DREPTUL DE PROPRIETATE - ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 ADITIONAL LA CONVENTIA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI

A. Consideratii introductive

Incepand cu anul 1994, cand prin legea nr. 30[1] Romania a ratificat Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale[2], precum si protocoalele aditionale la aceasta, abordarea problematicii referitoare la respectarea dreptului de proprietate, atat de catre teoreticienii, cat si de catre practicienii dreptului, nu poate face abstractie de continutul articolului 1 din primul Protocol aditional la Conventie[3]:

"Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.

Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii sau a amenzilor."

Prin ratificarea acestui protocol, nu numai ca respectarea lui a devenit obligatorie pentru statul roman, dar aplicarea prevederilor sale are si un caracter prioritar, conferit de art. 20 din Constitutia Romaniei adoptata in 1991, in urmatorii termeni:

"Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si tratatele la care Romania este parte. Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale."

Acestea sunt consideratiile pentru care studiul de fata isi propune sa ofere cateva explicatii pe marginea aricolului 1 din primul protocol aditional la Conventie, cu referiri la jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului in aceasta materie.

In ceea ce priveste jurisprudenta Curtii, chiar daca, asa cum s-a observat[4], hotararile pronuntate se impun numai statelor direct implicate in litigii, cunoasterea lor este extrem de importanta pentru toate statele membre, fie in scop reparatoriu, fie in scop preventiv.Astfel, in cazul in care statele se confrunta cu probleme asemanatoare celor rezolvate de Curte, hotararile acesteia pot sa determine sau sa accelereze o reforma legislativa sau sa impuna o anumita reglementare. De asemenea, instantele nationale vor trebui sa tina seama de jurisprudenta Curtii, in corecta aplicare a Conventiei la cazurile concrete pe care le vor avea de solutionat.

B. Regulile continute de art.1 din protocolul 1 aditional

Articolul 1 din primul Protocol aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului contine trei reguli distincte, din care doua sunt cuprinse in primul paragraf, iar cea de-a treia este cuprinsa in paragraful al doilea, astfel:

- prima regula enunta principiul respectarii proprietatii:"Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale."

- a doua regula este aceea potrivit careia este posibila privarea de proprietate, dar numai cu respectarea anumitor conditii:" Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international";

- a treia regula este aceea potrivit careia este posibil controlul asupra folosintei bunurilor: "Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a amenzilor."

1.Principiul respectarii proprietatii

Asa dupa cum corect s-a remarcat[5], prima regula continuta de articolul 1 imbraca un caracter general, enuntand principiul respectarii proprietatii. Acest principiu se refera la dreptul oricarei persoane, indiferent ca este vorba de o persoana fizica sau de o persoana juridica, de a se bucura nestingherit de proprietatea sa.

Principiul respectarii proprietatii se considera violat nu numai in ipoteza in care o persoana este lipsita in mod propriu-zis de proprietatea sa, dar si atunci cand unei persoane nu i se acorda posibilitatea de a se folosi in mod normal de aceasta.

Cauza Vasilescu versus Romania[6] este relavanta in ceea ce priveste aspectele referitoare la incalcarea de reclamanta a articolului 1 din Protocolul nr.1:

La 23 iunie 1966, lucratori ai Militiei judetului Arges au perchezitionat fara mandat domiciliul reclamantei Vasilescu Elisabeta, in cadrul unei anchete efectuate impotriva sotului sau, pentru detinere ilegala de obiecte de valoare, fapt pedepsit de legislatia in vigoare in acel moment. Cu acest prilej, lucratorii Militiei au confiscat trei sute douazeci si sapte monede din aur, care ulterior au fost depuse la Filiala Arges a Bancii Nationale a Romaniei, intocmindu-se proces- verbal. Cu toate ca Militia Arges a decis la 8 iulie 1966 sa nu formuleze invinuiri impotriva sotului reclamantei, finalizand cauza in conformitate cu dispozitiile art. 216 C. proc. pen., obiectele respective au fost retinute.

In anul 1990 reclamanta a inceput demersurile pentru recuperarea bunurilor, adresandu-se Procuraturii judetului Arges, iar apoi procurorului general al Romaniei, fara rezultat.

In anul 1991 a introdus o actiune de restituire a patruzeci de monede din aur transformate in salba si a unei perechi de cercei, chemand in judecata Banca Nationala. Judecatoria Gaesti a admis la 21 februarie 1992 actiunea reclamantei, a obligat Banca Nationala sa-i restituie acesteia obiectele solicitate si a constatat , de asemenea, ca Militia Arges confiscase in total trei sute douazeci si sapte de monede din aur, apartinand reclamantei. Aceasta hotarare a ramas definitiva si a devenit irevocabila, prin respingerea cailor de atac ordinare promovate impotriva ei.

La 20 octombrie 1994, Curtea Suprema de Justitie a admis insa recursul in anulare declarat de procurorul general si a casat hotararile pronuntate in cauza, argumentand ca , potrivit prevederilor art. 275 Cod proc. pen., numai Parchetul de pe langa Tribunalul Arges era singurul competent sa solutioneze cererea reclamantei privind restituirea obiectelor in litigiu.

