prin organe politice, dar controlul realizat de organe specializate ofera elemente noi si intr-adevar notabile pentru efectuarea unui control al constitutionalitatii care sa fie eficient si care sa se bucure, totodata, de o reala autoritate. Din acest punct de vedere, practica franceza este relevanta; nu intamplator Constitutia romana din 1991 a tinut seama in mare masura de organizarea Consiliului Constitutional francez si de activitatea sa. Noi am aratat in paragraful precedent ca institutia Consiliului Constitutional a intampinat totusi anumite critici si anumite distantari din partea unor oameni politici si a unor juristi. Dar nu se poate contesta valoarea si importanta muncii acestui organism si, pe buna dreptate, autorul francez de drept constitutional Philippe Ardant constata ca 'daca nu toate deciziile sale au intrunit unanimitate, in ansamblu jurisprudenta sa merita sa fie aprobata'^[32]. Activitatea Consiliului Constitutional francez reprezinta un alt element de noutate si de originalitate, ce constituie fara indoiala o contributie pe care gandirea si practica franceza o aduc la dezvoltarea Dreptului Constitutional si, din acest punct de vedere, nu putem decat sa subliniem acest aspect care intregeste viziunea cu privire la marile contributii franceze la dezvoltarea teoriei si a practicii dreptului constitutional.

CONSTITUTIA REPUBLICII FRANCEZE
din 4 octombrie 1958
(cu modificarile ulterioare)

PREAMBUL

Poporul francez proclama in mod solemn atasamentul sau fata de Drepturile Omului si Principiile suveranitatii nationale asa cum ele au fost definite in Declaratia din 1789, confirmata si completata in preambulul Constitutiei din 1946.

In virtutea acestor principii, precum si al celui al liberei decizii a popoarelor, Republica ofera teritoriilor de Peste Mari care manifesta dorinta de a adera la aceasta Constitutie, institutii noi, fundamentate pe idealul comun de libertate, egalitate si fraternitate, concepute in spiritul evolutiei lor democratice.

Articolul Intai

Franta este o Republica indivizibila, laica, democratica si sociala. Ea asigura egalitatea in fata legii a tuturor cetatenilor, fara deosebire de origine, rasa sau religie. Ea respecta toate credintele.

Titlul Intai

Despre suveranitate

Articolul 2

Limba Republicii este franceza.

Emblema nationala este drapelul tricolor, albastru, alb, rosu.

Imnul national este 'Marseilleza'.

Deviza Republicii este 'Libertate, Egalitate, Fraternitate'.

Principiul sau este: guvernarea poporului, de catre popor si pentru popor.

Articolul 3

Suveranitatea nationala apartine poporului care o exercita prin reprezentantii sai si prin referendum.

Nici o parte a poporului si nici un individ nu poate sa-si atribuie exercitarea ei.

Sufragiul poate fi direct sau indirect, in conditiile prevazute de Constitutie. El este intotdeauna universal, egal si secret.

Au calitatea de alegatori, in conditiile prevazute de lege, toti conationalii francezi majori, de ambele sexe, care se bucura de drepturile lor civile si politice.

Articolul 4

Partidele si formatiunile politice concura la exprimarea vointei alegatorilor. Ele se constituie si isi desfasoara activitatea in mod liber. Ele trebuie sa respecte principiile suveranitatii nationale si ale democratiei.

Titlul II

Presedintele Republicii

Articolul 5

Presedintele Republicii vegheaza la respectarea Constitutiei. El asigura, prin impartialitatea sa, functionarea normala a puterilor publice, precum si continuitatea statului.

El este, in acelasi timp, garantul independentei nationale, al integritatii teritoriale si al respectarii tratatelor.

Articolul 6

Presedintele Republicii este ales pe un termen de cinci ani prin sufragiu universal direct.

Modalitatile de aplicare a prezentului articol vor fi stabilite printr-o lege organica.

Articolul 7

Presedintele Republicii este ales cu majoritatea absoluta a sufragiilor exprimate. Daca aceasta nu poate fi obtinuta la primul tur de scrutin, se procedeaza la un al doilea tur de scrutin in a doua duminica urmatoare. La acesta se pot prezenta numai cei doi candidati care, in eventualitatea retragerii candidatilor cei mai favorizati, au obtinut cel mai mare numar de voturi dupa primul tur de scrutin.

Scrutinul este initiat la convocarea Guvernului.

Alegerea noului Presedinte are loc la cel putin 20 zile si cel mult 35 zile inainte de expirarea mandatului presedintelui in exercitiu.

In cazul in care, dintr-o anume cauza, functia de Presedinte al Republicii devine vacanta, sau cand Consiliul Contitutional, sesizat de catre Guvern, constata cu o majoritate absoluta a membrilor sai indisponibilitatea Presedintelui, functiile acestuia, cu exceptia celor prevazute la articolele 11 si 12 de mai jos, vor fi exercitate in mod provizoriu de presedintele Senatului iar daca si acesta este in incapacitate de a-si exercita functiile, de catre Guvern.

In caz de vacanta sau cand incapacitatea presedintelui a fost declarata definitiva de catre Consiliul Constitutional, scrutinul pentru alegerea noului Presedinte va avea loc, exceptand cazul de forta majora constatat de Consiliul Constitutional, la cel putin 20 de zile si cel mult 35 de zile dupa deschiderea vacantei sau a declararii caracterului definitiv al incapacitatii.

Daca, in cele sapte zile ce preced data limita pentru depunerea candidaturilor, una din persoanele care, cu mai putin de 30 de zile inainte de aceasta data a anuntat public decizia sa de a candida, inceteaza din viata sau se afla intr-o situatie de incapacitate, Consiliul Constitutional poate decide amanarea alegerilor.

Daca, inaintea primului tur de scrutin, unul dintre candidati inceteaza din viata sau se afla intr-o situatie de incapacitate, Consiliul Constitutional dispune amanarea alegerilor.

In caz de deces sau incapacitate a unuia dintre cei doi candidati mai avantajati la primul tur de scrutin inaintea retragerilor eventuale, Consiliul Constitutional va decide daca este cazul sa se procedeze din nou la ansamblul operatiilor electorale; in acelasi mod se va proceda si in caz de deces sau incapacitate a unuia dintre cei doi candidati ramasi in competitie pentru al doilea tur de scrutin.

In toate cazurile, Consiliul Constitutional va fi sesizat in conditiile stabilite la cel de-al doilea alineat al articolului 61 de mai jos sau in cele stabilite, pentru prezentarea unui candidat, prin legea organica prevazuta la articolul 6 de mai sus.

Consiliul Constitutional poate sa proroge termenele prevazute la cel de al 3-lea si la al 5-lea alineat fara ca scrutinul sa poata avea loc mai inainte de 35 de zile dupa data hotararii Consiliului Constitutional. Daca aplicarea dispozitiilor prezentului alineat a avut ca efect amanarea alegerilor la o data ulterioara expirarii mandatului Presedintelui in exercitiu, acesta va ramane in functie pana la proclamarea succesorului sau.

