|
|
|
Notiunea si trasaturile esentiale ale infractiunii
Infractiunea este fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala. Infractiunea este singurul temei al raspunderii penale. Pentru ca o fapta pevazuta de legea penala si savarsita cu vinovatie sa atraga raspunderea penala a infractorului trebuie sa prezinte un anumit grad de pericol social. Pericolul social reprezinta incalcarea normelor in vigoare avind ca rezultat impiedicarea desfasurarii normale a relatiilor sociale. Gradul de pericol social al unei infractiuni trebuie sa fie mai ridicat comparativ cu al celorlalte forme de ilicit juridic (civil, admimistrativ, disciplinar). Gradul de pericol social cerut pentru existenta infractiunii trebuie raportat la implinirea cumulativa a urmatoarelor conditii: sa existe o actiune sau inactiune; actiunea sau inactiunea sa aduca atingere anumitor valori sociale (sa puna in primejdie, sa vatame sau sa lezeze valorile sociale aparate de legea penala); pentru sanctionarea actiunii sau inactiunii sa fie necesara aplicarea unei pedepse. Art. 181 din actualul Cod penal reglementeaza cazul in care o fapta are un grad de pericol social redus, atingerea adusa in concret vreuneia din valorile sociale aparate de legea penala este minima si, in consecinta, nu constituie infractiune. Criteriile de stabilire in concret a gradului de pericol social sunt: modul si mijloacele de savarsire a faptei; scopul urmarit de faptuitor in comiterea faptei; imprejurarile in care a fost comisa fapta; rezultatul produs sau care s-ar fi putut produce; persoana si conduita faptuitorului. Pentru ca o fapta prevazuta de legea penala sa poata fi calificata ca infractiune ea trebuie sa indeplineasca pe langa cerinta legata de gradul de pericol social si pe cea legata de vinovatie. Vinovatia reprezinta atitudinea psihica a faptuitorului fata de fapta savarsita si fata de urmarile faptei sale. Ea presupune interactiunea a doi factori: factorul intelectiv - priveste reprezentarea la nivelul constiintei a faptei si a rezultatului socialmente periculos; factorul volitiv - priveste vointa de a savarsi fapta. Art. 19 alin.1 din actualul Cod penal prevede ca forme principale ale vinovatiei intentia si culpa, dar remarcam existenta la unele infractiuni a unei forme mixte de vinovatie, praeterintentia. Intentia, ca forma a vinovatiei, se poate prezenta, la randul ei, in doua modalitati: intentia directa - cand infractorul prevede rezultatul faptei sale si, mai mult, urmareste producerea rezultatului socialmente periculos (art.19 alin.1 pct.1 lit.a din actualul Cod penal); intentia indirecta - cand infractorul prevede rezultatul faptei sale si, desi nu-l urmareste, accepta posibilitatea producerii lui (art.19 alin.1 pct.1 lit.b din actualul Cod penal). Culpa, ca forma a vinovatiei, comporta la randul ei mai multe modalitati: culpa cu prevedere sau usurinta - cand infractorul prevede rezultatul socialmente periculos al faptei sale, dar nu-l accepta, socotind fara temei ca el nu se va produce (art.19 alin..1 pct.2 lit.a din actualul Cod penal); culpa simpla sau neglijenta - cand infractorul nu prevede rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada (art.19 alin.1 pct.2 lit.b din actualul Cod penal). Praeterintentia sau intentia depasita este o forma mixta de vinovatie intalnita in cazurile in care prin savarsirea faptei se produc doua rezultate: un rezultat cu o gravitate mai redusa, urmarit sau acceptat de catre faptuitor, deci savarsit cu intentie si un rezultat mai grav, imputabil faptuitorului ca fiind obtinut de acesta din culpa, deoarece l-a prevazut dar nu l-a acceptat sau nu l-a prevazut, desi putea si trebuia sa-l prevada. Conceptul de fapta prevazuta de legea penala nu trebuie confundat cu cel de infractiune. Art.17 alin.1 din actualul Cod penal: "Infractiunea este fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala" clarifica acest aspect. Deci, simpla cuprindere intr-un text de lege penala a caracteristicilor unei fapte nu o califica drept infractiune. Este necesara indeplinirea si a celorlalte cerinte, a pericolului social si a formei de vinovatie prevazuta de norma de reglementare cu care trebuie savarsita fapta, lipsa oricareia dintre aceste trasaturi conduce la inlaturarea caracterului penal al faptei. In concluzie, orice infractiune trebuie prevazuta de legea