In anul 1995 reclamanta s-a adresat Comisiei si, respectiv, Curtii Europene a Drepturilor Omului, reclamand incalcarea mai multor articole din Conventie.

In ceea ce priveste articolul 1 al Protocolului nr. 1, Curtea a stabilit ca acesta a fost incalcat, pentru urmatoarele considerente:

La 23 iunie 1966 , au fost confiscate ca urmare a unei perchezitii fara mandat, din domiciliul reclamantei , trei sute douazeci si sapte monede din aur, in cadrul unei anchete initiate de Militie impotriva sotului sau, ancheta care a fost ulterior inchisa, fara a fi urmata de restituirea bunurilor.

Nici ilegalitatea acestei masuri si nici dreptul de proprietate asupra bunurilor in cauza - recunoscut de altfel de instantele civile - nu au facut obiectul unei controverse in fata Curtii. In consecinta, Curtea a considerat ca, din perspectiva articolului 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta, care din 1966 este lipsita de folosinta acestor bunuri, a ramas pana astazi proprietara lor.

Referitor la jurisdictia Curtii, s-a retinut ca, desi Romania nu a recunoscut-o decat la 20 iunie 1994, plangerea reclamantei se refera la o situatie continua care persista si in prezent si ca, in orice caz, Curtea Suprema de Justitie s-a pronuntat la 20 octombrie 1994, deci ulterior datei de 20 iunie 1994.

Tinind seama de lipsa unui temei legal, recunoscut atat de instantele de judecata nationale, cat si de guvern, retinerea in continuare a obiectelor in discutie nu a putut fi privita de Curte ca o lipsire de posesie ori ca un control al folosintei proprietatii permise de primul si de al doilea paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Curtea a retinut ca pe un factor decisiv in solutionarea cauzei ilegalitatea confiscarii bunurilor reclamantei; in plus, a retinut ca reclamanta obtinuse o hotarare judecatoreasca prin care Banca Nationala a Romaniei era obligata sa ii restituie cele patruzeci de monede din aur si cerceii solicitati, dar ca aceasta sentinta, ca si cea care a mentinut-o, au fost casate de Curtea Suprema de Justitie, cu argumentul ca instantele au incalcat competenta exclusiva a Parchetului de pe langa Tribunalul Arges. Or, reclamanta facuse demersuri inca din anul 1990 la Parchetul respectiv si la procurorul genera, dar fara succes.

In concluzie, Curtea a considerat ca pierderea posibilitatii de a dispune de proprietatea sa, insotita de esecul tentativelor facute pana in prezent in fata autoritatilor nationale si a instantelor de judecata pentru remedierea situatiei, a avut consecinte suficient de grave pentru a-i permite sa traga concluzia ca raclamanta a fost victima unei confiscari de facto incompatibila cu dreptul la folosinta netulburata a proprietatii.

Dupa cum se poate observa, in cazul prezentat anterior, a avut loc o deposedare efectiva a reclamantei de bunurile proprietatea sa, care s-a perpetuat in timp, inclusiv dupa ce reclamanta a initiat demersurile legale pentru a reintra in posesia bunurilor si a si obtinut o hotarare irevocabila prin care i s-a recunoscut acest drept, dar care a fost anulata ulterior, ceea ce a pus-o pe aceasta in imposibilitate de a se bucura nestingherit de proprietatea sa.

Existenta hotararii irevocabile privind restituirea bunurilor si anularea acesteia intr-o cale extraordinara de atac ulterior ratificarii de catre Romania a Conventiei au fost esentiale in acest caz pentru determinarea competentei rationae temporis a Curtii Europene a Drepturilor Omului.

Sub acest aspect, Curtea a statuat in sens contrar in cauza Canciovici si altii versus Romania, in care reclamantii s-au plans de faptul ca imobilul ce a apartinut parintilor lor a fost nationalizat prin Decr. Nr. 92/1950 si ca prin doua hotarari judecatoresti irevocabile li s-au respins cererile de revendicare, respectiv de restituire in natura a imobilului.

Astfel, Curtea a reamintit ca ea nu poate examina o plangere decat in cazul in care se raporteaza la evenimente produse dupa intrarea in vigoare a Conventiei in statul respectiv, or in cauza bunul a fost nationalizat in 1950, adica inainte de 20 iunie 1994, cand Conventia a intrat in vigoare pentru Romania.Curtea nu este, asadar, competenta rationae temporis sa examineze imprejurarile nationalizarii si confirma astfel jurisprudenta sa constanta, conform careia privarea de proprietate sau de alt drept real constituie in principiu un act instantaneu si nu creeaza o situatie continua de "privare de un drept". Capatul de cerere al reclamantilor a fost considerat incompatibil cu dispozitiile Conventiei, in masura in care poate fi inteles drept criticand ca atare masurile adoptate in baza Decretului nr. 92/1950 fata de bunurile lor, inainte de intrarea in vigoare a Conventiei fata de Romania.[7]

In cazul Sporrong si Lonnroth versus Suedia[8], considerat ca avand valoare de principiu in jurisprudenta Curtii in materia art.1 din Protocolul nr.1[9], s-a constatat violarea acestui articol, fara ca in speta sa fi existat nici o lipsire de jure si nici o lipsire de facto a reclamantilor de bunurile proprietatea lor.Ceea ce a atras incalcarea art.1 a fost modul in care autoritatile suedeze, prin masurile luate si intr-un anumit context legislativ, au impiedicat pe reclamanti sa-si exercite prerogativele dreptului lor de proprietate.Pentru edificare, redam in rezumat datele spetei si considerentele Curtii:

Mostenitorii domnului Sporrong si, respectiv, doamna Lonnroth sunt proprietarii cate unui imobil situat in centrul orasului Stockholm.