Nu se va putea face aplicarea articolelor 49 si 50 si nici a articolului 89 al Constitutiei in perioada cand Presedintia Republicii este vacanta sau in perioada care urmeaza de la declararea caracterului definitiv al incapacitatii Presedintelui Republicii pana la alegerea succesorului sau.

Articolul 8

Presedintele Republicii numeste Primul Ministru. El va pune capat exercitarii functiilor acestuia prin prezentarea demisiei Guvernului de catre Primul Ministru.

La propunerea Primului Ministru, Presedintele numeste pe ceilalti membri ai Guvernului si dispune incetarea functiilor lor.

Articolul 9

Presedintele Republicii prezideaza sedintele Consiliului de Ministri.

Articolul 10

Presedintele Republicii promulga legile in cele 15 zile care urmeaza comunicarii catre Guvern a legii adoptate definitiv.

El poate, inaintea expirarii acestui termen, sa solicite Parlamentului o noua deliberare asupra legii sau asupra unor articole din ea. Aceasta noua deliberare nu poate fi refuzata.

Articolul 11

Presedintele Republicii, poate, la propunerea Guvernului in timpul sesiunilor sau la propunerea comuna a celor doua Camere, publicata in Buletinul Oficial, sa supuna unui referendum orice proiect de lege privind organizarea puterilor publice, cu privire la efectuarea unor reforme in legatura cu politica economica sau sociala a natiunii si cu privire la serviciile care concura la aceasta, sau care tind la aprobarea unui acord de Comunitate sau care vizeaza autorizarea ratificarii unui tratat care, fara a fi contrar Constitutiei, ar avea unele consecinte asupra functionarii institutiilor.

Atunci cand referendumul este organizat la propunerea Guvernului, acesta prezinta in fata fiecarei Camere o declaratie care este urmata de dezbateri. In cazul in care referendumul s-a soldat cu adoptarea unui proiect de lege, Presedintele Republicii promulga legea in cele 15 zile care urmeaza proclamarii rezultatului consultarii.

Articolul 12

Presedintele Republicii poate pronunta dizolvarea Adunarii Nationale, dupa consultarea Primului Ministru si a presedintilor Camerelor.

Alegerile generale vor avea loc la cel putin 20 zile si cel mult 40 zile dupa dizolvare.

Adunarea Nationala se reuneste de drept in cea de-a doua joi de dupa alegerea sa. Daca aceasta sedinta are loc in afara perioadelor prevazute pentru sesiunile ordinare, se va deschide de drept o sesiune, pentru o perioada de 15 zile.

Nu se poate proceda la o noua dizolvare in anul care urmeaza acestor alegeri.

Articolul 13

Presedintele Republicii semneaza ordonantele si decretele adoptate ca urmare a unei dezbateri in Consiliul de Ministri.

El numeste in functiile civile si militare de stat.

Consilierii de Stat, marele cancelar al Legiunii de onoare, ambasadorii si trimisii extraordinari, consilierii superiori la Curtea de conturi, prefectii, reprezentantii Guvernului in Teritoriile de Peste Mari, ofiterii comandanti, rectorii academiilor, directorii administratiei centrale, sunt numiti ca urmare a unei hotarari a Consiliului de Ministri.

O lege organica stabileste celelalte functii prevazute a fi ocupate ca urmare a unei hotarari a Consiliului de Ministri, precum si conditiile in care prerogativa Presedintelui Republicii de numire poate fi delegata, de catre acesta, pentru a fi exercitata in numele lui.

Articolul 14

Presedintele Republicii acrediteaza ambasadorii si trimisii extraordinari pe langa puterile straine; ambasadorii si trimisii extraordinari straini ii prezinta Presedintelui scrisorile de acreditare.

Articolul 15

Presedintele Republicii este comandantul suprem al armatei. El prezideaza consiliile si comitetele superioare ale Apararii Nationale.

Articolul 16

Atunci cand institutiile Republicii, independenta Natiunii, integritatea teritoriului sau indeplinirea angajamentelor internationale sunt amenintate intr-un mod grav si imediat, si cand functionarea legala a autoritatii de stat constitutionale este intrerupta, Presedintele Republicii ia masurile cerute de circumstante, dupa consultarea oficiala a Primului Ministru, a presedintilor Camerelor si a Consiliului Constitutional.

El informeaza despre aceasta si Natiunea, printr-un mesaj.

Aceste masuri trebuie sa fie inspirate de vointa de a asigura autoritatii de stat constitutionale, in cel mai scurt timp, mijloacele pentru a-si indeplini misiunea. In acest sens este consultat si Consiliul Constitutional.

Parlamentul se reuneste de drept.

Adunarea Nationala nu poate fi dizolvata in timpul exercitarii puterilor exceptionale.

Articolul 17

Presedintele Republicii are dreptul de a acorda gratierea.

Articolul 18

Presedintele Republicii comunica prin mesaje cu cele doua Camere ale Parlamentului, care sunt citite si care sunt urmate de dezbateri.

Daca Parlamentul nu se afla in sesiune, el se reuneste in acest scop in mod special .

Articolul 19

Actele Presedintelui Republicii, altele decat cele prevazute la articolele 8 (alineat 1), 11, 12, 16, 18, 54, 56 si 61 vor fi contrasemnate de Primul Ministru si, eventual, de ministrii de resort.

Titlul III

Guvernul

Articolul 20

Guvernul stabileste si conduce politica Natiunii.

El dispune de administratie si forta armata.

El raspunde in fata Parlamentului in conditiile si conform procedurilor prevazute la articolele 49 si 50.

Articolul 21

Primul Ministru conduce activitatea Guvernului. El raspunde de Apararea Nationala. El asigura aplicarea legilor. Sub rezerva dispozitiilor articolului 13, el exercita puterea regulamentara si numeste in functii civile si militare.

El poate delega ministrilor unele din atributiile sale.

El suplineste, daca este cazul, Presedintele Republicii in prezidarea consiliilor si comitetelor prevazute la art.15.

El poate, in mod exceptional, sa prezideze sedintele Consiliului de Ministri in locul Presedintelui Republicii, in virtutea unei delegatii exprese si pentru o anumita ordine de zi determinata.

Articolul 22

Actele Primului Ministru sunt contrasemnate, daca este cazul, de ministrii insarcinati cu aplicarea lor.

Articolul 23

Functiile membrilor Guvernului sunt incompatibile cu exercitarea oricarui mandat parlamentar, a oricarei functii de reprezentare profesionala cu caracter national si a oricarui serviciu public sau activitate profesionala.

O lege organica stabileste conditiile in care se procedeaza pentru inlocuirea titularilor unor astfel de mandate, functii si posturi.

Inlocuirea membrilor Parlamentului are loc conform cu dispozitiile art.25.

Titlul IV

Parlamentul

Articolul 24

Parlamentul se compune din Adunarea Nationala si Senat.

