Reglementarea raspunderii juridice in dreptul muncii

REGLEMENTAREA RASPUNDERII JURIDICE IN DREPTUL MUNCII

1.CONSIDERATII GENERALE PRIVIND DISCIPLINA MUNCII

Orice activitate omeneasca desfasurata in cadrul unui colectiv, in vederea atingerii unui scop, au ca baza organizarea activitatii si respectarea unei anumite discipline, cu alte cuvinte, existenta unui complex de reguli in conformitate cu care sa se desfasoare activitatea, precum si respectarea acestor reguli[1].

Disciplina muncii, componenta majora a disciplinei sociale, constituie unul din factorii fundamentali ai organizarii si desfasurarii eficiente a procesului de munca, in toate sectoarele si toate compartimentele de activitate.

Datorita trasaturilor proprii, disciplina muncii se configureaza ca o institutie de sine statatoare a dreptului muncii[2], problematica acesteia suscitand interesul doctrinei de specialitate inca de la prima reglementare legala in domeniul si pana in prezent.

In literatura de specialitate au fost formulate de-a lungul timpului diverse definitii ale disciplinei muncii, definitii enuntate in lumina actelor normativ in vigoare si a ordinii sociale de la acel moment.

Astfel, disciplina muncii in baza unei prime notiuni enuntate in literatura de specialitate cuprinde normele de comportare ale muncitorilor si functionarilor unei intreprinderi socialiste, precum si supunerea lor la ordinea de munca in concordanta cu natura intreprinderii, pentru a fi asigurat procesul de productie in vederea indeplinirii si depasirii planului de stat.

Conform Codului muncii din 1973[3] s-a precizat in general ca disciplina muncii "implica existenta unui complex de reguli"si "respectarea acestora", fapt in baza caruia disciplina muncii insuma totalitatea normelor care trebuiau respectate de persoanele incadrate in munca in timpul desfasurarii raportului juridic de munca.

In prima perioada a socialismului vom descoperi o alta enuntare a acestei institutii, si care s-ar defini prin totalitatea de reguli care stabileste obligatiile angajatilor in procesul muncii si masurile de sanctionare a celor vinovati de neindeplinirea lor.

Astazi, ca institutie de drept pozitiv al muncii, disciplina muncii semnifica in mod obiectiv un sistem de norme care reglementeaza comportarea salariatilor in desfasurarea procesului muncii, iar din punct de vedere subiectiv -al salariatului- disciplina muncii constituie o obligatie juridica de sinteza, care insumeaza si rezuma in esenta totalitatea obligatiilor asumate prin incheierea contractului individual de munca. Aceasta obligatie este generala, ea nu comporta nici un fel de exceptie, revenind fiecarui salariat. De asemenea mai poate fi si de natura contractuala, deoarece ia nastere in mod concret, in sarcina unei persoane determinate, prin incadrarea acesteia in colectivul de munca al unui angajator, avand la baza incheierea unui contract individual de munca.

Din punct de vedere juridic, disciplina muncii poate fi caracterizata, ca unul din principiile generale ale reglementarii relatiilor de munca. Respectarea disciplinei muncii constituie o obligatie de baza a fiecarui salariat[4], si de asemenea o indatorire complexa a persoanei incadrate in munca de a realiza la timp si intocmai obligatiile de serviciu fara a incalca indicatiile sefilor ierarhici respectand programul de lucru si procesul tehnologic si de munca.

Literatura juridica clasifica mijloacele sau caile de infaptuire a disciplinei muncii in doua categorii[5]. Prima categorie cuprinde caile sau mijloacele cu caracter organizatoric, preventiv si stimulativ. In cea de a doua categorie se cuprind sanctiunile aplicate in cazul incalcarii disciplinei muncii. Desigur ca, pe de o parte, reglementarea acestor sanctiuni constitue un mijloc eficient de prevenire a abaterilor disciplinare, iar, pe de alta parte, sanctiunile se aplica numai in ipoteza savarsirii unor astfel de fapte ilicite.

Pentru a fi pe deplin eficienta disciplina muncii trebuie sa fie liber consimtita avand un caracter autonom, si de asemenea este o conditie obiectiva, necesara si indispensabila

desfasurarii activitatii fiecarui angajator, si priveste exclusiv relatiile sociale de munca. In virtutea raportului de subordonare, salariatul trebuie sa respecte nu numai obligatiile generale

de munca prevazute in actele normative, in contractul colectiv si contractul individual de munca, regulamentul intern, dar si masurile (dispozitiile) date de angajator prin decizii, ordine scrise sau verbale in exercitarea atributiilor sale de coordonare, indrumare si control.