In anul 1956 guvernul suedez a acordat municipalitatii un permis de expropriere pe zone, care privea 164 de imobile, printre care si pe cel al mostenitorilor domnului Sporrong, in vederea construirii unui viaduct si amenajarii unei parcari.

Conform legii din 1917 cu privire la expropriere, guvernul a fixat la cinci ani termenul in care municipalitatea trebuia sa-i cheme pe proprietari in fata tribunalului funciar, in vederea stabilirii despagubirilor,in caz contrar, permisul urmind sa devina caduc.Acest termen a fost insa prelungit in 1961, in 1964 si in 1969, de aceasta data pentru 10 ani.

La 3 mai 1979 permisul de expropriere a fost anulat la cererea municipalitatii care si-a propus ca obiectiv reducerea numarului de automobile in oras si mentinerea structurii urbane existente.

De notat este si faptul ca, din1954 si pana in 1979, proprietatea Sporrong a fost supusa si unei interdictii de construire.

In ceea ce priveste proprietatea doamnei Lonnroth, aceasta a facut obiectul unui permis de expropriere din anul 1971 pana in anul 1979 si al unei interdictii de construire din anul 1968 pana in anul 1981.Doamna Lonnroth a incercat de 7 ori sa vanda imobilul, dar de fiecare data amatorii s-au retras, dupa ce au consultat serviciile municipale.

In perioada respectiva, legislatia suedeza nu prevedea posibilitatea de a se cere scurtarea duratei de valabilitate a permiselor si nici pe aceea de a cere reparatii pentru daunele provocate de durata sau de neutilizarea permiselor.Legislatia s-a modificat in 1972, insa la data solutionarii cauzei cea de-a doua posibilitate era in continuare exclusa.

Mostenitorii domnului Sporrong si Doamna Lonnroth au sesizat Curtea Europeana a Drepturilor Omului, invocand incalcarea mai multor articole din Conventie.

Referitor la violarea art. 1 din Protocolul nr.1, Curtea a observat ca autoritatile suedeze nu au trecut la exproprierea imobilelor reclamantilor: acestia puteau sa-si foloseasca bunurile, sa le vanda, sa le lase mostenire, sa le doneze sau sa le ipotecheze. Prin urmare, din punct de vedere formal, reclamantii nu au fost nici o clipa lipsiti de proprietatea lor.

De asemenea, Curtea a observat ca situatia dedusa judecatii nu se asimileaza nici cu o expropriere de fapt intrucat, desi a pierdut din substanta sa, dreptul de proprietate al reclamantilor nu a disparut.

Cu toate acestea, Curtea a stabilit ca a existat o ingerinta in exercitarea dreptului de proprietate al reclamantilor deoarece, desi permisele de expropriere lasau intact din punct de vedere juridic dreptul reclamantilor de a se folosi si de a dispune de bunurile lor, ele reduceau intr-o larga masura posibilitatea practica de exercitare a acestui drept.In acelasi timp, interdictiile de construire limitau dreptul reclamantilor de a se folosi de bunurile lor.

Curtea a mai stabilit ca aceasta ingerinta in dreptul de proprietate nu era justificata prin prisma alin. 2 al art. 1 si nici nu respecta cerinta unui echilibru just intre interesul general al comunitatii si imperativele apararii drepturilor fundamentale ale individului. Aceasta, deoarece legislatia in vigoare in perioada respectiva se caracteriza prin rigiditate: in afara de retragerea pur si simplu a permiselor, care necesita acordul municipalitatii, ea nu oferea nici un fel de mijloc de modificare ulterioara a situatiei proprietarilor in cauza.

In concluzie, Curtea a retinut ca reclamantii au ramas o perioada lunga de timp intr-o incertitudine completa in ceea ce privea soarta proprietatii lor si au suportat astfel o povara speciala si excesiva pe care ar fi putut-o face legitima numai posibilitatea de a reclama scurtarea duratei de valabilitate a permiselor sau aceea de a putea cere reparatii.Aceste posibilitati erau excluse in respectiva perioada de legislatia suedeza, iar la data solutionarii cauzei legislatia continua sa o excluda pe cea de-a doua.

2.Privarea de proprietate

Primul alineat al art. 1 contine, dupa enuntarea principiului general al respectarii proprietatii, cea mai importanta restrictie ce poate fi impusa de autoritati acestui principiu, si anume: privarea de proprietate in interes public.