Deputatii Adunarii Nationale sunt alesi prin sufragiu direct.

Senatul este ales prin sufragiu indirect. El asigura reprezentarea colectivitatilor teritoriale ale Republicii. Francezii stabiliti in afara Frantei sunt reprezentati in Senat.

Articolul 25

O lege organica stabileste durata autoritatii fiecarei Camere, numarul membrilor sai, indemnizatia lor, conditiile de eligibilitate, regimul neeligibilitatii si al incompatibilitatilor.

Ea stabileste, de asemenea, conditiile in care vor fi alese persoanele chemate sa asigure, in cazul unor locuri vacante, inlocuirea unor deputati sau senatori pana la reinnoirea generala sau partiala a Camerei din care fac parte.

Articolul 26

Nici un membru al Parlamentului nu poate fi urmarit, cercetat, arestat, detinut sau judecat pentru opiniile sau voturile emise de el in exercitiul functiunii.

Nici un membru al Parlamentului nu poate sa fie urmarit sau arestat pe motiv penal sau corectional, pe durata sesiunilor parlamentare, decat cu autorizatia Camerei din care face parte, in afara de cazurile de flagrant delict.

Nici un membru al Parlamentului nu poate sa fie arestat, in afara sesiunii, decat cu autorizatia biroului Camerei din care face parte, cu exceptia cazurilor de flagrant delict, de urmariri autorizate sau de condamnare definitiva.

Detentia sau urmarirea unui membru al Parlamentului se suspenda daca aceasta este ceruta de Camera din care face parte.

Articolul 27

Orice mandat imperativ este nul.

Dreptul de vot al membrilor Parlamentului este personal.

Printr-o lege organica poate autoriza, in mod exceptional, delegarea votului. In acest caz, nimanui nu i se poate delega mai mult de un singur mandat.

Articolul 28

Parlamentul se reuneste de plin drept intr-o sesiune ordinara, care se deschide in prima zi lucratoare din luna octombrie si ia sfarsit in ultima zi lucratoare din luna iunie.

Numarul de zile de sedinte pe care fiecare Camera le poate tine in cursul sesiunii ordinare nu poate sa depaseasca o suta doazeci. Fiecare Camera va stabili saptamanile in care se vor tine sedinte.

Tinerea unor sedinte suplimentare va putea avea loc ca urmare a hotararii primului ministru, dupa consultarea presedintelui Camerei respective, ori ca urmare a hotararii majoritatii membrilor uneia dintre Camere.

Zilele si orele de sedinte vor fi stabilite prin regulamentul fiecarei Camere.

Articolul 29

Parlamentul se reuneste in sesiune extraordinara la cererea Primului Ministru sau a majoritatii membrilor care compun Adunarea Nationala, cu privire la o ordine de zi determinata.

Atunci cand sesiunea extraordinara a fost convocata la cererea membrilor Adunarii Nationale, decretul de inchidere a lucrarilor intervine imediat ce Parlamentul a epuizat ordinea de zi pentru care a fost convocat si cel mai tarziu la 12 zile de la reunirea sa.

Primul Ministru este singurul care poate solicita o noua sesiune inaintea expirarii lunii care urmeaza decretului de inchidere.

Articolul 30

In afara cazurilor cand Parlamentul se reuneste de plin drept, sesiunile extraordinare vor fi deschise si vor fi inchise de catre Presedintele Republicii.

Articolul 31

Membrii Guvernului au dreptul sa participe la lucrarile celor doua Camere. Le va fi acordat cuvantul atunci cand o cer.

Ei pot fi asistati de specialisti din aparatul Guvernului.

Articolul 32

Presedintele Adunarii Nationale este ales pe durata intregii legislaturi. Presedintele Senatului este ales dupa fiecare remaniere partiala.

Articolul 33

Sedintele celor doua Camere sunt publice. Procesul verbal integral al dezbaterilor se publica in 'Jurnalul Oficial'.

Fiecare Camera poate sa tina sedinte fara participarea publicului, la cererea Primului Ministru sau a unei zecimi din membrii sai.

Titlul V

Raporturile intre Parlament si Guvern

Articolul 34

Orice lege va fi votata de Parlament.

Prin lege vor fi stabilite reglementarile privind:

- drepturile civice si garantiile fundamentale acordate cetatenilor in exercitarea libertatilor publice; constrangerile impuse de Apararea Nationala cetatenilor in ceea ce priveste persoana si bunurile lor;

- nationalitatea, statutul si capacitatea persoanelor, regimurile matrimoniale, succesiunile si liberalitatile;

- stabilirea crimelor si delictelor, ca si a pedepselor carora le sunt aplicabile; procedura penala; amnistierea; crearea unor noi grade de jurisdictie si statutul magistratilor;

- bunurile impozabile, taxele si modalitatile de incasare a impozitelor de orice fel; regimul emiterii de moneda.

Legea va stabili, de asemenea, reglementarile privind:

- regimul electoral pentru alegerea adunarilor parlamentare si al adunarilor locale;

- crearea categoriilor de asezaminte publice;

- garantiile fundamentale acordate functionarilor civili si militari ai statului;

- nationalizarile de intreprinderi si transferul de proprietate al intreprinderilor din sectorul public in sectorul privat.

Legea va stabili principiile fundamentale:

- ale organizarii generale a Apararii Nationale;

- ale liberei administrari a colectivitatilor locale, a competentelor si resurselor lor;

- ale invatamantului;

- ale regimului proprietatii, ale drepturilor reale si obligatiilor civile si comerciale;

- ale dreptului la munca, ale dreptului sindical si al securitatii sociale.

Legile financiare stabilesc resursele si sarcinile Statului in conditiile si sub rezervele prevazute intr-o lege organica.

Legile privind programele stabilesc obiectivele actiunii economice si sociale a Statului.

Dispozitiile prezentului articol vor putea fi precizate si completate printr-o lege organica.

Articolul 35

Declaratia de razboi trebuie sa fie autorizata de Parlament.

Articolul 36

Starea de asediu este decretata in sedinta Consiliului de Ministri.

Prelungirea sa pe mai mult de douasprezece zile nu poate fi autorizata decat de Parlament.

Articolul 37

Problemele, altele decat cele specificate ca fiind de domeniul legii, au un caracter reglementar.

Textele legislative intervenite in aceste materii vor putea fi modificate prin decrete adoptate dupa avizul Consiliului de Stat. Acele texte care ar interveni dupa intrarea in vigoare a prezentei Constitutii nu vor putea fi modificate prin decret decat daca Consiliul Constitutional va fi stabilit ca ele au un caracter reglementar in virtutea alineatului precedent.

Articolul 38

Pentru indeplinirea programului sau, Guvernul poate sa ceara Parlamentului autorizarea de a adopta pe calea unor ordonante, masuri care in mod normal sunt de domeniul legii, pe un termen limitat,.