Codul muncii actual nu reglementeaza disciplina muncii ca principiu fundamental, cu toate ca in opinia noastra ar trebui sa fie reglementata ca principiu fundamental al dreptului muncii pornind de la considerentul ca raportul social de munca este acel raport care se stabileste intre salariat si angajator. Ca si in cazul oricarui alt raport juridic continutul acestuia este format din drepturi si obligatii. Codul muncii prevede in articolul 39 aliniatul 2 urmatoarele obligatii care il incumba pe salariat:

obligatia de a realiza norma de munca sau dupa caz de a indeplini atributiile ce ii revin conform fisei postului;

obligatia de a respecta disciplina muncii;

obligatia de a respecta prevederile cuprinse in regulamentul intern, in contractul colectiv de munca aplicabil, precum si in contractul individual de munca;

obligatia de fidelitate fata de angajator in executarea atributiilor de serviciu;

obligatia de a respecta masurile de securitate si sanatate a muncii in unitate;

obligatia de a respecta secretul de serviciu;

alte obligatii prevazute de lege sau contractele colective de munca aplicabile.

Incalcarea oricarui dintre aceste obligatii poate sa antreneze raspunderea disciplinara a salariatului ori de cate ori se constata ca acestia savarsesc abateri disciplinare iar angajatorul dispune din acest punct de vedere de un ius varandi[6].

Sub aspectul finalitatii sale, disciplina muncii poate fi definita ca starea de ordine existenta in desfasurarea procesului de munca, rezultand din respectarea intocmai a normelor ce reglementeaza acest proces si din indeplinirea de catre toti participantii a obligatiilor asumate prin incheierea contractelor individuale de munca.

In doctrina juridica[7] s-a precizat partial eronat in opinia noastra, ca organizarea si disciplina muncii ar face parte din dreptul muncii ca o categorie de raporturi juridice conexe. Daca referitor la organizarea muncii se poate sustine punctul de vedere aratat anterior, cu privire la disciplina muncii este lipsit de orice indoiala ca aceasta institutie juridica face parte din dreptul muncii ca o categorie principala de raporturi juridice, iar nu cu titlu de raporturi juridice conexe.

2.RASPUNDEREA JURIDICA IN DREPTUL MUNCII

Principiul responsabilitatii este unul dintre principiile fundamentale ale dreptului. In general responsabilitatea este un fenomen social deoarece exprima un act de angajare individuala intr-un anume context relational social . Ca un ultim argument, responsabilitatea inseamna asumarea raspunderii fata de rezultatul actiunii sociale a omului.

La soclul responsabilitatii sta legatura dintre responsabilitatea privita ca principiu fundamental al dreptului si libertate, legatura ce consta in aceea ca libertatea este o conditie fundamentala a responsabilitatii. Responsabilitatea sociala se prezinta sub diferite forme, de unde, vom intalni responsabilitate morala, religioasa, politica, juridica.

Raspunderea privita ca un element definitoriu al fiecarei forme de organizare sociala a evoluat in sensul ca si-a insusit caracterele sociale specifice fiecarei organizari sociale, astfel incat, odata cu aparitia statului si dreptului, s-a conturat necesitatea acestui concept si in planul dreptului sub forma raspunderii juridice.

Raspunderea juridica este una dintre institutiile de baza ale dreptului care ofera o garantare a transpunerii in practica a principiilor juridice fundamentale. Raspunderea este institutia juridica ce are drept scop constientizarea persoanei cu privire la consecintele faptelor sale, impunand luarea unei masuri sanctionatorii daca ordinea de drept nu este respectata cu bunacredinta. In literatura de specialitate au fost detaliate functiile raspunderii juridice ca fiind:
. functia educationala in care individul sau indivizii in procesul de invatare trebuiesa respecte anumite norme de comportament;

. functia preventiva, pornind de la ideea ca amenintarea cu o sanctiune poate determina persoanele sa nu mai incalce legea;

. functia reparatorie atunci cand incalcarea legii s-a produs, urmand ca individulsau indivizii sa constientizeze de gravitatea faptei urmand o cale de indreptare.

Raspunderea juridica privita ca raport juridic implica drepturi si obligatii corelative. De asemenea, raspunderea juridica a fost definita ca fiind un complex de drepturi si obligatii conexe care, in conformitate cu legea se nasc ca urmare a constrangerii de stat prin aplicarea sanctiunilor juridice. Deci, putem afirma ca raspunderea juridica prin trasaturile sale, prin natura si consecintele pe care le produce, apare ca o forma agravanta de raspundere sociala.

