Probleme centrale ale dreptului minoritatilor

PROBLEME CENTRALE ALE DREPTULUI MINORITATILOR

Protectia mmontatilor trebuie sa concilieze interesul si unitatea statului cu dezvoltarea si conservarea identitatii mmoritatilor. Acest lucru este foarte dificil de realizat, deoarece practic, se lovesc doua pietre tari si anume suveranitatea statului, considerat stmctura de baza a dreptului intemational actual si dreptul unei minoritati, respectiv vocatia obiectiva a acesteia de a constitui un stat, reclamand beneficiul dreptului popoarelor de a dispune de ele insele. Evolutia in domeniu este evidenta.

Astfel, la 21 septembrie 1922, Adunarea Societatii Natiumlor statua in rezolutia adoptata:

'Adunarea, recunoscand dreptul fundamental al mmoritatilor de a fi protejate de catre Societatea Natiunilor contra oricarei forme de opresiune, insista asupra obligatiei care incumba persoanelor apartinand minoritatilor rasiale, religioase, lingvistice de a coopera ca si cetateni legitimi, cu natiunea careia apartm m prezent.' Aceasta rezolutie este extrem de semnificativa: protectia intemationala a minoritatilor nu poate depasi limitele impuse de loialitatea lor fata de natiunea careia apartin si m consecinta, ingerinte m treburile statului care le reprezinta.

' Piatra unghiulara a edificiului este si trebuie sa ramana statul al carui respect al suveranitatii si integritatii teritoriale constituie conditii ale progresului international. Suveranitatea absoluta si exclusiva nu este totusi miza Ramane conducatorilor politici sa gaseasca un echilibru intre necesitatea de a asigura pe de o parte directionarea cat mai buna a afacerilor interne, iar pe de alta parte exigentele unei lumi cu un grad interdependenta tot mai ridicat.'

2 Minoritatile si drepturile omului

Usile dreptului popoarelor fiind oarecum inchise, ar putea drepturile omului sa constituie calea legala de protectie a dreptului minoritatilor?

La prima vedere raspunsul pozitiv se impune. Libertatea constiintei si a cultelor, dreptul la asociere, alegeri libere, libertatea reuniumlor si libertatea de expresie protejeaza minoritatile si pot sa protejeze de o maniera speciala.

De altfel, anumite instrumente conventionale precum conventiile asupra prevenini si represmnii genocidului ( 9 decembrie 1948 ), Pactul din 1966 cu privire la drepturile civile si politice , Conventia Natiunilor Unite cbntra torturii si altor tratamente inumane si degradante dinlO decembrie 1984, precum si Declaratia asupra eliminarii tuturor formelor de intolerante si discriminari fondate pe religie sau alte convingeri datata din 1981, pot avea un impact direct si deosebit asupra drepturilor mmoritatilor, desi nu sunt consacrate in principal dreptului mmoritatilor.

Trebuie, totusi semnalata opinia profesorului Ch. Rousseau care inca la 1930, ridica serioase obiectii contra asimilarii protectiei mmoritatilor aceleia a drepturilor omului. S-ar putea rezuma astfel teza autorului: exista in primul rand discordanta in ceea ce priveste indivizii protejati; protectia minoritatilor este aplicatia nu a principiului egalitatii, ci a unei conceptii inegalitare. Mai exact, ea realizeaza ceea ce s-ar putea numi ' o inegala protectie a egalitath '. Protectia minoritatilor este liimtata si conditionata. De altfel, protectia minoritatilor are un continut fix, m timp ce continutul dreptunlor omuhii este variabil. De aici, decurg urmatoarele consecinte:

1). Generalitatea drepturilor omului si particularitatea dreptului mmontatilor de la beneficiul dreptului intem si intemational al drepturilor omului. Ele beneficiaza de aceasta protectie nu de pe statutul de minoritate, ci m aceleasi conditii ca umanitate.

