Statutul persoanei fizice

STATUTUL PERSOANEI FIZICE

1. Generalitati

Statutele personale sunt legate de legislatia locului de origine sau al domiciliului unei persoane. Statutul personal (in sens obiectiv) are o "putere" extrateritoriala; el urmeaza persoana si guverneaza statutul sau personal (in sens subiectiv)[1]

Sub rezerva diferentelor, uneori importante, in definitia domiciliului, se poate spune ca sistemele sunt divizate intre tendintele criteriului cetateniei si acelea care prefera domiciliul ca punct de legatura. Tarile anglo-saxone (in particular Anglia, Irlanda, S.U.A. si Canada) sunt favorabile domiciliului; la fel Norvegia si Danemarca si, intr-o maniera foarte neta dupa 1987, Elvetia.

Chiar daca celelalte tari europene dau prioritate legaturii de cetatenie, se poate vorbi de o criza a acestui principiu, criza care tine in numeroase cazuri de dubla cetatenie, cazurile de cetatenie diferita intre soti sau intre parinti si copii; de asemenea, de rolul redus al cetateniei intr-o lume in miscare, asa cum o demonstreaza evolutia actuala a Europei, mai ales in cadrul C.E.E.

Contrar regulii conform careia definirea punctului de legatura este, in general, dat de legea forului, determinarea cetateniei este guvernata de dreptul statului al carui cetatean este in cauza[2]

Aceasta absenta de coordonare intre legile asupra cetateniei conduce la conflicte pozitive si, uneori, la conflicte negative.

Conflictul pozitiv este dat de cumulul de cetatenii[3]. Cumulul de cetatenii este reglementat in diverse moduri in planul conflictelor de legi. Astfel, se poate prefera:

- cetatenia cea mai veche;

- cetatenia primita ultima data;

- sa se aplice cumulativ drepturile nationale in cauza, ceea ce conduce la retinerea in fapt a legii nationale celei mai restrictive;

- sa se dea preferinta acelei cetatenii care coincide cu forul; este vorba de solutia clasica[4]

- sa se aleaga cetatenia numita efectiva; este aceea a statului cu care persoana are relatiile cele mai stranse[5]

Conflictele negative. Acestea privesc apatrizii si refugiatii:

- atunci cand o persoana este apatrida, trebuie sa se utilizeze un alt punct de legatura decat cetatenia; fie domiciliul, resedinta obisnuita sau forul (legatura cascada);

- atunci cand o persoana este refugiata cetatenia sa nu mai isi are sensul, motiv pentru care art. 12 al Conventiei de la Geneva (1951/1967) substituie criteriului legii nationale, domiciliul.

2. Statutul personal in LDIP

A. Aplicarea legii nationale

Legea privind reglementarea raporturilor de drept international privat roman prin expresia "statutul persoanei fizice" are in vedere starea, capacitatea si relatiile de familie ale acesteia[6]. Astfel, art. 11 LDIP dispune ca statutul personal este supus legii nationale a persoanei fizice, lex patriae, afara daca prin dispozitii speciale nu se prevede altfel[7]

Legea nationala (Iex patriae) este legea statului a carei cetatenie o are persoana respectiva (art. 12 alin. 1). Prin urmare, pentru cetateanul roman legea nationala este cea romana.

In literatura de specialitate[8] s-au adus mai multe argumente in sprijinul aplicarii legii nationale pentru materia la care ne referim, argumente pe care legiuitorul roman le-a avut in vedere atunci cand a adoptat aceasta norma conflictuala. Cele mai importante dintre acestea sunt[9]

- caracterul de stabilitate al cetateniei care se dobandeste si se pierde in conditii strict reglementate de lege[10]

- caracterul de certitudine al cetateniei care fiind o stare de drept ce poate fi dovedita cu documente oficiale, prezinta mai multa siguranta decat domiciliul care este o stare de fapt;

- legile statului de cetatenie asigura, in principiu, cea mai buna ocrotire a intereselor persoanelor fizice resortisante datorita faptului ca acestea sunt cel mai bine adaptate la particularitatile persoanelor fizice nationale;

- interesul statului de a asigura o cat mai larga si complexa extindere a legilor sale asupra persoanelor fizice resortisante, oriunde s-ar afla acestea[11]

Determinarea si proba cetateniei se fac in conformitate cu legea statului a carui cetatenie se invoca (art. 12 alin. 1). Astfel, de exemplu, daca o persoana invoca cetatenia franceza in fata instantelor romane intr-o problema de capacitate de exercitiu, determinarea cetateniei se face de catre instanta romana respectiva, potrivit legii franceze.