Angajarea raspunderii juridice este conditionata de existenta cumulativa a mai multor conditii, care comporta anumite particularitati de la o anumita ramura de drept la alta. Astfel vom intalni:

conduita ilicita prezinta pericol social si imbraca forme diferite ca infractiunea, contraventia, abaterea disciplinara, cauzarea de prejudicii materiale sau morale;

vinovatia desemneaza latura subiectiva a incalcarii normelor de drept;

prejudiciul patrimonial sau nepatrimonial avand la baza rezultatul daunator si implicit fapta ilicita;

legatura cauzala conditie obiectiva a raspunderii juridice in baza careia rezultatul ilicit este consecinta directa a comportamentului ilicit.

Pornind de la angajarea raspunderii juridice, nu putem omite sa spunem ca subiectii raspunderii juridice sunt persoana fizica care poarta raspunderea faptei sale daca are responsabilitate juridica si persoana juridica care, raspunde pentru faptele persoanelor fizicecare o compun in cazul acelor fapte savarsite de acestea din urma in exercitarea atributiilor de serviciu sau in legatura cu serviciul. Faptele ilicite ale conducerii persoanei juridice sunt  considerate fapte ale insasi acestei organizatii colective, iar, in consecinta, raspunderea va fi pentru fapta proprie, in timp ce faptele ilicite ale celorlalti membri ai acesteia antreneaza doar raspunderea pentru fapta altuia. Unele forme ale raspunderii, cum sunt  cea penala sau disciplinara, revin in exclusivitate numai persoanelor fizice nu si celor juridice.

De asemenea subiectele raportului juridic sunt angajatorul si salariatul. Astfel, trasatura proprie, fundamentala, caracteristica si determinanta a raportului de munca este constituita de relatia de subordonare. In esenta pe deoparte subordonarea consta in dreptul exclusiv al angajatorului de a organiza in conditiile legii munca salariatului in colectivul sau, si pe de alta parte obligatia angajatului de a respecta disciplina muncii, in caz contrar fiind posibil de raspundere disciplinara, cu efecte care constau in aplicarea de sanctiuni.

Deci, raspunderea juridica in dreptul muncii poate fi considerata ca fiind un raport stabilit de norma juridica, intre autorul incalcarii dreptului si stat - de regula - reprezentat prin agentii autoritatii sale care sunt investiti cu dreptul de a aplica intr-o forma sau alta sanctiunile prevazute de lege[8].

3. FORMELE RASPUNDERII JURIDICE IN DREPTUL MUNCII

Asa cum am mai spus raspunderea juridica apare ca o forma agravanta de raspundere sociala, astfel incat in teoria de specialitate s-a evidentiat faptul ca problema identificarii formelor raspunderii juridice presupune determinarea criteriilor de distinctie a acestor forme[9].

In principiu, fiecare ramura de drept cunoaste o forma de raspundere specifica care se caracterizeaza prin conditii specifice de fond si forma.

Izvorata din ideea de responsabilitate sociala fireasca in orice societate, raspunderea juridica   imbraca diferite forme, astfel incat in dreptul muncii opereaza urmatoarele forme de raspundere juridica:

. raspunderea disciplinara - ca forma de raspundere specifica acestei ramuri de drept;

. raspunderea materiala - ca o forma de raspundere specifica, existenta numai in cazul gestionarilor si militarilor

. raspunderea patrimoniala - ca o varietate a raspunderii civile contractuale, cu particularita determinante de specificul raportului juridic de munca;

. raspunderea contraventionala - prin legislatia muncii fiind prevazute anumite contraventii ;

. raspunderea penala - in sensul sanctionarii unor infractiuni prin legislatia muncii.

Diferitele forme ale raspunderii juridice care se intalnesc in dreptul muncii, in aceeasi masura se pot cumula - cum este cazul raspunderii contraventionale sau penale cu raspunderea disiplinara - dar se pot si exclude[10]. Astfel este posibil ca una si aceeasi fapta ilicita, savarsita cu vinovatie de salariat sa constituie atat o abatere disciplinara, in intelesul Codului muncii ( art 263 alin.2), sau o fapta cauzatoare de prejudicii, cat si o infractiune, in intelesul Codului penal ( art 17.alin.1), ori o contraventie potrivit Ordonantei Guvernului nr.2 din 2001 privind regimul juridic al contraventiilor. In asemenea situatii se pune problema cumularii raspunderii disciplinare, cu oricare din formele raspunderii juridice enumerate.

5.CUMULUL RASPUNDERII DISCIPLINARE CU ALTE FORME ALE    RASPUNDERII JURIDICE

5.1 JUSTIFICARE

Independenta raspunderii disciplinare ca forma a raspunderii juridice, specifica dreptului muncii, isi gaseste reflectarea si in posibilitatea cumulului de raspunderi juridice, pentru o fapta unica in materialitatea ei, care a adus atingere mai multor valori sociale distincte.