2). Exista un sector al drepturilor omului care este aplicabil de o maniera speciala situatiei minoritatilor. Acest drept vizeaza m general protectia colectivitatilor umane, de unde remarcabila sa adaptare la dreptul minoritatilor. Este cazul represhmii genocidului, luptei contra discrimmarii rasiale, contra intolerantei religioase, contra purificarii etnice.

3). Trebuie de asemenea cautate specificitatile dreptului minoritatilor, in textele si instmmentele care corespund acestui domenm, m special art. 27 din Pactul asupra drepturilor civile si politice, Rezolutia Adunarii Generale ONU din 18 decembrie 1992 ducand la Declaratia asupra persoanelor apartmand minoritatilor nationale sau etnice, religioase lingvistice; Carta europeana a limbilor regionale sau mmoritare adoptata de Consiliul European de la Strasbourg, Actul Final de la Helsinki dm 1975. De asemenea, nu trebuie uitate tratatele speciale, precum cele incheiate intre Germama si state din Europa de Est, care vizeaza m mod deosebit protectia mmoritatilor.

in final, protectia mtemationala a mmoritatilor, avand propriile sale caractere si surse, poate impmmuta calea drepturilor omului. Adoptand la 10 decembrie 1948 Declaratia Universala a Drepturilor Omului, Adunarea Generala ONU a precizat ca nu va putea ramane indiferenta la soarta minoritatilor. Declaratia din 1992 vine sa indeplineasca aceasta promisiune.

intr-adevar, protectia mmoritatilor releva aceleasi valori ca si cele a drepturilor omului: intotdeauna aceeasi intoarcere la ideea demnitatii si considerarii umanitatii ca un scop, nu ca un mijloc. Dar umanitatea se realizeaza prin si m fiinta umana, luata individual, precum si m prin grupurile umane.

Problema fiind foarte controversata, opiniile sunt deci impartite. Astfel, pe de-o parte se considera, si pe buna dreptate, ca numai indivizii poseda 'dreptunale omului'. Exista, desigur, o varietate de drepturi colective foarte importante, de exemplu cele ale popoarelor, ale statelor, sau corporatiilor, dar ele nu sunt drepturi ale omului.

Daca drepturile omului sunt egale acele drepturi pe care cineva le are pur si simplu ca fiinta omeneasca, atunci numai fiintele omenesti poseda drepturi ale omului, daca cineva nu este fimta omeneasca, atunci prin defimtie nu poate avea drepturi ale omului. Numai persoanele individuale sunt fiinte omenesti si cu exceptia dreptului la autodeterminare, Declaratia Universala si Conventiile mtemationale mclude in fapt numai drepturi individuale.

Totusi, pe langa faptul ca sunt persoane distincte, indivizii sunt membrii ai comunitatilor, asadar fiintele omenesti pot detine drepturi ale omului atat ca indivizi separati, cat si ca membri ai unei comunitati, de exemplu drepturile culturale sunt detinute de catre membrii unui anumit grup cultural, iar drepturile familiei de catre membrii unei familii.

Cu toate acestea, astfel de drepturi sunt detinute de catre indivizii m calitatea lor de membri ai grupurilor sociale ocrotite, ele nu sunt drepturi ale grupurilor.

Nu exista m mod necesar nici o incompatibilitate logica intre ideea de drepturi ale omului si drepturile popoafelor ( sau alte drepturi de grup ) atata timp cat intelegem drepturile popoarelor ca fiind drepturile mdivizilor care actioneaza ca membri ai unui gmp si nu ca drepturi ale gmpului impotriva mdividului. Dar aceasta distinctie esentiala_este ignorata consecvent in cele mai multe dintre discutiile asupra drepturilor colective. m special de catre aparatorii cei mai vehementi ai acestor drepturi.