Ordonantele vor fi luate in Consiliul de Ministri dupa avizul Consiliului de Stat. Ele intra in vigoare imediat dupa publicarea lor, dar devin caduce daca proiectul legii de ratificare nu este depus in Parlament inaintea datei fixate prin legea de abilitare.

La expirarea termenului specificat la primul alineat al prezentului articol, ordonantele nu vor mai putea fi modificate decat prin legi, in domeniile care sunt de competenta legislativului.

Articolul 39

Initiativa legislativa apartine Primului Ministru si membrilor Parlamentului.

Proiectele de lege sunt dezbatute in sedintele Consiliului de Ministri dupa obtinerea avizului Consiliului de Stat si sunt depuse apoi in biroul uneia din cele doua Camere. Proiectele de lege din domeniul finantelor sunt prezentate in primul rand in Adunarea Nationala.

Articolul 40

Propunerile si amendamentele formulate de membrii Parlamentului nu vor fi admise daca adoptarea lor ar avea drept consecinta o diminuare a resurselor publice, ori crearea sau agravarea unor sarcini publice.

Articolul 41

Daca se constata, in cursul unei proceduri legislative, ca o propunere sau un amendament nu este de domeniul legii ori ar fi contrare unei delegari acordate in virtutea articolului 38, Guvernul poate opune inadmisibilitatea.

In cazul unui dezacord intre Guvern si Presedintele adunarii interesate, Consiliul Constitutional, la cererea unuia dintre acestia, hotaraste intr-un interval de opt zile.

Articolul 42

Discutarea proiectelor de lege, in cadrul primei Camere convocate, are ca obiect textul prezentat de Guvern.

Camera sesizata cu textul votat de cealalta Camera delibereaza asupra textului care i-a fost transmis.

Articolul 43

Proiectele si propunerile de lege vor fi trimise spre examinare comisiilor special create cu acest scop, la cererea Guvernului sau a Camerei care a fost sesizata.

Proiectele si propunerile pentru care o astfel de cerere nu a fost facuta vor fi trimise uneia dintre comisiile permanente, al caror numar este limitat la sase la fiecare Camera.

Articolul 44

Membrii Parlamentului si Guvernului au dreptul de a propune amendamente.

Dupa deschiderea dezbaterilor, Guvernul se poate opune examinarii oricarui amendament care nu a fost prezentat anterior comisiei.

Daca Guvernul o solicita, Camera sesizata se pronunta printr-un singur vot asupra intregului sau numai asupra unei parti din textul in discutie, retinand numai amendamentele propuse sau acceptate de catre Guvern.

Articolul 45

Orice proiect sau propunere de lege va fi examinata succesiv in cele doua Camere ale Parlamentului in vederea adoptarii unui text identic.

Atunci cand, urmare a unui dezacord intre cele doua Camere, un proiect sau o propunere de lege nu a putut fi adoptat dupa doua lecturi de catre fiecare Camera sau, daca Guvernul a declarat urgenta (a solicitat procedura de urgenta, n.tr.), dupa o singura lectura de catre fiecare dintre ele, Primul Ministru are dreptul de a cere reunirea unei comisii mixte paritare insarcinata sa propuna un text asupra dispozitiilor ramase in discutie.

Textul elaborat de comisia mixta poate fi supus de catre Guvern spre aprobare celor doua Camere. Nici un amendament nu se accepta fara acordul Guvernului.

Daca comisia mixta nu reuseste sa convina un text comun sau daca acest text nu va fi adoptat in conditiile prevazute la alineatul precedent, Guvernul poate, dupa o noua lectura in Adunarea Nationala si in Senat, sa ceara Adunarii Nationale sa decida in mod definitiv. In acest caz, Adunarea Nationala poate relua fie textul elaborat de comisia mixta, fie ultimul text votat de ea, modificat eventual printr-unul sau mai multe amendamente adoptate de Senat.

Articolul 46

Legile carora Constitutia le confera caracter de legi organice vor fi votate si modificate in conditiile urmatoare:

Proiectul sau propunerea nu va fi supus spre dezbatere si votare primei Camere sesizate decat la expirarea unui interval de cincisprezece zile de la depunerea sa.

Procedura articolului 45 este aplicabila. Totusi, din lipsa unui acord intre cele doua Camere, textul nu va putea fi adoptat de Adunarea Nationala la ultima lectura decat cu majoritatea absoluta a membrilor sai.

Legile organice referitoare la Senat trebuie sa fie votate in termeni identici de catre cele doua Camere.

Legile organice nu pot fi promulgate decat dupa declararea, de catre Consiliul Constitutional, a conformitatii lor cu Constitutia.

Articolul 47

Parlamentul voteaza proiectele de legi financiare in conditiile prevazute de o lege organica.

Daca Adunarea Nationala nu s-a pronuntat intr-o prima lectura in intervalul de 40 zile de la depunerea unui proiect, Guvernul sesizeaza Senatul, care trebuie sa hotarasca intr-un interval de cincisprezece zile. Se procedeaza apoi in conditiile prevazute la articolul 45.

In cazul in care Parlamentul nu s-a pronuntat intr-un interval de 60 zile, dispozitiile proiectului pot intra in vigoare printr-o ordonanta.

Daca legea finantelor, care stabileste resursele si taxele unui exercitiu financiar, nu a fost depusa in timp util pentru a fi promulgata inaintea debutului acestui exercitiu, Guvernul va cere de urgenta Parlamentului autorizatia de a percepe impozitele si deschide, prin decret, creditele, raportandu-se la sarcinile (serviciile) votate.

Termenele prevazute in prezentul articol se suspenda atunci cand Parlamentul nu este in sesiune.

Curtea de Conturi va acorda sprijinul sau Parlamentului si Guvernului in controlul aplicarii legilor financiare.

Articolul 48

Fara a prejudicia asupra aplicarii ultimelor trei alineate ale art.28, ordinea de zi a Camerelor comporta, prin prioritate si in ordinea pe care Guvernul a stabilit-o, discutarea proiectelor de legi depuse de Guvern si a propunerilor de lege acceptate de el.

Cel putin o sedinta pe saptamana va fi rezervata cu prioritate interpelarilor membrilor Parlamentului si raspunsurilor Guvernului.

O sedinta lunara este rezervata ordinei de zi fixate de fiecare adunare.

Articolul 49

Primul Ministru, dupa deliberarea in Consiliul de Ministri, angajeaza in fata Adunarii Nationale raspunderea Guvernului asupra programului sau sau eventual asupra unei declaratii de politica generala.

Adunarea Nationala va putea pune in cauza responsabilitatea Guvernului prin adoptarea unei motiuni de cenzura. O astfel de motiune nu va putea fi acceptabila decat daca va fi semnata de cel putin o zecime dintre membrii Adunarii Nationale. Votul nu va putea avea loc decat la 48 ore dupa depunerea motiunii. Vor fi luate in calcul numai voturile favorabile motiunii de cenzura; aceasta nu poate fi adoptata decat cu o majoritate a membrilor care alcatuiesc Adunarea. Daca motiunea de cenzura va fi respinsa, semnatarii sai nu vor putea propune o alta motiune in cursul aceleiasi sesiuni, cu exceptia cazurilor prevazute la alineatul urmator.