penala, dar nu orice fapta prevazuta de legea penala este si infractiune. Continutul infractiunii reprezinta totalitatea conditiilor obiective si subiective, cerute de norma de incriminare pentru ca un anumit tip de fapta sa constituie infractiune. Obiectul infractiunii este constituit din valoarea sociala si relatiile sociale constituite in jurul acestei valori care sunt puse in pericol sau prejudiciate efectiv prin savarsirea infractiunii. Distingem intre: obiectul juridic al infractiunii - constituit din relatiile sociale ocrotite de normele de drept; obiectul material - bunul, lucrul sau corpul persoanei asupra careia este indreptata activitatea infractionala Subiectii infractiunii sunt persoanele implicate intr-un raport juridic penal de conflict fie ca urmare a savarsirii infractiunii, fie a suportarii consecintelor determinate de comiterea acesteia, respectiv: subiecti activi - persoane fizice sau juridice care savarsesc sau contribuie la comiterea unei infractiuni si pot fi trasi la raspundere penala, potrivit legii; subiecti pasivi - persoane fizice sau juridice titulare ale valorilor socaile ocrotite de legea penala, vatamate prin savarsirea infractiunii. Latura obiectiva -Activitatea fizica materiala desfasurata de subiectul activ, susceptibila sa produca o schimbare in lumea inconjuratoare prin punerea in pericol sau lezarea efectiva a uneia valori sociale si a relatiilor sociale corespunzatoare acesteia constituie latura obiectiva a infractiunii. Structura laturii obiective a infractiunii cuprinde trei componente: elementul material - reprezinta actul de conduita interzis sau impus prin norma de reglementare si se poate realiza, de regula, printr-o actiune sau o inactiune; urmarea imediata, numita si urmare socialmente periculoasa - reprezinta rezultatul propriu-zis al infractiunii, imediat, schimbarea in lumea obiectiva produsa prin savarsirea faptei prevazute de legea penala, schimbare care determina atingerea in orice mod a vreuneia din valorile sociale ocrotite din punct de vedere penal. Acest rezultat poate consta: fie intr-o stare de pericol - cand se creeaza o amenintare pentru obiectul infractiunii; fie intr-o vatamare efectiva - prin modificarea obiectului sau a pozitiei acestuia; legatura de cauzalitate - reprezinta legatura de la cauza la efect, respecziv intre elementul material si urmarea socialmente periculoasa, legatura pretinsa de legea penala pentru existenta infractiunii. Stabilirea legaturii de cauzalitate: este obligatorie - in cazul infractiunilor de rezultat, cind are loc o vatamare efectiva a obiectului ocrotirii penale; rezulta din savarsirea faptei - in cazul infractiunilor de pericol. Latura subiectiva -Totalitatea conditiilor cerute de lege, pentru calificarea ca infractiune a faptei prevazute de legea penala, cu privire la atitudinea constiintei si vointei infractorului fata de fapta si urmarile socialmente periculoase ale acesteia.Continutul laturii subiective a infractiunii cuprinde trei componente: elementul subiectiv (sau vinovatia) este constituit din formele si modalitatile vinovatiei si reflecta atitudinea psihica a faptuitorului fata de fapta sa si fata de urmarile acesteia, exprimata in forma ceruta de lege pentru existenta infractiunii. Vinovatia, ca element subiectiv al infractiunii, se poate prezenta sub forma intentiei, culpei sau a praeterintentiei; mobilul - reprezinta impulsul intern al faptuitorului din care ia nastere rezolutia infractionala, deci este legat de momentul initial al adoptarii hotararii. Lipsa mobilului reprezinta un indiciu de anormalitate psihica si determina cercetarea responsabilitatii faptuitorului. Cunoasterea mobilului serveste la stabilirea pericolului social concret si individualizarea pedepsei, dar exista si situatii cand mobilul este prevazut in mod expres in norma de incriminare ca element al laturii subiective sau apare ca element circumstantial in continutul agravat al unor infractiuni.; scopul - reprezinta telul urmarit prin savarsirea faptei si presupune reprezentarea clara a faptei de catre faptuitor, deci este legat de momentul finalizarii actului. Cunoasterea scopului are relevanta, in general, doar in stabilirea pericolului social concret si individualizarea pedepsei. Uneori poate insa apare si ca element circumstantial al variantei agravate a infractiunii.