Legea nationala a cetateanului roman care, potrivit legii straine este considerat ca are o alta cetatenie, este legea romana art. 12 alin. 2 din LDIP). Deci, legea romana se aplica cetatenilor romani chiar daca acestia au dobandit si o alta cetatenie atata timp cat ei nu si-au pierdut cetatenia romana in conformitate cu dreptul roman[12]

In cazul in care o persoana are mai multe cetatenii dintre care nici una nu este cea romana, legea sa nationala este legea statului unde isi are domiciliul sau, in lipsa, resedinta (art. 12 alin. 3). O exceptie de la aceasta regula este cea cuprinsa in art. 28, in materia filiatiei copilului din afara casatoriei. Conform textului, in cazul in care copilul, cetatean strain, are si o alta cetatenie straina, se aplica legea care ii este mai favorabila.

B. Aplicarea altei legi

Asa cum am aratat, starea si capacitatea, precum si relatiile de familie ale persoanei fizice sunt supuse legii nationale numai daca prin dispozitii speciale nu se prevede altfel.

Art. 12 alin. 4 din LDIP reprezinta o asemenea dispozitie speciala care statueaza: "Daca o persoana nu are nici o cetatenie, se aplica legea domiciliului sau, in lipsa, legea resedintei". Prin urmare, lex domicilii si, in lipsa, legea resedintei, au un caracter subsidiar in determinarea starii, capacitatii si relatiilor de familie ale persoanei fizice fata de lex patriae.

Reamintim ca legea nationala si legea domiciliului sau a resedintei se subsumeaza notiunii mai generale de lege personala, lex personalis, a persoanei fizice.

Precizam ca normele conflictuale privind statutul persoanei fizice au un caracter imperativ in sensul ca partile nu pot deroga de la aceste norme prin acordul lor de vointa. Mai mult, unii autori[13] considera ca norma conflictuala privind starea si capacitatea cetatenilor romani este de ordine publica in dreptul international privat roman.

C. Domeniul de aplicare al legii statutului persoanei fizice

Legea privind statutul persoanei fizice carmuieste, in materia dreptului civil, urmatoarele institutii juridice:

a. Starea civila a persoanei fizice[14] si anume ansamblul de elemente personale care izvorasc din acte si fapte de stare civila, de care se leaga anumite efecte juridice specifice si care servesc pentru identificarea persoanei in familie si societate[15]

Sub acest aspect, sunt supuse normei conflictuale privind statutul personal, urmatoarele calitati:

- cu privire la casatorie[16] (persoana este casatorita[17], necasatorita, divortata, vaduva etc.);

- cu privire la filiatie (persoana are filiatia stabilita sau nu; filiatia este din casatorie sau din afara casatoriei etc.);

- cu privire la adoptie[18] (calitatea de adoptat, adoptator etc.)[19]

- cu privire la rudenie (persoana este ruda sau nu cu o alta persoana);

- cu privire la afinitate (persoana este afin, neafin etc.)

Sunt supuse de asemenea lui lex personalis posesia de stat (folosinta starii civile) si actiunile de stare civila.