Primul Ministru va putea, dupa ce va fi fost adoptata o hotarare in acest sens in Consiliul de Ministri, sa angajeze raspunderea Guvernului in fata Adunarii Nationale asupra votarii unui text. In acest caz, textul va fi considerat adoptat, daca o motiune de cenzura, depusa in urmatoarele 24 ore, va fi fost votata in conditiile prevazute la alineatul precedent.

Primul Ministru va avea dreptul sa ceara Senatului aprobarea unei declaratii de politica generala.

Articolul 50

In cazul in care Adunarea Nationala va adopta o motiune de cenzura ori cand va dezaproba programul sau o declaratie de politica generala a Guvernului, Primul Ministru va trebui sa prezinte Presedintelui Republicii demisia Guvernului.

Articolul 51

Inchiderea sesiunilor ordinare si a celor extraordinare se va amana de drept pentru a permite, daca este cazul, aplicarea dispozitiilor articolului 49. In acest caz se vor convoca, de drept, sedinte suplimentare.

Titlul VI

Tratatele si Acordurile internationale

Articolul 52

Presedintele Republicii negociaza si ratifica tratatele.

El va fi informat asupra oricarei negocieri avand drept scop incheierea unui acord international care nu este supus ratificarii.

Articolul 53

Tratatele de pace, tratatele comerciale, tratatele sau acordurile referitoare la organizatiile internationale, cele care angajeaza finantele Statului, cele care modifica dispozitii de natura legislativa, cele care se refera la statutul persoanelor, cele care privesc cedarea, schimbul sau alipirea de teritorii, nu vor putea fi ratificate sau aprobate decat in virtutea unei legi.

Asemenea tratate nu pot intra in vigoare decat dupa ce au fost ratificate sau aprobate.

Nici o cedare, nici un schimb, nici o adaugire (alipire) de teritoriu nu va fi valabila fara consimtamantul populatiilor interesate.

Articolul 53-1

Republica poate sa incheie, cu statele europene care sunt legate prin angajamente identice in problemele de azil sau de protectie a drepturilor omului si a libertatilor sale fundamentale, acorduri determinand competentele lor respective de a examina cererile de azil care le sunt prezentate.

Cu toate acestea, daca cererea nu intra in competenta lor, potrivit acestor acorduri, autoritatile Republicii vor avea dreptul sa acorde azil oricarui strain persecutat datorita actiunii sale in favoarea libertatii sau care ar solicita protectia Frantei, pentru un alt motiv.

Articolul 54

Daca Consiliul Constitutional, sesizat de catre Presedintele Republicii, de Primul Ministru sau de presedintele uneia dintre cele doua Camere sau de catre 60 de deputati ori 60 de senatori, va considera ca un angajament international contine o clauza contrara Constitutiei, autorizarea de a-l ratifica sau de a aproba angajamentul international in cauza nu va putea interveni decat dupa revizuirea Constitutiei.

Articolul 55

Tratatele sau acordurile ratificate sau aprobate conform reglementarilor au, incepand cu publicarea lor, o autoritate superioara celei a legilor, sub rezerva, pentru fiecare acord sau tratat, a aplicarii sale de catre cealalta parte.

Titlul VII

Consiliul Constitutional

Articolul 56

Consiliul Constitutional cuprinde noua membri, al caror mandat dureaza noua ani si nu poate fi reinnoit. Consiliul Constitutional se va reinnoi la fiecare trei ani cu o treime. Trei dintre membrii sai vor fi numiti de Presedintele Republicii, trei de Presedintele Adunarii Nationale, iar trei de presedintele Senatului.

In afara celor noua membri prevazuti mai sus, fac parte de drept, pe viata, din Consiliul Constitutional, fostii presedinti ai Republicii.

Presedintele va fi numit de Presedintele Republicii. El are vot preponderent (decisiv) in cazul impartirii voturilor.

Articolul 57

Functiile de membru al Consiliului Constitutional sunt incompatibile cu cele de ministru sau de membru al Parlamentului. Alte incompatibilitati sunt stabilite printr-o lege organica.

Articolul 58

Consiliul Constitutional vegheaza la regularitatea alegerii Presedintelui Republicii.

El examineaza contestatiile si proclama rezultatele scrutinului.

Articolul 59

In caz de contestare, Consiliul Constitutional va hotari asupra regularitatii alegerii deputatilor si senatorilor.

Articolul 60

Consiliul Constitutional vegheaza la regularitatea operatiunilor referendumului si totodata ii proclama rezultatele.

Articolul 61

Legile organice, inaintea promulgarii lor, si regulamentele adunarilor parlamentare, inaintea aplicarii lor, vor trebui sa fie supuse Consiliului Constitutional care se va pronunta asupra conformitatii lor cu Constitutia.

In aceleasi scopuri, legile pot fi trimise Consiliului Constitutional, inaintea promulgarii lor, de catre Presedintele Republicii, Primul Ministru, presedintele Adunarii Nationale, presedintele Senatului, 60 de deputati sau 60 de senatori.

In cazurile prevazute la cele doua alineate precedente, Consiliul Constitutional va trebui sa decida in termen de o luna. Cu toate acestea, la cererea Guvernului acest termen va putea fi redus la opt zile, daca exista urgenta.

In aceste din urma cazuri, sesizarea Consiliului Constitutional suspenda termenul de promulgare.

Articolul 62

O dispozitie declarata neconstitutionala nu poate fi promulgata nici pusa in aplicare.

Deciziile Consiliului Constitutional nu sunt susceptibile de nici un recurs. Ele se impun puterilor publice si tuturor autoritatilor administrative si jurisdictionale.

Articolul 63

O lege organica stabileste regulile de organizare si functionare a Consiliului Constitutional, procedura care va fi urmata in fata lui si in deosebi termenele prevazute pentru a-l sesiza cu contestatii.

Titlul VIII

Despre autoritatea judiciara

Articolul 64

Presedintele Republicii este garantul independentei autoritatii judiciare.

El va fi asistat de Consiliul Superior al Magistraturii.

O lege organica stabileste statutul magistratilor.

Magistratii de sediu sunt inamovibili.

Articolul 65

Consiliul Superior al Magistraturii va fi prezidat de Presedintele Republicii. Ministrul Justitiei va fi de drept vicepresedinte, el avand dreptul sa tina locul Presedintelui Republicii.

Consiliul Superior al Magistraturii se constituie in doua componente; una cu privire la magistratii de sediu si alta cu privire la magistratii din Parchet.

Componenta cu privire la magistratii de sediu va cuprinde, in afara Presedintelui Republicii si a ministrului justitiei, cinci magistrati de sediu si un magistrat al Parchetului, un consilier de stat desemnat de catre Consiliul de Stat, precum si trei personalitati, care nu apartin nici Parchetului, nici puterii judecatoresti, care vor fi desemnati respectiv de catre Presedintele Republicii, Presedintele Adunarii Nationale si Presedintele Senatului.

