Scolile diplomatice

Scolile diplomatice

Pe parcursul istoriei si corespunzator unei perioade indelungate se observa dominatia anumitor scoli diplomatice care prin metodele promovate au avut unele influente in practica diplomatica a altor tari. Anumite scoli diplomatice, cum este cea franceza, semnificativa ca intindere de timp- sec XVII si XVIII- au introdus si principii general acceptate prin procesul de codificare a dreptului diplomatic. Diferentele dintre diferitele scoli au fost determinate de caracteristicile epocii.

In ordine cronologica, trebuie mentionata mai intai scoala diplomatica greaca si romana. Astfel au fost sesizate insusirile pe care trebuie sa le aiba ambasadorii, considerandu-se ca singurele lor arme sunt cuvintele si momentele prielnice. Diplomatia greaca a enuntat o serie de principii care se refera la aspecte esentiale ale relatiilor dintre state. Diplomatia greaca este considerata ca fiind una dintre cele mai bogate in principii, oferindu-se si multe sugestii pentru aplicarea ei. Desi romanii nu dadeau dovada de mobilitate si ingeniozitate asemenea grecilor, ei fiind niste functionari disciplinati ai metropolei, totusi ei au desfasurat o bogata activitate diplomatica, mai ales in partea de rasarit a Imperiului.

Scoala diplomatica bizantina este cunoscuta datorita finetii de gandire si iscusintei practice atat de pronuntata incat apoi a influentat in buna masura diplomatia medievala a Venetiei, statelor italiene, Rusiei si Turciei. O parte din popoarele medievale au preluat numeroase elemente din diplomatia bizantina, si anume: sistemul darurilor, principiul imunitatii solilor si formulele de tratate sau de negociere, etc.

Diplomatia Republicilor Italiene, si in special Scoala diplomatica Venetiana este foarte bine cunoscuta datorita ordinii pe care venetienii au introdus-o in arhivele de stat, pastrand cu grija scrisorile si rapoartele primite de la agentii lor diplomatici.

Scoala diplomatica Franceza devine predominanta la inceputul secolului al XVII-lea. Practica diplomatica franceza a progresat in timpul domniei lui Ludovic al XVI-lea[1]. Cand acesta primea un ambasador strain, ministrul de externe ii pregatea o notita in care ii indica nu numai ce subiecte trebuie sa abordeze, dar si ce subiecte trebuie sa evite.

Diplomatia Otomana a fost caracterizata prin duritate si aroganta in faza ofensiva a Semilunei. Cand a inceput marea lor retragere turcii au acordat o mai mare atentie tratativelor si negocierilor.

Petru cel Mare[2] aduce o serie de innoiri in diplomatia rusa , dar cu toata modernizarea rusii nu au renuntat la vechile proceduri si obiceiuri care serveau la inaltarea prestigiului fata de tarile straine. Francezii au constatat cel mai des ca rusii puneau adesea intrebari arogante.

Diplomatia chineza a pus la punct un ceremonial complicat care crea dificultati diplomatilor straini, neobisnuiti cu formulele utilizate la curtea imparatului. In realitate, sub paravanul acestor dispute de stil diplomatic se ascundeau divergente reale care constituiau fondul relatiilor pe care China le intretinea cu alte state.

Japonezii au folosit aceeasi metoda a rezistentei pasive, metoda utilizata de chinezi. Folosindu-se de un ceremonial complex, complicat, solii japonezi tergiversau mereu negocierile.

De mentionat este si scoala diplomatica araba, care, pe parcursul unui secol, incepand cu deceniul patru al secolului VII, s-a afirmat odata cu Marele Stat Arab. Prin proportiile sale ar fi putut concura cu Imperiul Roman in perioada infloririi sale, iar comertul si moneda araba au patruns pana in cele mai indepartate colturi ale lumii vechi. In cadrul statului arab, printre organizatorii administratiei, un rol de seama il avea Ministerul corespondentei de stat, avand ca principala functie relatiile externe. Aici au fost elaborate primele forme ale activitatii administrative si ale ceremonialului.

Diplomatia secolului al XIX-lea introduce noi principii in domeniu. Metodele diplomatice au fost supuse unificarii pornind de la eticheta si pana la reguli de intocmire a tratatelor si acordurilor internationale. Incepand din secolul XIX, se poate vorbi din ce in ce mai putin de scoli. Toate metodele diplomatiei se disting printr-o importanta unificare si sistematizare, chiar daca diplomatia continua sa promoveze unele trasaturi specifice tarilor pe care le deserveste.

Scoala diplomatica romaneasca: Sedimentata in decursul secolelor pe baza contactelor cu cele mai mari scoli, diplomatia romaneasca constituie un aspect distinct in istoria diplomatiei mondiale. Ca prima trasatura a diplomatiei noastre putem avea in vedere vechimea, intrucat a fost practicata pe teritoriul tarii de peste doua milenii. In scrierile lui Herodot[3] precum si in alte izvoare sunt mentionate tratativele nascute prin convietuirea coloniilor grecesti cu bastinasii.

In statul geto-dac gasim o institutie diplomatica corespunzatoare intinderii si rolului jucat de aceasta tara in perioada greco-romana.

In primele secole de consolidare a Moldovei intalnim mentiuni despre Moldova si Muntenia in documentele diplomatice straine. In perioada cand solii lui Stefan cel Mare sunt primiti cu cinste la curtile Europei si cand domnitorul Moldovei si urmasii sai incearca aplicarea unor scheme politice externe deosebit de ingenioase, in Tara Romaneasca a aparut o carte despre normele de buna conducere a politicii externe si despre practica diplomatica. Invataturile lui Neagoe[4] catre fiul sau Teodosie reprezinta un moment al scolii diplomatice romanesti care contine in genere toate calitatile ce au fost folosite in momentele de incercare din epocile de mai tarziu.

In perioada de dependenta a Imperiului Otoman au avut loc neintrerupt contacte cu Ungaria, Polonia, Rusia, Republicile Italiene, etc. Solii au desfasurat o activitate intensa, de multe ori pe ascuns din cauza sanctiunilor impuse de Imperiul Otoman.