In functie de obiectul social legalmente ocrotit, este posibil cumulul raspunderii disciplinare cu alte forme ale raspunderii juridice( patrimoniala,contraventionala,penala), daca prin aceeasi fapta au fost incalcate si alte relatii sociale, autonome in raport cu starea de ordine disciplinara. Tocmai aceasta autonomie( relatii sociale diferite) permite cumulul de raspunderi juridice[11], fara a se infrange, astfel , principiul non bis in idem.

Deci, posibilitatea ca una si aceeasi fapta ilicita savarsita cu vinovatie de salariat sa constituie atat o abatere disciplinara conform Codului muncii(art.263 alin.2 din Codul muncii) sau o fapta cauzatoare de prejudicii, cat si o infractiune in intelesul Codului penal(art.17 alin.1 din Codul penal), ori o contraventie potrivit Ordonantei Guvernului numarul 2 din 2001 privind regimul juridic al contraventiilor. In asemenea situatii se pune problema cumulului raspunderii disciplinare, cu oricare din formele raspunderii juridice enumerate. Astfel, legislatia muncii actuala nu contine o reglementare expresa privind cumulul raspunderii disciplinare, asa cum este statornicit expres prin Legea numarul 1 din 1970 a organizarii si disciplinei muncii in unitatile socialiste de stat. Totusi, un astfel de cumul este posibil avand in vedere autonomia sferelor de relatii sociale legal ocrotite prin diverse acte normative.

5.2 CUMULUL RASPUNDERII DISCIPLINARE CU RASPUNDEREA PATRIMONIALA

Frecvent intalnit in practica, este cumulul raspunderii disciplinare cu cea patrimoniala, in cazul in care prin fapta salariatului savarsita cu vinovatie, se incalca norme disciplinare. In acelasi timp cu incalcarea normei disciplinare se produce si angajatorului un prejudiciu material. Salariatul va raspunde pe de o parte disciplinar si, pe de alta parte, patrimonial.

Acest cumul dintre raspunderea disciplinara si raspunderea patrimoniala are caracteristica cea mai importanta, prin faptul ca ambele sunt specifice dreptului muncii. Totusi, fiecare din aceste forme ale raspunderii isi pastreaza propriile ei particularitati. Raspunderea disciplinara prezinta mai multe asemanari cu raspunderea penala si cea contraventionala. Elementele abaterii, trasaturile faptei ilicite, cauzele de neresponsabilitate, formele si gradele vinovatiei, prescriptia raspunderii se analizeaza prin analogie cu notiunile din dreptul penal. In schimb, raspunderea patrimoniala are unele trasaturi care o apropie de raspunderea civila.

Raspunderea disciplinara si raspunderea patrimoniala pot fi angajate prin comiterea uneia si aceleiasi fapte ilicite : printr-o abatere disciplinara se aduc concomitent prejudicii patrimoniale unitatii. Cele doua forme ale raspunderii apar a fi comune si se dedubleaza, iar in ceea ce priveste obiectul, prin aceeasi fapta se aduce atingere atat ordinii disciplinare cat si patrimoniului angajatorului. Rezultatul daunator se reflecta si consta in tulburarea disciplinei, in diminuarea patrimoniului, iar in cazul raportului de cauzalitate ata cum am mai spus se dedubleaza si el, legand fapta unica, indivizibila, a persoanei vinovate de doua urmari daunatoare, pe doua planuri diferite.

Este totusi posibil ca raspunderea patrimoniala sa nu implice si angajarea raspunderii disciplinare. Raspunderea patrimoniala nu exclude raspunderea disciplinara, dar nu o presupune neaparat. S-ar putea intampla ca lezarea ordinii disciplinare sa fie lipsita de importanta si, in acest caz, raspunderea disciplinara sa nu mai declanseze, lasand loc raspunderii patrimoniale. Prin urmare , cumulul celor doua forme ale raspunderii este doar posibil, nu necesar.

Concluzionand, putem afirma in cazul cumulului raspunderii disciplinare cu raspunderea patrimoniala ca, orice fapta a salariatului savarsita cu vinovatie in legatura cu serviciul sau, din care se produce un prejudiciu patrimonial constituie concomitent abatere disciplinara, caz in care reciproca nu este insa valabila, deoarece nu orice abatere disciplinara antreneaza concomitent un prejudiciu material.