Componenta cu privire la magistratii Parchetului va cuprinde, in afara Presedintelui Republicii si a ministrului justitiei, cinci magistrati ai Parchetului, precum si un magistrat de sediu, un consilier de stat si trei personalitati din randul celor mentionate la alineatul precedent.

Componenta Consiliului Superior al Magistraturii, competent cu privire la magistratii de sediu, va tine seama de propunerile formulate pentru numirea magistratilor de sediu la Curtea de Casatie, de cele ale primului presedinte al Curtii de Apel, precum si de cele ale presedintilor de tribunal. Ceilalti magistrati de sediu vor fi numiti potrivit avizului conform.

Consiliul va statua in calitate de consiliu de disciplina al magistratilor de sediu. El va fi prezidat, in aceste cazuri, de catre presedintele Curtii de Casatie.

Componenta Consiliului Superior al Magistraturii competenta fata de magistratii Parchetului isi va da avizul asupra numirilor privind magistratii Parchetului, cu exceptia functiilor pentru care se prevede adoptarea unei hotarari a Consiliului de Ministri. Ea isi va da, de asemenea, avizul cu privire la sanctiunile disciplinare ce privesc pe magistratii Parchetului. In aceste cazuri, ea va fi prezidata de procurorul general de pe langa Curtea de Casatie.

O lege organica va stabili conditiile de aplicare a prezentului articol.

Articolul 66

Nimeni nu va putea fi detinut in mod arbitrar.

Autoritatea judiciara, garantul libertatii individuale, asigura respectarea acestui principiu in conditiile prevazute de lege.

Titlul IX

Inalta Curte de Justitie

Articolul 67

Se instituie o Inalta Curte de Justitie.

Ea este compusa din membri alesi, in mod egal, de Adunarea Nationala si de Senat, dupa fiecare reinnoire generala sau partiala a acestor adunari. Ea isi alege presedintele dintre membrii sai.

O lege organica va stabili compunerea Inaltei Curti, regulile functionarii sale, ca si procedura aplicabila inaintea sa.

Articolul 68

Presedintele Republicii nu raspunde de actele indeplinite in exercitiul functiilor sale decat in caz de inalta tradare. El nu poate fi pus sub acuzare decat de cele doua adunari care hotarasc prin vot identic, in scrutin public, si cu majoritatea absoluta a membrilor care le compun; el va fi judecat de Inalta Curte de Justitie.

Titlul X

Despre responsabilitatea penala a membrilor Guvernului

Articolul 68-1

Membrii Guvernului vor fi responsabili penal pentru actele indeplinite in exercitiul functiunii lor, care vor fi calificate crime sau delicte in momentul in care au fost comise.

Ei vor fi judecati de Curtea de Justitie a Republicii.

Curtea de Justitie va fi obligata sa respecte definitia crimelor si delictelor, precum si determinarea pedepselor, astfel cum rezulta din lege.

Articolul 68-2

Curtea de Justitie a Republicii cuprinde cincisprezece judecatori: doisprezece parlamentari alesi din randurile lor, in numar egal, de catre Adunarea Nationala si Senat, dupa fiecare reinnoire generala sau partiala a acestor adunari, si trei magistrati de sediu de la Curtea de Casatie, dintre care unul va prezida Curtea de Justitie a Republicii.

Orice persoana care se considera vatamata printr-o crima sau un delict comis de un membru al Guvernului in exercitiul functiilor sale poate sa formuleze o plangere pe care sa o adreseze unei comisii de ancheta.

Aceasta comisie va dispune fie clasarea procedurii, fie transmiterea sa procurorului general de pe langa Curtea de Casatie pentru a sesiza Curtea de Justitie a Republicii.

Procurorul general de pe langa Curtea de Casatie poate, de asemenea, sa sesizeze din oficiu Curtea de Justitie a Republicii cu privire la avizul conform al comisiei de ancheta.

Printr-o lege organica vor fi determinate conditiile de aplicare a prezentului articol.

Articolul 68-3

Dispozitiunile prezentului titlu sunt aplicabile faptelor comise inainte de intrarea sa in vigoare.

Titlul XI

Consiliul economic si social

Articolul 69

Consiliul economic si social, sesizat de Guvern, prezinta avizul sau asupra proiectelor de legi, de ordonanta sau de decret ca si asupra propunerilor de legi care ii sunt supuse.

Un membru al Consiliului economic si social poate fi desemnat de acesta pentru a expune in fata adunarilor parlamentare avizul Consiliului asupra proiectelor sau propunerilor care i-au fost supuse.

Articolul 70

Consiliul economic si social poate fi consultat, de asemenea, de catre Guvern, asupra oricarei probleme cu caracter economic sau social interesand Republica sau Comunitatea. Orice plan sau orice proiect de lege cu caracter economic sau social ii va fi supus pentru avizare.

Articolul 71

Compunerea Consiliului economic si social si regulile sale de functionare vor fi stabilite prin lege organica.

Titlul XII

Despre colectivitatile teritoriale

Articolul 72

Sunt considerate colectivitati teritoriale ale Republicii: comunele, departamentele si Teritoriile de Peste Mari. Orice alte colectivitati teritoriale vor fi create numai prin lege.

Aceste colectivitati se administreaza in mod liber prin consilii alese si in conditiile prevazute de lege.

In departamente si teritorii, delegatul Guvernului va avea ca sarcina reprezentarea intereselor nationale, controlul administrativ si respectul legilor.

Articolul 73

Regimul legislativ si organizarea administrativa a departamentelor de Peste Mari pot face obiectul masurilor de adaptare impuse de situatia lor speciala.

Articolul 74

Teritoriile de Peste Mari ale Republicii vor avea o organizare specifica, tinandu-se cont tocmai de interesele proprii in ansamblul intereselor Republicii.

Statutele Teritoriilor de Peste Mari vor fi stabilite prin legi organice care vor defini, in deosebi, competentele propriilor institutii, ele fiind modificate, in acelasi mod, dupa consultarea adunarilor teritoriale interesate.

Orice alte modalitati de organizare specifica a lor vor fi stabilite si modificate prin lege dupa consultarea adunarii teritoriale interesate.

Articolul 75

Cetatenii Republicii care nu beneficiaza de un statut civil de drept comun, singurul prevazut de articolul 34, isi vor pastra statutul lor personal atata timp cat nu vor renunta la el.

Titlul XIII

Dispozitii tranzitorii cu privire la Noua Caledonie

Articolul 76

Populatiile din Noua Caledonie sunt chemate sa se pronunte inaintea datei de 31 decembrie 1998 cu privire la dispozitiile Acordului semnat la Nouméa, la 5 mai 1998, si publicat la 27 mai 1998 in Jurnalul Oficial al Republicii Franceze.