Asa dupa cum s-a remarcat[10], aceasta restrictie poate fi impusa in anumite conditii, a caror respectare face intotdeauna obiectul analizei Curtii, si anume:

a)     sa existe un interes public;

b)     sa existe o proportionalitate a masurii;

c)     masura luata sa fie prevazuta de lege si de principiile generale ale dreptului international.

a) Interesul public

Atunci cand privarea de proprietate este dispusa pe considerente de utilitate publica, verificarea respectarii acestei conditii are ca obiectiv principal detectarea unui eventual "exces de putere" sau a "manifestarii arbitrariului". In ceea ce priveste marja de apreciere a ceea ce poate fi considerat "interes public", din jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului se desprinde ideea ca aceasta trebuie sa fie una flexibila.

Astfel, in cazul James si altii versus Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord'[11] Curtea a statuat:

Pornind de la aceste principii si analizand datele concrete ale spetei, Curtea a ajuns la concluzia ca disproportia invocata intre indemnizatiile incasate si valoarea reala, la data transferului, decurgea in principal din efectele generale ale sistemului stabilit prin legea din 1977, dar ca aceste efecte nu sunt incompatibile cu art. 1, intrucat Regatul Unit nu a incalcat marja sa de apreciere si nu a actionat intr-un mod nerational.

Pe aceeasi linie de gandire, in cazul James si altii versus Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord[14] Curtea a aratat ca art. 1 nu garanteaza totusi, in toate cazurile, dreptul la o compensare integrala si ca obiective legitime de utilitate publica, cum sunt cele pe care le urmaresc masurile de reforma economica sau de justitie sociala, pot milita pentru o rambursare inferioara valorii comerciale.

Intr-o serie de cauze inregistrate contra Romaniei, Curtea a constatat incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 pe considerentul ca hotararile Curtii Supreme de Justitie prin care s-au anulat hotarari irevocabile de retrocedare a unor imobile catre reclamanti au avut ca efect privarea reclamantilor de bunurile lor.

Este vorba de cauza Brumarescu[15] si de altele considerate, daca nu identice, cel putin analoge acesteia -Paulescu, Erdei si Wolf, Dickmann, Todorescu, Potop etc.- in care s-a decis ca: reclamantii au fost privati de proprietatile lor pe diferite perioade de timp, fara sa fi perceput o indemnizatie care sa reflecte valoarea reala a imobilelor; chiar presupunand ca s-ar demonstra ca privarea de proprietate ar fi servit unei cauze de interes public, Curtea estimeaza ca justul echilibru intre exigentele interesului general al comunitatii si imperativele apararii drepturilor fundamentale ale individului a fost rupt si ca reclamantii au suportat si continua sa suporte o sarcina speciala si exorbitanta.

c) Masura sa fie prevazuta de lege si de principiile generale ale dreptului international

In legatura cu aceasta ultima conditie sub care este posibila, din perspectiva art. 1, privarea de proprietate, se disting doua aspecte: un prim aspect se refera la existenta unei prevederi in legea nationala, iar un al doilea aspect vizeaza principiile generale ale dreptului international.

In ceea ce priveste concordanta masurii privative de proprietate cu prevederile legii nationale, Curtea nu examineaza daca aceste prevederi au fost sau nu aplicate in mod corect.Astfel, chiar daca trebuie sa faca referire la hotararea adoptata de instanta nationala, Curtea nu trebuie sa functioneze ca o "a patra instanta", cu alte cuvinte, ca o instanta de control judiciar. Cu toate acestea, Curtea reaminteste ca in contextul art. 1, notiunea de "lege" in intelesul Conventiei reclama existenta acesteia si compatibilitatea masurii luate cu prevederi legale nationale suficient de precise si in mod adecvat accesibile.[16]

Referitor la principiile generale ale dreptului international, Curtea a aratat ca aceasta trimitere nu este facuta de art. 1 in intentia de a fi extinsa la nationali, aceste principii aplicandu-se exclusiv nationalizarilor sau exproprierilor de proprietati straine. Acest rationament al Curtii este in concordanta cu insusi dreptul international general, ale carui principii se aplica numai strainilor, fiind special concepute pentu ei si necarmuind modul in care fiecare stat isi trateaza nationalii. In acest mod a raspuns Curtea sustinerilor reclamantilor din cazul James si altii., care au incercat sa acrediteze ideea ca cea de-a doua fraza din art. 1 extinde asupra nationalilor exigenta-decurgand din dreptul international - unei indemnizatii prompte, adecvate si eficace a strainilor privati de proprietatea lor.

Totodata, Curtea a aratat ca, si daca prin aceasta s-ar crea o diferenta de tratament intre cetatenii unui stat si straini, respectiva diferenta nu ar putea constitui o discriminare. Preluarea proprietatii trebuie sa fie afectata intotdeauna unui interes public, dar pot fi retinute consideratiuni diferite in cazul nationalilor sau al strainilor si pot exista ratiuni legitime pentru care sa se ceara nationalilor sa suporte o povara mai grea in interesul public, decat cea ceruta in cazul strainilor.