Inregistrarea actelor si faptelor de stare civila nu este guvernata de legea personala ci de legea locului incheierii actului, conform regulii locus regit actum sau de legea autoritatii care efectueaza inregistrarea, auctor regit actum[20]

b. Capacitatea de folosinta a persoanei fizice este supusa legii nationale, aceasta lege determinand "inceputul si incetarea personalitatii" (art. 13 din LDIP), ca si continutul acesteia (art. 11 care face vorbire de "capacitatea persoanei fizice"). In continutul capacitatii de folosinta a persoanei fizice intra si capacitatea acesteia de a incheia acte juridice[21]

In legatura cu continutul capacitatii de folosinta o analiza speciala o necesita in planul dreptului international privat, incapacitatile de folosinta care sunt speciale si lipsesc persoana fizica de a avea anumite drepturi si obligatii civile. In materia dreptului international privat, aceste incapacitati sunt supuse unor norme conflictuale diferite in functie de calificarea care li se acorda, de la caz la caz:

- incapacitatile cu caracter de sanctiune civila, ca de exemplu, decaderea din drepturile parintesti, sunt supuse legii nationale a persoanei fizice in cauza;

- incapacitatile cu caracter de ocrotire sunt, de regula, calificate in mod diferit in functie de sfera persoanelor intre care actioneaza. Astfel incapacitatile de folosinta absolute care opereaza intre persoana a carei capacitate este ingradita si toate celelalte (de exemplu, incapacitatea minorului sub 16 ani de a dispune prin donatie sau testament - art. 806 C. civ. - incapacitatea minorului peste 16 ani de a dispune prin testament de mai mult de jumatate din ceea ce ar fi putut dispune daca ar fi fost major - art. 807 C. civ.), sunt supuse, in principiu, legii nationale a persoanei ingradite. In schimb, incapacitatile de folosinta relative care opereaza numai intre persoana a carei capacitate este ingradita si alte persoane determinate (de exemplu, incapacitatea minorului de a dispune prin testament sau donatie in favoarea tutorelui sau - art. 809 C. civ. si 128 C. fam. - incapacitatea sotilor de a incheia intre ei contracte de vanzare-cumparare - art. 1307 C. civ.), fiind strict legate de un act juridic pe care legea il prohibeste, sunt supuse, in principiu, legii actului prohibit, lex contractus (daca este vorba de un contract), sau lex succesionis (daca este vorba de testament).

Regimul de drept international privat privind sfarsitul capacitatii de folosinta a persoanei fizice este stabilit de art. 16 din LDIP. Conform textului, conditiile, efectele si anularea unei hotarari prin care se constata moartea prezumata, absenta sau disparitia, precum si prezumtiile de supravietuire sau de moarte sunt carmuite de ultima lege nationala a persoanei disparute. Daca aceasta lege nu poate fi identificata, se aplica legea romana.

c. Capacitatea de exercitiu a persoanei fizice este supusa legii nationale (art. 11 LDIP). In continutul capacitatii de exercitiu a persoanei fizice intra capacitatea acesteia de a incheia personal acte juridice.

Incapacitatile de exercitiu care se refera la toate categoriile de acte juridice ale incapabilului, sunt supuse legii nationale a acestuia (minor sau interzis judecatoresc). In aceasta materie, legea nationala a incapabilului va determina in special: categoriile de acte juridice pe care acesta nu le poate intocmi, sanctiunea incalcarii incapacitatii (cazurile de nulitate si felul acesteia, persoanele care o pot invoca etc.).

Pentru reprezentarea legala a persoanei fizice lipsita de capacitatea de exercitiu ca si pentru asistarea persoanei fizice cu capacitate de exercitiu restransa art. 47 din Legea nr. 105/1992 dispune ca "acestea sunt supuse legii care se aplica raportului juridic din care se naste atributia de reprezentare sau de asistare". Astfel, aceste institutii juridice vor fi supuse legii aplicabile in materia ocrotirii parintesti sau tutelei, in functie de izvorul reprezentarii legale, respectiv asistarii, dupa distinctiile revazute de art. 36 si art. 37 din LDIP.

Art. 15 din LDIP, facand aplicarea principiului legii mai favorabile in materie de conflict mobil de legi, dispune in ceea ce priveste majoratul ca "apartenenta unei persoane la noua lege nationala nu aduce atingere majoratului dobandit potrivit legii care ii era anterior aplicabila".