Sunt admise sa participe la scrutin persoanele care indeplinesc conditiile stabilite prin art.2 al Legii nr.88-1028 din 9 noiembrie 1988.

Masurile necesare pentru organizarea scrutinului vor fi adoptate prin Decret al Consiliului de Stat, dezbatut prealabil in cadrul Consiliului de Ministri.

Articolul 77

Dupa aprobarea Acordului, in urma consultarii prevazute in art.76, pe calea unei legi organice adoptata dupa ce se va obtine avizul Adunarii Deliberative a Noii Caledonii, se vor determina, pentru a se asigura evolutia Noii Caledonii in respectul orientarilor definite prin acest Acord si potrivit modalitatilor necesare pentru punerea sa in aplicare:

- competentele de stat care vor fi transferate in mod definitiv institutiilor Noii Caledonii, esalonarea si modalitatile acestor transferuri, precum si repartitia sarcinilor care decurg din aceasta;

- regulile de organizare si de functionare ale institutiilor Noii Caledonii si, in special, conditiile in care anumite categorii de acte ale Adunarii Deliberative vor putea fi supuse, inainte de publicare, controlului de constitutionalitate;

- regulile cu privire la cetatenie, regimul electoral, angajarea si statutul civil cutumiar;

- conditiile si termenele in care populatiile interesate din Noua Caledonie vor fi chemate sa se pronunte cu privire la dobandirea deplinei suveranitati.

Celelalte masuri necesare pentru punerea in aplicare a Acordului mentionat in art.76 vor fi definite prin lege.

Articolul 78-87 - abrogate

Titlul XIV

Acordurile de Asociere

Articolul 88

Republica va putea incheia acorduri cu statele care doresc sa se asocieze la ea pentru a dezvolta civilizatia lor.

Titlul XV

Comunitatile Europene si Uniunea Europeana

Articolul 88¹

Republica participa la Comunitatile Europene si la Uniunea Europeana, constituite de statele care au ales in mod liber, in virtutea tratatelor care le-au instituit, sa exercite in comun unele din competentele lor.

Articolul 88²

Sub rezerva reciprocitatii si potrivit modalitatilor prevazute prin Tratatul asupra Uniunii europene, semnat la 7 februarie 1992, Franta consimte la transferul de competente necesar stabilirii Uniunii Economice si Monetare Europene.

Sub aceeasi rezerva si potrivit modalitatilor prevazute prin Tratatul care a instituit Comunitatea Europeana, in redactarea sa rezultand din Tratatul semnat la 2 octombrie 1997, vor putea fi consimtite transferurile de competente necesare pentru determinarea regulilor referitoare la libera circulatie a persoanelor si cu privire la domeniile care sunt legate de aceasta.

Articolul 88³

Sub rezerva reciprocitatii si potrivit modalitatilor prevazute prin Tratatul asupra Uniunii Europene semnat la 7 februarie 1992, dreptul de vot si de eligibilitate al alegerilor municipale poate fi acordat numai cetatenilor Uniunii rezidenti in Franta. Acesti cetateni nu pot sa exercite functiile de primar sau ajutor de primar, nici sa participe la desemnarea electorilor pentru Senat si la alegerea senatorilor. O lege organica votata in termeni identici de catre cele doua adunari va stabili conditiile de aplicare a prezentului articol.

Articolul 88⁴

Guvernul va supune Adunarii Nationale si Senatului, dupa transmiterea lor catre Consiliul Comunitatii Europene, proiectele sau propunerile de acte ale Comunitatii Europene si ale Uniunii Europene, care comporta dispozitii de natura legislativa. El va putea, de asemenea, sa le supuna alte proiecte sau propuneri de acte, precum si orice documente care emana din partea unei institutii a Uniunii Europene.

Potrivit modalitatilor stabilite prin regulamentul fiecarei Adunari, pot fi votate rezolutii in caz necesar, in afara sesiunilor, asupra proiectelor, propunerilor sau documentelor mentionate in alineatul precedent.

Titlul XVI

Despre revizuire

Articolul 89

Initiativa revizuirii Constitutiei apartine, concomitent, Presedintelui Republicii la propunerea Primului Ministru si membrilor Parlamentului.

Proiectul sau propunerea de revizuire va trebui sa fie votata de cele doua adunari in termeni identici. Revizuirea va fi insa definitiva numai dupa ce a fost aprobata prin referendum.

Cu toate acestea, proiectul de revizuire nu va fi supus referendumului atunci cand Presedintele Republicii va hotari sa il supuna Parlamentului convocat in Congres; in acest caz, proiectul de revizuire nu va fi aprobat decat daca va reuni o majoritate de trei cincimi a sufragiilor exprimate. Biroul Congresului va fi acela al Adunarii Nationale.

Nici o procedura de revizuire nu va putea fi angajata sau continuata daca aceasta poate aduce atingere integritatii teritoriului.

Forma republicana de guvernamant nu poate forma obiectul nici unei revizuiri.

Titlul XVII

Dispozitii tranzitorii

Articolul 90-92

Abrogat

PREAMBULUL CONSTITUTIEI REPUBLICII FRANCEZE
din 27 octombrie 1946

1. La scurt timp dupa victoria repurtata de popoarele libere asupra regimurilor care au incercat sa aserveasca si sa degradeze persoana umana, poporul francez proclama din nou ca orice fiinta umana, fara deosebire de rasa, de religie sau de credinta, are drepturi inalienabile si sfinte. El reafirma in mod solemn drepturile si libertatile omului si ale cetateanului, astfel cum au fost consacrate de Declaratia drepturilor din 1789 si principiile fundamentale recunoscute de legile republicii.

2. El proclama, in plus, ca fiind deosebit de necesare pentru epoca noastra, principiile politice, economice si sociale enuntate mai jos:

3. Legea garanteaza femeii drepturi egale cu acelea ale barbatului, in toate domeniile.

4. Orice om persecutat, datorita activitatii pe care a desfasurat-o in favoarea libertatii beneficiaza de dreptul de azil pe teritoriile republicii.

5. Fiecare are indatorirea de a munci si dreptul de a obtine un serviciu. Nimeni nu poate sa fie persecutat in munca sau serviciul sau datorita originii sale, opiniilor sau credintelor sale.

6. Orice om poate sa-si apere drepturile si interesele prin actiunea sindicala si sa adere la un sindicat, potrivit alegerii sale.

7. Dreptul la greva se exercita in cadrul legilor care il reglementeaza.

8. Orice muncitor participa, prin intermediul delegatilor sai, la stabilirea conditiilor colective de munca, precum si la gestiunea intreprinderilor.

9. Orice bun, orice intreprindere a carei exploatare are sau dobandeste caracterul unui serviciu public national sau al unui monopol de fapt, trebuie sa devina proprietatea colectivitatii.