Minoritatile si dreptul popoarelor de a dispune de ele insele

Raporturile unui stat cu cetatenii sai sunt in mod prioritar o chestiune de drept si de jurisdictie intema. Dar, sub anumite aspecte aceasta problema scapa de sub sfera suveranitatn neconditionate, pentru a deveni o problema de protectie intemationala. Este vorba de mentinerea pacii, care devine prin natura sa o problema 'a comunitatii' si nu numai o problema a statului si a 'respectarii drepturilor omului si libertatilor fundamentale pentru toti, fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie'

Sub alt aspect insa ar putea avea loc o dezvoltare extema a drepturilor mmoritatilor, fimd vorba de dreptul popoarelor de a dispune de ele insele.

Dreptul popoarelor de a dispune de ele insele isi are radacina in vechiul principiu al nationalitatilor, acesta din urma fiind considerat ca una dintre formele de expresie a nationalismului. in cursul revolutiilor de la 1848 acest principiu al nationalitatilor se gasea in concurenta cu principiul legitimitatii, iar in secolul XIX se va manifesta sub forma a trei actiuni diplomatice: prima in favoarea natmnilor dependente de statele imperiale, a doua m favoarea unificani natiunilor dispersate, iar a treia in favoarea atasarii anumitor teritorii la statele deja constituite.

in Imperiul austriac anumite natiunii isi revendica autonomia in raport de statul central ( cazul cehilor, sasilor, romanilor, italienilor ), daca nu chiar independenta totala. Aceasta presiune obliga Austria in 1867 sa se transforme in dubla monarhie, dar Austria si problema minoritatilor persista pana in 1914.

Principiul nationalitatilor si-a luat in schimb revansa si si-a produs in mod deplin efectul in dezmembrarea Imperiului Otoman si aparitia noilor state precum Grecia, Serbia, Muntenegru, Romania, Bulgaria.

Dar principiul nationalitatilor m secolul XIX, nu semnifica doar unitatea statului si a natiunilor, ci in acelasi timp si autonomia si independenta lor. De asemenea, semnifica si alipirea populatiilor si a unor teritorii la state deja constituite.

Daca principml nationalitatilor primeste o anumita consacrare la Conferinta de la Paris din 1&56, de vreme ce tratatul garanta autonomia Moldovei si Munteniei ( a viitoarei Romanii), va fi revigorat de primul razboi mondial si cele 14 puncte formulate de presedintele Wilson la 8 ianuarie 1918, in special punctul 5 privind 'revendicarile coloniale'. Dar, la acest punct trebuie sa adaugam punctele 10, 11, 12, 13 privind 'popoarele Austro-Unganei al caror loc printre celelalte notiuni dorim sa il garantam', Romania, Serbia, Muntenegm, care vor trebui evacuate, si a caror independenta va trebui garantata intemational.

Acest principiu al nationalitatilor este important -'pentru acest subiect, deoarece el merge oarecum pe acelasi drum cu protectia minoritatilor, dar in acelasi timp a dar nastere si la numeroase controverse. Perceptia generala cu privire la autodeterminare este ca aceasta are legatura cu independenta. Autodetermmarea a inceput sa fie acceptata ca un drept legal in contextul decolonizarii. Astfel, Actul Final de la Helsinki si Carta ONU recunosc autodeterminarea ca fiind un drept al popoarelor. Declaratia Natiunilor Unite asupra Relatiilor de Prietenie extinde dreptul la autodetermmare de la problema decolonizarii la toate supuse unei dominatii straine. Autodeterminarea nu inseamna si nu a insenmat niciodata pur si simplu independenta, ea consacra optiunea libera a popoarelor.

A

In ultimul timp, state vechi au inceput sa se dezintegreze. Parti componente ale U.R.S.S. si ale lugoslaviei si-au proclamat independenta ca state separate.

Cei care constituie majoritatea in cadrul noilor granite au fost minoritati m cadrul vechii uniuni sau stmcturi federale, pretinzand ca m calitate de minoritati au dreptul la autodetermmare. Referitor la cele aratate, A. Cristescu afirma: 'poporul nu trebuie confimdat cu orice minoritate etnica, religioasa, lingvistica'. Este oare adevarat, dupa cum sustin unele fractium nationaliste, ca minoritatile sunt indreptatite la autodeterminare si ca autodeterminarea atrage dupa sine secesiunea?