3. Controlul folosintei bunurilor

Aceasta regula, continuta in al doilea paragraf al art. 1, recunoaste dreptul statelor de a exercita un control asupra folosintei bunurilor, in concordanta cu interesul general si de a adopta in acest scop legile pe care le considera necesare.

Situatiile pe care le are in vedere acest paragraf nu sunt cele ale privarilor de proprietate propriu-zise, ci acelea referitoare la restrictiile de folosinta a proprietatii. Cu toate acestea, asa dupa cum rezulta din jurisprudenta Curtii, si in aceste situatii trebuie sa se tina seama de principiul dedus din primul paragraf, referitor la proportionalitatea care trebuie sa existe intre mijloacele folosite si scopul urmarit, scop care, de asemenea, trebuie sa fie unul de interes public.

In sensul celor aratate relevant este rationamentul Curtii in cazul Mellacher si altii versus Austria[17], caz in care reclamantii s-au plans pentru violarea art. 1, ca urmare a adoptarii unei legi care limita nivelul chiriilor pentru anumite categorii de apartamente, in care se incadrau si cele ai caror proprietari erau reclamantii.

Mai intai, Curtea a stabilit ca in cauza este aplicabil art. 1, respectiv cel de-al doilea paragraf:

"Fara nici o indoiala, reducerile facute, in virtutea legii din 1981, au constituit un amestec in folosirea drepturilor pe care petitionarii le aveau in calitate de proprietari de bunuri inchiriate. Chiar daca ele au dus la lipsirea celor interesati de o parte din veniturile imobiliare, ele nu se traduc intr-o expropriere formala si nici intr-o expropriere de fapt, ci duc la un control al folosintei bunurilor."

Referitor la interesul public si la marja de apreciere recunoscuta legiuitorului, Curtea a statuat ca:

"In punerea in practica a politicilor sociale si economice si, mai ales, in domeniul locuintelor, legiuitorul trebuie sa se bucure de o mai mare latitudine pentru a se pronunta atat asupra existentei unei probleme de interes public, care cere o reglementare, cat si asupra alegerii modalitatilor de aplicare a acesteia din urma."

Mai mult, Curtea a admis ca, pentru a reforma legislatia sociala si in special pe cea referitoare la controlul chiriilor, legiuitorul trebuie sa poata lua masuri care sa implice si executarea in viitor a unor contracte incheiate anterior.

Analizand circumstantele particulare ale spetei, Curtea a decis ca nu a avut loc o violare a art. 1, deoarece legea in discutie incerca sa reduca diferentele excesive si injuste intre chiriile unor apartamente asemanatoare, sa combata specula imobiliara si sa faciliteze persoanelor de conditie modesta accesul la locuinte cu o chirie rezonabila, incurajand in acelasi timp modernizarea imobilelor care nu raspundeau anumitor norme si, deci, urmarea un tel legitim, conform interesului general.

Un exemplu relativ recent de interventie legislativa romaneasca in reglementarea folosintei bunurilor, in materie locativa, il constituie Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 401999, aprobata prin Legea nr. 2412001, publicata in Monitorul Oficial nr. 265 din 23 mai 2001.Acest act normativ cuprinde unele dispozitii prin care se prelungesc de drept, pe o perioada de cinci ani, o serie de contracte de inchirire, iar altele prin care obliga pe proprietarii ce si-au redobandit imobilele preluate de stat in perioada regimului comunist sa incheie in continuare contracte de inchiriere cu chiriasii, reglementand, totodata, si modul de stabilire a chiriei, inclusiv plafonul maxim al acesteia.

Asa dupa cum rezulta din chiar titlul ordonantei, scopul adoptarii acesteia a fost unul de interes general, si anume acela al protectiei chiriasilor; este vorba de persoane care ocupa locuinte proprietate de stat, dar si de persoane care ocupa locuinte redobandite de fostii proprietari deposedati in regimul comunist, care nu au locuinte proprietate personala in aceeasi localitate si nici nu au instrainat o astfel de locuinta dupa 1 ianuarie 1990.

Trebuie remarcat insa ca actul normativ in discutie prevede in art. 14 ca, la expirarea duratei contractelor asa cum au fost prelungite, chiriasii au drept la reinnoirea contractelor, iar in alin. 4 al aceluiasi articol se prevede posibilitatea mai multor reinnoiri succesive, fara a se mentiona un numar limita al acestor operatiuni juridice. Proprietarul poate refuza reinnoirea contractului numai in anumite situatii expres si limitativ prevazute in alin. 2, toate presupunand intervenirea unor circumstante noi fata de cele de la data incheierii contractului.

In aceste conditii s-ar putea pune problema daca - si dupa cate reinnoiri successive ale contractelor chiriasilor- justul echilibru dintre interesul public si masura de control al folosintei bunurilor proprietarilor ar fi periclitat. Aceasta cu atat mai mult cu cat existenta in proprietatea chiriasilor a uneia sau mai multor locuinte situate in alte localitati decat cea de domiciliu nu l-ar indreptati pe proprietar sa refuze inchirierea sine diae a imobilului proprietatea sa.

