FINLANDA - Istoric si organizare politica, Analiza prevederilor Constitutiei din 17 iulie 1919, Noua Constitutie a Finlandei

FINLANDA

1. Istoric si organizare politica

Primele populatii care au sosit in Finlanda cu mii de ani in urma au apartinut, se pare, unor triburi nordice, printre care stramosii laponilor de astazi. Un alt grup de populatii migratoare, venind din Sud si Sud-Est, s-a stabilit aici cu circa 3.000 de ani in urma. Acestea vorbeau, probabil, un dialect fino-ugric si sunt, se pare, stramosii finlandezilor de astazi. In teritoriul actual al Finlandei si-au facut aparitia mai tarziu si alte populatii, stramosii tavastianilor, veniti din regiunile de Sud-Est^[1]

Chiar inainte de Era Vikingilor (sec.VIII-XI) suedezii au inceput sa debarce pe coastele Finlandei. Sfarsitul Erei Vikingilor a facilitat penetratiile suedeze si daneze, precum si cele ale rusilor si germanilor.

Incepand din secolul al XII-lea, Finlanda devine un camp de dispute intre Rusia si Suedia. In secolele XII-XIII teritoriul Finlandei este cucerit de Suedia si guvernat ca ducat (din 1284) si apoi ca mare ducat (din 1581). Finlanda cunoaste in aceste timpuri si doua invazii daneze, in 1195 si 1201. In 1216, regele Suediei - la acea data tara catolica - primeste din partea Papei confirmarea drepturilor sale. Intre timp, Rusia incepe o campanie de crestinare ortodoxa fortata in Estul Finlandei (1227). Aceasta trece sub suveranitatea Suediei, dar influenta rusa continua sa se mentina in rasaritul tarii.

Suedezii incep sa administreze tara in conformitate cu traditiile suedeze, sa ridice castele si sa stranga impozite. In 1362 regele Haakon al Suediei recunoaste dreptul populatiei finice de a participa la alegerile regale, la fel ca si populatia din celelalte regiuni ale Suediei. In perioada dominatiei suedeze, finlandezii descopera treptat sentimentul unitatii. In timpul regelui Gustav al II-lea Adolf (1611-1632) Finlanda devine o parte integranta a regatului.

Prin pacea de la Stolbovo (1617), Rusia cedeaza Regatului Suediei - Ingermanland si o parte din Karelia. Populatia teritoriilor cedate era de religie ortodoxa greaca si, atunci cand guvernul Suediei a initiat o trecere fortata la luteranism, multi oameni au trecut in Rusia iar locul lor a fost luat de finii luterani. In timpul marelui razboi din Nord, rusii au ocupat Finlanda timp de opt ani (1713-1721) iar prin Tratatul de la Uusikaupunki (Nystad) din 1721, Suedia a fost nevoita sa cedeze Rusiei partea de Sud-Est a Finlandei, cu Viipuri si provinciile baltice. In timpul urmatorului razboi ruso-suedez (1741-1743) imparateasa Elisabeta si-a facut cunoscuta intentia de a transforma Finlanda intr-un stat separat, sub suveranitatea Rusiei. Proiectul nu s-a realizat insa, iar prin pacea de la Turku (1743) Rusia s-a multumit cu anexarea unei parti din Finlanda.

Propunerea tarinei Elisabeta a fost reluata mai tarziu de Alexandru I, iar prin Tratatul de pace de la Hamina (Frederikshann) din 1809, care a pus capat razboiului ruso-suedez din 1808-1809, Finlanda a fost incorporata Rusiei ca mare ducat autonom. Intre 1809-1863 Finlanda a fost condusa de catre o birocratie aleasa de imparatul rus. In pofida caracterului autoritar al regimului, au fost puse in aplicare un numar de reforme importante. Helsinki a devenit capitala si multe edificii importante dateaza din aceasta perioada. In timpul lui Alexandru al II-lea (1855-1881) limba finica a reusit sa fie pusa pe picior de egalitate cu limba suedeza in administratie si in justitie. De altfel, pana in 1890 Rusia a respectat pozitia speciala a Finlandei in raporturile cu Imperiul Rus.

In ultimele decenii ale secolului al XIX-lea au inceput insa sa se manifeste unele tendinte vizibile de asimilare din partea Rusiei. Astfel, s-au facut incercari de a se introduce limba rusa in administratie si in justitie, ca a treia limba de stat, si a-i convinge pe finlandezi sa serveasca in armata rusa. arul Nicolae al II-lea a emis un decret, la 15 februarie 1899, in conformitate cu care se auto-imputernicea - fara consimtamantul Dietei finlandeze (recunoscuta de Rusia inca din 1809) - sa suspende legile aplicabile pe teritoriul Finlandei in cazul in care acestea ar fi afectat interesele ruse.

In 1906, sub influenta fortelor patriotice finlandeze, a fost impusa reforma sistemului parlamentar, vechea Dieta - compusa din patru Camere - fiind inlocuita cu un Parlament modern unicameral, ales prin sufragiu universal si egal.