La intrebarea 'cine anume are dreptul la autodeterminare ?' nu se poarte raspunde fara a intelege mai intai relatia dmtre autodetermmare si unitatea nationala. Normele consacrate despre autodetermmare cuprindeau consecvent ideea ca autodeterminarea trebuie sa contribuie la pastrarea unitatii teritoriale si 'nu sa fie un dusman al ei'. Astfel, s-a-sustinut ca

fi^poarele au dreptul la autodeterminare. Prin 'popor' intelegandu-se pe de-o parte toate persoanele apartinand diferitelor grupuri rasiale, etnice si religioase.

Dm cuprinsul instrumentelor relevate rezulta ca prin popor trebuie inteles totalitatea populatiei unui teritoriu. Desigur, toti membrii unui grup moritar distinct sunt parte a popoarelor unui teritoriu. in acest sens, ei sunt ca indivizi posesori ai dreptului la autodeterminare.

Dreptul la autodeterminare se conecteaza cu protectia adecvata a drepturilor mmoritatilor, doar ca aceste drepturi sunt drepturi distincte, care nu trebuie confundate unul cu celalalt. Aceasta conceptie nu inseamna ca nu vor fi recunoscute niciodata noi frontiere. Dimpotriva, chiar in_imma Eurogei, unificarea germana aminteste cu toata forta ca frontierele statelor nu sunt imobile. Cucerirea autonomiei sau independentei de catre un numar important de natiuni s-a realizat cu varsari de sange minime in fostul imperiu sovietic, situatia dm fosta lugoslavie fiind insa cu mult mai dramatica. Chiar daca, contrar opiniilor politice contemporane, autodetermmarea nu reprezinta o autorizatie pentru secesiunea acordata mmoritatilor, nu exista in dreptul intemational nimic care sa interzica secesiunea sau fonnarea de noi state.

Daca autodeterminarea este un drept care se afla la indemana unor anumite gmpuri si nu a poporului ca intreg, se va ivi o dubla problema:

1). Ce inseamna minoritate?

2). Sunt toate minoritatile 'popoare' din perspectiva autodetermmarii?

Cum am indicat mai inainte, toate textele privitoare la minoritati releva o anumita tendinta a dreptului intemational si anume principiile protectiei mtemationalea minoritatilor se impun concomitent cu indicarea marilor limite adreptului minoritatilor, maiexact suveranitatea, integritatea teritoriala, independenta statului, obligatiile fata de stat decurgand din cetatenie.

Declaratia din 18 decembrie 1992, dupa ce arata regulile de protectie subliniaza in alin. 4 al articolului 8: 'Nici una din dispozitiile prezentei declaratii nu poate fi interpretata ca autorizand vreo activitate contrara scopurilor si principiilor Natiunilor Unite, aici intelegandu-se egalitatea suverana, integritatea teritoriala si independenta politica a statelor.

La Conferinta mondiala de la Viena asupra drepturilor omului, raportul intre drepturile mmoritatilor si dreptul popoarelor de a dispune de ele insele s-a pus de o maniera cruciala a propos de situatia popoarelor autohtone.

Forumul ONG a luat in privinta drepturilor popoarelor autohtone o pozitie originala delimitand clar dreptul minoritatilor de dreptul popoarelor autohtone, revendicand pentru acestea dreptul la autodeterminare. Grupul de lucru ONG asupra popoarelor autohtone sublmiind ca 'popoarele autohtone ale lumii au trait pe pamanturile lor inamte de colonizare si continua sa traiasca acolo si ca ele prezinta caracteristicile unei natmni, ceea ce le distinge de o minoritate si le da dreptul la autodeterminare ' : Aceasta pozitie a fost insa des si aspru criticata.

insa autodeterminarea , fiind negata ca drept legal atat m Europa de Vest, de Est, cat si in lumea a Treia vreme de ani de zile , se confrunta acum cu un mare pericol : acela de a fi considerata solutia tuturor problemelor.