A doua parte a celui de-al doilea paragraf se refera la masurile pe care le pot lua statele pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contributii si a amenzilor.

Cu privire la acest aspect, ceea ce trebuie avut in vedere atunci cand se reclama incalcarea art. 1 este daca masurile luate au avut o baza legala, daca nu a avut loc o discriminare sau daca puterea conferita autoritatilor nu a fost folosita in alt scop decat cel pentru care a fost acordata.

De asemenea, si in acest domeniu se recunoaste puterii legiuitoare o larga marja de apreciere, cu observatia ca aceasta marja trebuie evaluata in functie de cerintele justului echilibru si ale rezonabilei proportionalitati la care ne-am referit in examinarea celei de-a doua reguli continuata de art. 1.

Pentru o ilustrare a modului in care Curtea a evaluat respectarea acestei conditii, amintim cazul Gasus Dosier-und Fordertechnik GmbH versus Olanda, referitor la legislatia olandeza care indreptateste autoritatile sa urmareasca debitele fiscale impotriva bunurilor unei terte parti si in care Curtea a stabilit:

"In adoptarea unor asemenea legi, legiuitorul trebuie sa se bucure de o larga marja de apreciere, in special cu privire la chestiunea daca - si in caz afirmativ in ce masura - autoritatile fiscale ar trebui sa se afle intr-o pozitie mai buna in urmarirea debitelor fiscale decat creditorii obisnuiti care urmaresc debite comerciale. Curtea va respecta evaluarea legiuitorului, cu exceptia cazului in care este lipsita de un temei rezonabil."

In concret, compania reclamanta s-a plans de faptul ca sechestrandu-i si vanzandu-i bunurile sale, care erau detinute de o terta parte ce fusese falimentata, autoritatile olandeze o privasera de proprietatea sa in scopul de a asigura plata debitelor fiscale datorate de acea terta parte, pentru datoriile careia reclamanta nu era responsabila. Curtea a retinut ca un asemenea sistem de de recuperare a debitelor nu era neobisnuit si incompatibil prin el insusi cu cerintele art. 1 si a punctat, printre altele, ca reclamanta era implicata intr-o activitate comerciala care in mod natural implica riscuri (in cazul de fata falimentul debitorului), ce puteau fi reduse ori eliminate in diferite moduri. Considerand, de asemenea, ca autoritatile fiscale au posibilitati mai reduse decat creditorii comerciali pentru a se proteja impotriva insolvabilitatii debitorilor. Curtea a concluzionat ca cerinta proportionalitatii a fost indeplinita in acest caz.[18]

C. Notiunea de "bunuri" in intelesul art. 1 din Protocolul nr. 1

O serie de cauze ce s-au aflat pe rolul Comisiei si al Curtii Europene a Drepturilor Omului au impus analizarea obiectului lor din perspectiva incadrarii acestuia in notiunea de "bun", avuta in vedere de dispozitiile art. 1 din Prorocolul nr. 1 aditional la Conventie.

De pilda, numeroase cereri s-au referit la diferite autorizatii pe care reclamantii le considerau a fi bunuri in sensul art. 1, iar Comisia si Curtea au impartasit acest punct de vedere.

Relevant in acest sens este cazul Tre Traktorer Aktiebolag versus Suedia, in care reclamanta, societate comerciala ce administra un restaurant s-a plans de retragerea licentei pentru servirea de bauturi alcoolice, ceea ce a determinat-o sa-si inceteze activitatea. Cu toate ca, pe fond, Curtea a ajuns la concluzia absentei unei violari a art. 1, a stabilit ca acest text este aplicabil in speta, deoarece, contrar punctului de vedere sustinut de guvernul suedez, interesele economice legate de gestiunea restaurantului constituiau bunuri in sensul art.1. Aceasta, deoarece licenta de a servi bere, vin si alte bauturi alcoolice a reprezentat un element important in activitatea restaurantului, iar compania reclamanta s-a putut astepta in mod legitim sa pastreze aceasta licenta cata vreme nu a incalcat conditiile de acordare a ei; prin urmare, revocarea licentei a reprezentat o incalcare a drepturilor reclamantei din perspectiva art. 1, in conditiile in care acest fapt a avut consecinte negative cu privire la vadul comercial si la profitul restaurantului[19].

In cazul Van Marle si altii versus Olanda, Curtea a considerat ca "pretul notorietatii" reprezinta un bun :"datorita muncii lor, cei interesati reusisera sa-si constituie o clientela; imbracand in multe privinte un caracter de drept privat, aceasta se analizeaza ca o valoare patrimoniala in sensul articolului 1.[20]

In cazul Mellacher si altii versus Austria, la care ne-am referit mai inainte, reclamantii au sustinut ca dreptul de a percepe o chirie in temeiul unui contract de inchiriere constituie un drept de proprietate distinct de dreptul de a folosi bunul. Curtea nu a impartasit acest punct de vedere si a stabilit ca dreptul de a se ajunge la un acord asupra chiriei facea parte din dreptul proprietarului de a se folosi de imobil, constituind deci un aspect al posesiunii acelui bun.[21]