5.3 CUMULUL RASPUNDERII DISCIPLINARE CU RASPUNDEREA PENALA

O deosebire esentiala intre cele doua forme ale raspunderii juridice este determinata de izvorul lor diferit. Sustinerea celor afirmate ne arata raspunderea penala isi gaseste izvorul in lege[12], fiind, ca atare, de natura legala, pe cand raspunderea disciplinara isi gaseste izvorul in contractul incheiat intre parti, fiind ca atare de natura contractuala.

Totusi, intre infractiune si abaterea disciplinara exista si asemanari: ambele sunt fapte nepermise, cu urmari antisociale, savarsite cu vinovatie, care lezeaza o anumita ordine.

Ceea ce distinge sub aspectul obiectului abaterea disciplinara de ilicitul contractual obisnuit si o apropie de raspunderea penala este faptul ca abaterea disciplinara lezeaza direct nu numai interesele legitime ale celuilalt contractant (angajatorul), ci si interesele intregului colectiv de salariati din care face parte chiar autorul abaterii.

Pe de alta parte, raspunderea disciplinara se distinge totusi de raspunderea penala. Astfel, prima apara o ordine sociala determinata cu caracter specific(cea a relatiilor de munca la nivelul angajatorilor), iar cea de a doua apara relatii si valori generale ale intregii societati(suveranitatea, independenta si unitatea statului, proprietatea publica, persoana si drepturile acesteia, precum si intreaga ordine de drept).

Ambele raspunderi presupun savarsirea unei fapte ilicite contrara unor norme prestabilite sub aspectul laturii obiective. Totusi, acestea difera sub aspectul gravitatii, al periculozitatii urmarilor pe care le produce, adica al gradului de perturbare a relatiilor pe care le atinge. Deci, gradul de perturbare a ordinei sociale este diferit dupa cum este vorba de o infractiune care prezinta un pericol social mai mare sau de o abatere disciplinara in care pericolul social in cazul savarsirii acesteia fiind redus, aducand atingere in special ordinii dintr-o unitate.

Privind acest lucru putem spune ca fapte de aceeasi natura in materialitatea lor, pot constitui in functie de o suma de elemente, fie abateri disciplinare, fie infractiuni.

In planul general al raspunderii juridice cumulul raspunderii disciplinare cu raspunderea penala implica o precizare fundamentala : penalul tine in loc disciplinarul. Astfel, salariatul invinuit ca a savarsit o fapta penala de natura sa creeze o incompatibilitate cu functia sa, face ca desfasurarea procedurii disciplinare sa nu inceapa, ori dupa caz va fi suspendata pana la solutionarea definitiva a procesului penal. Daca procesul penal inceteaza sau se pronunta achitarea pentru unul din motivele legale, exceptie facand inexistenta faptei, angajatorul poate sa efectueze cercetarea disciplinara si, in ipoteza ca fapta constituie abatere disciplinara, sa ii aplice salariatului oricare dintre sanctiunile disciplinare.

Penalul tine in loc disciplinarul in practica in acelasi mod in care tine in loc civilul. Raspunderea penala odata declansata, nu este posibil cumulul de raspunderi simultan, ci doar subsecvent, conditionat, angajatorul avand posibilitatea pe parcursul procesului penal, doar de a-l suspenda din functie pe salariat. Dupa finalizarea procesului penal si stabilirea in mod definitiv a vinovatiei salariatului, angajatorul poate sau ar fi putut avea dreptul sa aplice prin cumul raspunderea disciplinara prin desfacerea contractului de munca printr-o decizie legala si temeinica.

5.4 CUMULUL RASPUNDERII DISCIPLINARE CU RASPUNDEREA CONTRAVENTIONALA

O fapta ilicita savarsita de catre un salariat la locul de munca poate intruni si elementele unei contraventii. In acest caz este posibil cumulul raspunderii disciplinare cu raspunderea contraventionala[13] daca, prin aceeasi fapta, salariatul aduce o tulburare atat ordinii interioare, cat si unor relatii sociale de un interes mai general aparate prin norme legale care stabilesc si sanctioneaza contraventiile[14].

Ca si in cazul altor forme de cumul, cel al raspunderii disciplinare cu cea contraventionala este posibil fara ca astfel sa se incalce principiul non bis in idem. Ratiunea acestei solutii se afla in sfera de relatii sociale diferite ocrotite de fiecare dintre cele doua categorii de norme. De altfel, principiul respectiv interzice numai aplicarea pentru aceeasi fapta ilicita, a doua sau mai multe sanctiuni de aceeasi natura

De aratat si de precizat este ca in cazul cumulului discutat nu se aplica si nici nu exista vreun principiu potrivit caruia "contraventionalul tine in loc disciplinarul".