4 Minoritatile si mentinerea pacii

Am constatat mai inainte ca raporturile unui stat cu cetatenii sai constituie o chestiune de drept , si de politica intema , dominate in consecinta de prmcipiul non-mterventiei in chestiunile mteme , care releva competenta nationala a statului. Dar, tendinta din ce in ce mai recunoscuta spre o institutionalizare a raporturilor intemationale face ca mai nici un stat sa nu poata opune argumentul afacerilor inteme si a competentei exclusive de o maniera absoluta cand i se cere sa dea seama de actiunile sale in materia respectarii regulilor primordiale si imperative ale drepturilor omului, sau cand tensiuni grave pe teritoriul statului sunt susceptibile de a compromite pacea.

Articolul 2 , paragraful 7 din Carta este revelator pentru aceasta tendinta. Natiunile Unite nu sunt autorizate sa mtervina in 'afacerile care releva m mod esential competenta teritoriala nationala a unui stat ' . Exceptia introdusa este totusi considerabila, acest principiu nu aduce atingere aplicarii masunlor de constrangere prevazute m capitolul VII.

Conflictele etnice, rasiale, religioase, lingvistice pot da loc unor incrancenari violente de o asemenea amploare, incat pot constitui o amenmtare a pacii intemationale. Se stie ca, conflictele intre minoritati si gmpurile dominante pot avea efecte destabilizatoare asupra relatiilor intre statele inconjuratoare , pot rascoli vechi neintelegeri si de multe ori provoaca tensmni la frontiere.

Asemenea situatii au dat ocazia Consiliului de Securitate sa puna in aplicare cap.VII .Aceste interventii au fost adesea criticate. Li s-a reprosat ca fac obiectul unui tratament selectiv , de a fi un instrument in mainile marilor puteri, de a nu respecta dispozitiile Cartei, de a lasa statelor 'grija de a defini continutul masurilor ce le privesc'.Aceste argumente nu sunt noi. Ele releva caracterul imperfect al dreptului intemational si al politizarii inevitabile araporturilorjundice drntre state.

Legatura dintre problema mmoritatilor si aceea a pacii si securitatii intemationale a fost infatisata inca de la Conferinta de la San Francisco. Franta sublinea ca 'nu ar trebui sa se piarda din vedere situatia minoritatilor care fac obiectul unor masuri de persecutie m mteriorul unui stat; Consiliul ar trebui sa aiba puterea de a intervem pentru a le acorda asistenta'.

Practica , Consiliului a demostrat o interpretare logica si chiar nesigura a notiunilor de amenmtare a pacii pe de o parte si de restabilire a

pacii si securitatii intemationale pe de alta parte. In sapte afaceri recente Consiliul de Securitate a pus in aplicare capitolul VII : criza din Golf (rezolutia 660 - 2 aug.1990) , criza iugoslava (rezolutia 773 din 25 sept. 1991), afacerea somaleza (rezolutia 733 din 23 ia.1992), etc.

Analiza acestor rezolutii arata ca Consiliul a adoptat o conceptie mai mult decat extensiva a notiunii de mentinere sau stabilire a pacii, care depasesc 'litera' celor treisprezece articole ale capitolului VII (art.39-51). Ultimele vizeaza m fapt ,conflicte armate intemationale, Consiliul a considerat totusi ca acele cazuri care nu depasesc cadrul unui teritoriu national , sau care imbracand aspectul unui incident care, desi grav, nu este de natura sa ameninte pacea , pot da loc punerii in aplicare a capitolului VII.

Problema care intereseaza este insa de a stii daca protectia intemationala a mmoritatilor poate avea loc prin mecanismele de mentmere a pacii, in special cele pravazute in capitolul Vn.

Raspunsul care se degaja plecand de la experienta recenta a Consiliului de Securitate este pozitiva , cu conditia anumitor rezerve si anume ca prima ar fi ca interventia Consiliului nu priveste intotdeauna si in mod special minoritatile si cea de a doua este ca exista o anumita confuzie intre conflictele etice si situatiile in care mmoritatile sunt implicate.