Cu privire la existenta bunului din perspectiva Conventiei, s-a stabilit ca bunul nu exista decat in momentul in care proprietarul poate sa il revendice. Altfel spus, dreptul de proprietate nu cuprinde dreptul de a dobindi un bun. Relevant in acest sens este cazul Marcks versus Belgia, in care Curtea a statuat ca mama, careia i s-a refuzat dreptul de a face un legat in favoarea fiicei sale fusese victima unei incalcari a drepturilor garantate de art. 1, in timp ce fiica nu, deoarece speranta de a dobandi in viitor un bun nu este protejata prin acest articol.[22]

O conceptie interesanta cu privire la notiunea de bun, o ofera si decizia pronuntata in cazul Brumarescu versus Romania [23], conceptie reconfirmata ulterior prin jurisprudenta Curtii in numeroase alte cauze contra Romaniei, identice sau cel putin analoge cauzei Brumarescu[24]:

Printr-o sentinta pronuntata la 9 decembrie 1993, Judecatoria sectorului 5 Bucuresti a obligat Primaria Municipiului Bucuresti si societatea comerciala care administra bunul sa restituie reclamantului Brumarescu Dan imobilul care apartinuse parintilor sai si pe care statul il preluase in anul 1950, in baza Decr. nr. 921950. Sentinta a devenit definitiva si irevocabila si a si fost executata. Impotriva ei s-a promovat insa recurs in anulare de catre procurorul general al Romaniei, iar prin decizia pronuntata la 1 martie 1995, Curtea Suprema de Justitie a anulat hotararea din 9 decembrie 1993 si a respins actiunea reclamantului, motivand ca legea este un mod de dobandire a proprietatii, ca imobilul in litigiu a fost preluat de stat chiar in ziua intrarii in vigoare a Decr. nr. 921950 si ca judecatoria si-a depasit limitele competentelor judecatoresti, aducand atingere competentelor puterii legislative.

Reclamantul s-a adresat Curtii Europene a Drepturilor Omului, invond incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie.

Referitor la existenta unui "bun" in sensul art. 1, Curtea a apreciat ca reclamantul avea un astfel de bun. Argumentandu-si punctul de vedere, Curtea nu se refera la imobilul propriu-zis,ce facuse in anul 1950 obiectul nationalizarii, ci la dreptul recunoscut reclamantului prin hotararea din 9 decembrie 1993:

"Intr-adevar, hotararea judecatoriei din 9 decembrie 1993 a stabilit ca imobilul fusese nationalizat cu incalcarea Decretului nr. 921950 si a constatat, cu efect retroactiv, ca reclamantul era singurul proprietar legitim al acestuia, in calitate de succesor al parintilor sai. Curtea mai subliniaza ca dreptul reclamantului, astfel recunoscut, nu era revocabil."

Pe aceeasi linie de gandire, Curtea arata in continuare, cand examineaza existenta unei ingerinte in dreptul de proprietate al reclamantului din punctul de vedere al art. 1, ca anularea hotararii din 9 decembrie 1993 a constituit o asfel de ingerinta.

In cauza Canciovici si altii versus Romania, Curtea si-a reconfirmat jurisprudenta[25] in sensul ca procedura nu se poate raporta decat la un "bun actual" al reclamantilor.

Astfel, in speta reclamantii introdusesera - fara succes - o procedura in fata instantelor nationale competente, in scopul obtinerii restituirii imobilului parintilor lor. Cu alte cuvinte, ei cautau sa li se recunoasca un drept de proprietate asupra

imobilului care a apartinut tatalui lor, dar care, la data actiunii introductive de instanta, nu mai era nici proprietatea tatalui lor, nici a reclamantilor insisi.

Cu privire la afirmatia reclamantilor conform careia hotararea judecatoreasca pronuntata in apel, in actiunea lor in revendicare, si care le era favorabila, era definitiva, deci dreptul lor de proprietate era stabilit in mod definitiv, Curtea a observat ca, potrivit Codului de procedura civila, deciziile pronuntate in apel sunt susceptibile de recurs, asa incat reclamantii nu beneficiau de o hotarare definitiva si irevocabila, iar dreptul obtinut in baza hotararilor de prima instanta si de apel era revocabil. In consecinta, cauza nu este similara, sub acest aspect cauzei Brumarecu.[26]

In cauza Mosteanu si altii versus Romania, Curtea aminteste ca notiunea de "bunuri" poate acoperi atat "bunuri actuale", cat si valori patrimoniale, inclusive creante, in baza carora reclamantul poate pretinde sa aiba cel putin o speranta legitima pentru a obtine utilizarea efectiva a unui drept de proprietate. In schimb, speranta de a i se vedea recunoscuta supravietuirea unui vechi drept de proprietate, pentru care este de multa vreme in imposibilitatea de a-l exercita efectiv, nu poate fi considerata un "bun" in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, tot asa fiind si pentru o creanta conditionala care se stinge din faptul nerealizarii conditiei.[27]

In acelasi sens a hotarat Curtea si in cauzele Popovici si Dumitrescu versus Romania.