In martie 1917, in conditiile revolutiei ruse, Finlanda dobandeste din nou statutul de autonomie. Dupa preluarea puterii de catre bolsevici in noiembrie 1917, Parlamentul adopta (la 6 decembrie 1917) Declaratia de independenta a Finlandei, care este recunoscuta de Lenin si de guvernul sau in ultima zi a aceluiasi an. Cu toate ca despartirea Rusiei decursese in mod pasnic, elemente pro-comuniste care dobandisera controlul asupra Partidului Social Democrat au pus stapanire pe Helsinki si pe o serie de orase industriale din Sud. Ordinea este restabilita numai cu ajutorul trupelor germane, multi revolutionari fiind executati sau intemnitati. O parte dintre acestia se refugiaza la Moscova, unde infiinteaza Partidul Comunist din Finlanda.

In conditiile unor incertitudini politice si ale confruntarii dintre diversele tendinte, incercarile de a instaura monarhia esueaza. Dupa perioada de regenta a Generalului Mannerheim se adopta Constitutia din 17 iulie 1919, primul presedinte ales al tarii devenind Kaarlo Juho Stahlberg, liderul Partidului National Progresist. Dintre evenimentele perioadei interbelice mentionam, in mod special, reorganizarea Partidului Social Democrat cu lichidarea elementelor extremiste, legile reformei agrare (din 1918 si 1922), instaurarea egalitatii lingvistice, solutionarea problemelor frontierei orientale a Finlandei de catre Liga Natiunilor, in conformitate cu cerintele asigurarii securitatii tarii.

Ca urmare a respingerii de catre Finlanda a ultimatumului sovietic din 1939, Finlanda devine tinta unei agresiuni armate din partea U.R.S.S. In pofida eroismului armatei finlandeze, aceasta este obligata - fata de superioritatea fortelor sovietice - sa incheie un Tratat de pace la Moscova, la 12 martie 1940, prin care Finlanda este determinata sa cedeze U.R.S.S. o vasta zona de teritoriu in Sud-Estul tarii. Participanta la razboiul ruso-german, odata cu infrangerea armatelor germane, Finlanda este nevoita sa ceara armistitiu in 1944. Armistitiul este incheiat, dar cu conditia recunoasterii Tratatului de la Moscova din 1940, defavorabil pentru Finlanda.

Dupa armistitiu, in Finlanda se formeaza un guvern de coalitie sub conducerea lui Juho Kusti Paasikivi, care este ales presedinte al tarii in 1946. Tratatul de pace de la Paris din 1947 legalizeaza pierderile teritoriale in favoarea U.R.S.S. Intre 1948-1991 Finlanda este legata de fostul stat sovietic de un tratat de 'prietenie, colaborare si asistenta mutuala'. In toata perioada postbelica Finlanda a dus o politica de stricta neutralitate. In 1992 a solicitat in mod oficial aderarea la Comunitatea Economica Europeana.

Actualul sef al statului este Tarja Halonen, realeasa la 29 ianuarie 2006, cu un procent de 51,8%, la cel de al doilea tur de scrutin. Primul ministru al Finlandei este Matti Vanhannen, din Partidul Liberal.

2. Analiza prevederilor Constitutiei din 17 iulie 1919. (Forma de guvernamant)

Constitutia Finlandei din 17 iulie 1919^[2] - inca in vigoare - constituie legea fundamentala care reglementeaza organizarea si functionarea statului finalndez, inscriind totodata principiile fundamentale care guverneaza activitatea organelor de stat si drepturile cetatenilor. Potrivit prevederilor Constitutiei, Finlanda este o republica semi-prezidentiala. Activitatea legislativa este exercitata de presedinte si Edeskunta (Parlamentul), compus din 200 de membri, alesi prin vot direct, pe un mandat de patru ani. Puterea executiva se exercita de presedinte si Consiliul de Stat (Guvernul) format in urma alegerilor legislative.

2.1. Prevederi generale

Articolul 1 din Constitutia Finlandei precizeaza ca 'Finlanda este o republica suverana a carei Constitutie este stabilita prin prezenta forma de guvernamant si prin alte legi fundamentale'.

O serie de prevederi cu caracter general sunt inscrise in articolul 2 care dispune ca:

- puterea publica apartine Natiunii, reprezentata de Camera Reprezentantilor in sesiune;

- puterea legislativa este exercitata de Camera Reprezentantilor impreuna cu Presedintele Republicii;

- puterea executiva suprema este incredintata Presedintelui Republicii. In ceea ce priveste guvernamantul general, exista un Consiliu de Ministri, alcatuit dintr-un prim ministru si ministri, in numarul necesar;

- puterea judecatoreasca este exercitata de tribunale independente si, in ultima instanta, de Curtea Suprema si Curtea Administrativa Suprema;

- teritoriul Republicii Finlanda este indivizibil. Frontierele sale nu pot fi modificate decat cu consimtamantul Camerei Reprezentantilor;

- nationalitatea finlandeza apartine, de drept, oricarei persoane care este nascuta din parinti finlandezi (Legea nr.518 din 1 decembrie 1967);

- naturalizarea finlandeza poate fi acordata strainilor in conditiile si formele expres prevazute de lege.