10. Natiunea asigura individului si familiei sale conditiile necesare pentru dezvoltarea lor.

11. Ea garanteaza tuturor, in special copilului, mamei, pensionarilor si protectia sanatatii, securitatea materiala, repausul si concediile. Orice fiinta umana care, datorita varstei, starii sale fizice sau mentale, situatiei economice, se gaseste in incapacitate de a munci, are dreptul de a obtine din partea colectivitatii mijloace convenabile de existenta.

12. Natiunea proclama solidaritatea si egalitatea tuturor francezilor fata de sarcinile care rezulta din calamitatile nationale.

13. Natiunea garanteaza accesul egal al copilului si al adultului la instruire, la formare profesionala si la cultura. Organizarea invatamantului public gratuit si laic de toate gradele reprezinta o indatorire a statului.

14. Republica franceza, fidela traditiilor sale, se conformeaza regulilor dreptului international public. Ea nu va intreprinde nici un razboi in scop de cucerire si nici nu va folosi vreodata fortele sale armate impotriva libertatii vreunui popor.

15. Sub rezerva reciprocitatii, Franta consimte la limitarile de suveranitate necesare organizarii si apararii pacii.

16. Franta constituie, impreuna cu popoarele de Peste Mari, o uniune intemeiata pe egalitatea drepturilor si indatoririlor, fara deosebire de rasa sau de religie.

17. Uniunea franceza se compune din natiunile si popoarele care pun in comun sau coordoneaza resursele si eforturile lor pentru a dezvolta civilizatiile lor respective, a spori bunastarea lor si a asigura securitatea lor.

18. Fidela misiunii sale traditionale, Franta intelege sa conduca popoarele care ii sunt incredintate catre libertatea de a se administra ele insele si de a gestiona in mod democratic propriile lor afaceri; indepartand orice sistem de colonizare intemeiat pe arbitrar, ea garanteaza tuturor accesul egal la functiile publice si exercitiul individual sau colectiv al drepturilor si libertatilor proclamate sau confirmate mai sus.

DECLARATIA DREPTURILOR OMULUI SI CETATEANULUI

Reprezentantii poporului francez, constituiti in Adunare Nationala, considerand ca necunoasterea, uitarea sau nesocotirea drepturilor omului sunt singurele cauze ale relelor publice si ale coruptiei guvernelor, au hotarat sa expuna intr-o declaratie solemna drepturile naturale inalienabile si sacre ale omului, astfel ca aceasta declaratie, fiind mereu in fata tuturor membrilor societatii, sa le aminteasca fara incetare drepturile si indatoririle lor; pentru ca actele puterii legislative si cele ale puterii executive sa poata fi oricand confruntate, cu scopul ca fiecare institutie politica sa fie cu atat mai respectata, in asa fel incat reclamatiile cetatenilor, bazate in viitor pe principii simple si incontestabile, sa tinda intotdeauna la mentinerea constitutiei si a fericirii tuturor.

In consecinta, Adunarea Nationala recunoaste si declara, in prezenta si sub auspiciile fiintei supreme, urmatoarele drepturi ale omului si cetateanului:

Art.1.- Oamenii se nasc si raman liberi si egali in drepturi. Deosebirile sociale nu se pot baza decat pe utilitatea generala.

Art.2.- Scopul oricarei asociatii politice este apararea drepturilor naturale si imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt: libertatea, proprietatea, siguranta si rezistenta impotriva asupririi.

Art.3.- Principiul oricarei suveranitati rezida, in esenta, in natiune. Nici o grupare, nici un individ nu poate sa exercite o autoritate care sa nu emane direct de la ea.

Art.4.- Libertatea consta in a putea face tot ceea ce nu este in detrimentul altuia; astfel exercitarea drepturilor naturale ale fiecarui om n-are alte limite decat pe acelea care asigura celorlalti membri ai societatii posibilitatea exercitarii acelorasi drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decat prin lege.

Art.5.- Legea n-are dreptul sa interzica decat actiunile daunatoare societatii. Tot ceea ce nu este interzis prin lege nu poate fi oprit si nimeni nu poate fi constrans sa faca ceea ce ea nu-i ordona.

Art.6.- Legea este expresia vointei generale. Toti cetatenii au dreptul sa contribuie personal sau prin reprezentantii lor la elaborarea ei. Ea trebuie sa fie aceeasi pentru toti, fie ca protejeaza, fie ca pedepseste. Toti cetatenii fiind egali in fata ei sunt deopotriva admisi in toate demnitatile, posturile si serviciile publice, dupa capacitatea lor si fara alta deosebire decat aceea a virtutilor si a talentelor lor.

Art.7.- Nici un om nu poate fi acuzat, arestat ori detinut decat in cazurile prevazute de lege si potrivit formelor pe care ea le-a prescris. Cei care solicita, transmit, executa sau fac sa fie executate ordine arbitrare trebuie sa fie pedepsiti, dar orice cetatean chemat sau somat in virtutea legii trebuie sa se supuna numaidecat; prin impotrivire el se face vinovat.

Art.8.- Legea nu trebuie sa stabileasca decat pedepsele strict si in mod evident necesare si nimeni nu poate fi pedepsit decat in virtutea unei legi stabilite si promulgate anterior delictului si aplicate in mod legal.

Art.9.- Orice om trebuie considerat nevinovat pana la probarea culpabilitatii sale; daca se considera indispensabil sa fie arestat, orice severitate care n-ar fi necesara pentru a se asigura de persoana sa trebuie sa fie in mod riguros reprimata prin lege.

Art.10.- Nimanui nu trebuie sa-i fie reprosate opiniile sale, chiar religioase, cu conditia ca manifestarea lor sa nu tulbure ordinea publica stabilita prin lege.

Art.11.- Libera exprimare a gandirii si a opiniilor este unul dintre cele mai pretioase drepturi ale omului; orice cetatean poate deci sa vorbeasca, sa scrie, sa tipareasca in mod liber, cu conditia sa raspunda de folosirea abuziva a acestei libertati in cazurile determinate de lege.

Art.12.- Garantarea drepturilor omului si cetateanului necesita o forta publica; aceasta forta este deci instituita spre binele tuturor si nu in folosul particular al acelora carora ii este incredintata.

Art.13.- Pentru intretinerea fortei publice si pentru cheltuielile administrative este necesara o contributie comuna. Ea trebuie sa fie repartizata intre cetateni in mod egal, in raport cu posibilitatile lor.

Art.14.- Toti cetatenii au dreptul sa constate, direct sau prin reprezentantii lor, necesitatea contributiei publice, s-o consimta in mod liber, sa-i urmareasca intrebuintarea, sa-i fixeze volumul, modul de impunere, de incasare si de durata.

Art.15.- Societatea are dreptul sa ceara socoteala oricarui functionar public de activitatea sa.

Art.16.- Orice societate in care garantarea drepturilor nu este asigurata, nici separarea puterilor n-are constitutie.

Art.17.- Proprietatea fiind un drept inviolabil si sacru, nimeni nu poate fi lipsit de el decat in cazul cand necesitatea de ordin public, legal constatata, o cere, si atunci sub rezerva unei juste si prealabile indemnizatii.