Trebuie mentionat insa ca, desi s-a statuat ca reclamantii nu dispun de un "bun" in sensul Conventiei si, prin urmare, nu se poate retine incalcarea art. 1 din Protocolul nr.1, in schimb, refuzul instantelor judecatoresti - care au respins actiunile in revendicare - de a statua pe fond in aceste actiuni, pe motivul incompetentei absolute a justitiei in asemenea gen de litigii, violeaza art. 6 parag. 1 din Conventie, sub aspectul dreptului de acces la o instanta, similar statuarilor din hotararea Brumarescu.[28]

Inexistenta unui "bun" in sensul Conventiei a fost retinuta si in cauza Ghitescu versus Romania.

In aceasta cauza, reclamantul redobandise trei apartamente dintr-un imobil, prin hotarare judecatoreasca irevocabila, ulterior anulata de Curtea Suprema de Justitie intr-un recurs in anulare; in perioada anterioara acestei din urma hotarari reclamantul a instrainat doua din apartamente. Cu privire la aceste doua apartamente, Curtea a retinut ca reclamantul nu dispune de un "bun" si ca nu exista o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1.

Cel de-al treilea apartament a fost restituit reclamantului pe cale administrativa, dupa pronuntarea deciziei Curtii Supreme de Justitie. Pentru acest apartament, s-a retinut violarea art. 1 din Protocolul nr. 1, cat priveste privarea de proprietate pe perioada anterioara restituirii.[29]

Intr-un sens similar s-a atatuat si in cauza Potop versus Romania: desi reclamanta a avut castig de cauza intr-o actiune in revendicare imobiliara ulterioara aceasta nu poate in nici un caz sa stearga pe deplin consecintele hotararii Curtii Supreme de Justitie pentru folosirea dreptului sau de proprietate.[30]

Din cazurile prezentate, ca si din altele ce au stat in atentia Curtii, se poate desprinde urmatoarea concluzie referitoare la notiunea de "bunuri", in sesul art. 1 din Protocolul nr. 1: aceasta notiune are un inteles autonom, care nu se limiteaza la proprietatea asupra bunurilor corporale; o serie de alte drepturi si interese patrimoniale pot fi, de asemenea, privite ca drepturi de proprietate si, respectiv, ca "bunuri" din punctul de vedere al Conventiei, in urmatoarele circumstante:

aceste drepturi si interese sa aiba ca punct de plecare valoarea lor economica;

obiectul lor sa fie determinabil in raport de cererea care se intemeiaza pe existenta lor;

drepturile sau interesele sa fie in mod suficient dovedite.

Pentru a accentua, o data in plus, importanta cunoasterii jurisprudentei Curtii de la Strasbourg vom exemplifica modul in care aceasta jurisprudenta a fost valorificata de catre Curtea Constitutionala a Romaniei in pronuntarea deciziei nr.7027 februarie 2001[31], prin care a solutionat exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 19 alin. 3 teza finala din Legea nr. 851992, privind vanzarea de locuinte si spatii cu alta destinatie construite din fondurile statului si din fondurile unitatilor economice sau bugetare de stat.

Textul de lege vizat sanctioneaza cu nulitatea absoluta contractele incheiate cu incalcarea dispozitiilor Legii nr. 851992 si ale Decretului-Lege nr. 611990.

Curtea Constitutionala a retinut ca desfiintarea contractului prin constatarea nulitatii absolute a acestuia presupune restabilirea situatiei anterioare, conform principiului "restitutio in integrum".

Alin. 3 al art. 19 din lege respecta acest principiu numai in privinta drepturilor societatii comerciale vanzatoare, care reprimeste atat locuinta cat si beneficiul nerealizat sub forma chiriei; cumparatorul reprimeste numai pretul platit, care se retine din chiria aferenta, fara a avea dreptul la reactualizarea pretului in functie de inflatie si nici la plata dobanzilor. Astfel, el sufera o semnificativa pierdere patrimoniala.

Curtea a decis ca principiul constitutional al ocrotirii in mod egal a proprietatii private trebuie respectat in privinta oricaror drepturi patrimoniale, a oricaror "bunuri".

Facand referire la acceptiunea data de Curtea Europeana a Drepturilor Omului notiunii de "bunuri" in cazurile Beyeler contra Italiei,Gasus Dosier und Fordertechnik GmbH contra Olandei, Van Marle si altii contra Olandei, Iatridis contra Greciei, Pressos Compania Naviera SA contra Belgiei, Curtea Constitutionala a constatat ca textul alin.3 -teza finala al art. 19 din Legea nr. 851992 contravine art. 41 alin. 2 - teza I din Constitutie, conform caruia proprietatea privata este in mod egal ocrotita de lege, indiferent de titular.

Fara a avea pretentia unei abordari exhaustive a problematicii pe care o ridica aplicarea articolului 1 din primul Protocol aditional la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, acestea ar fi, credem, cateva din cele mai importante chestiuni ce si-au gasit pana in prezent clarificarea prin intermediul jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului si care au retinut, deopotriva, si atentia doctrinei in aceasta materie.