2.2. Drepturile generale si protectia juridica a drepturilor cetatenilor finlandezi

In Constitutia Finlandei sunt prevazute si garantate urmatoarele drepturi:

- egalitatea in fata legii (art.5);

- asigurarea vietii, onoarei, libertatii si bunurilor personale (art.6 alin.1);

- dreptul de circulatie si de libera alegere a domiciliului (art.7);

- dreptul cetatenilor finlandezi de a-si exercita cultul, in public sau in particular (art.8);

- egalitatea deplina a cetatenilor, indiferent de credinta careia apartin (art.9);

- libertatea cuvantului, libertatea de a edita publicatii, libertatea intrunirilor si libertatea de a constitui asociatii (art.10);

- inviolabilitatea domiciliului (art.11);

- secretul corespondentei, al telegramelor si al convorbirilor telefonice (art.12);

- dreptul cetatenilor de a fi judecati numai de tribunale instituite prin lege (art.13);

- interzicerea titlurilor de noblete sau demnitatilor ereditare (art.15).

Dintre alte prevederi inscrise in Capitolul II al Constitutiei mai mentionam: egalitatea limbilor finlandeza si suedeza ca limbi nationale ale Finlandei, inclusiv in fata autoritatilor si a tribunalelor (art.14) si posibilitatea stabilirii unor restrangeri ale drepturilor fundamentale in caz de razboi sau de insurectie (art.16).

In legatura cu politica nationala a statului finlandez mai sunt de amintit prevederile art.14 alin.2, care dispune ca 'Statul va satisface nevoile culturale si economice ale populatiei de limba finlandeza si celei de limba suedeza potrivit unor principii identice'.

Legislatia

Initiativa legislativa, ca si dreptul de a solicita modificarea, interpretarea autentica sau abrogarea unei legi apartin atat Presedintelui Republicii, cat si Camerei reprezentantilor. Posibilitatea exercitarii unui drept parlamentar de initiativa legislativa este garantata de Legea organica a Camerei reprezentantilor (art.18).

Odata aprobata de Camera (sistemul parlamentar finlandez fiind unicameral), legea este supusa aprobarii Presedintelui Republicii, care poate solicita un aviz consultativ Curtii Supreme sau Curtii Administrative Supreme, in raport cu natura problemelor ce formeaza obiectul legii. In cazul in care Presedintele nu aproba legea, aceasta va intra totusi in vigoare daca este aprobata fara modificari de catre Camera nou aleasa, cu majoritatea absoluta a voturilor exprimate. In caz contrar, legea va fi considerata caduca.

Daca intr-un interval de timp de trei luni, de cand legea i-a fost transmisa spre aprobare, Presedintele nu o aproba, se considera ca el a refuzat aprobarea (art.19).

In principiu, toate legile trebuie sa prevada si data intrarii lor in vigoare. Daca o lege nu este publicata pana la data prevazuta pentru intrarea sa in vigoare, ea dobandeste forta obligatorie din ziua publicarii sale (Legea nr.607 din 15 august 1980). Textele actelor normative sunt redactate in ambele limbi - finlandeza si suedeza (art.22).

2.4. Guvernamantul si Administratia

Constitutia Finlandei cuprinde in cadrul Capitolului IV, sub titlul 'Guvernamantul si Administratia', o serie de prevederi legate de institutia prezidentiala, de Guvern si de administratia centrala si locala.

Presedintele Republicii este ales pe o perioada de sase ani, de catre 301 electori, el trebuind sa fie cetatean finlandez prin nastere. Potrivit Legii nr.738 din 13 februarie 1982, conditiile de votare si de alegere a electorilor sunt aceleasi ca pentru desemnarea membrilor Camerei Reprezentantilor.

Finlanda nu cunoaste institutia vicepresedintelui. In cazul in care presedintele este impiedicat sa-si exercite atributiile, prerogativele sale sunt indeplinite de primul ministru, iar daca si acesta se gaseste intr-o situatie care nu-i permite sa indeplineasca aceste indatoriri, de catre ministrul care tine locul primului ministru.

Principalele atributiuni ale Presedintelui, potrivit Constitutiei Finlandei, sunt urmatoarele:

- convoaca in sesiuni extraordinare Camera reprezentantilor;

- ordona desfasurarea de alegeri;

- deschide si inchide lucrarile parlamentare;

- are dreptul de a emite decrete in probleme de ordin administrativ care nu sunt de competenta Guvernului, cu conditia ca acestea sa nu cuprinda modificari ale legilor;

- poate gratia total sau reduce pedepsele, cu avizul Curtii Supreme;

- este comandantul suprem al fortelor armate;

- poate acorda naturalizarea finlandeza unui cetatean strain sau sa aprobe retragerea nationalitatii finlandeze;

- supravegheaza administratia de stat;

- conduce relatiile externe.

Hotararile Presedintelui trebuie luate in cadrul sedintelor Consiliului de Ministri, la propunerea ministrilor; ele sunt semnate de presedinte si contrasemnate de ministrul de resort.

Consiliul de Ministri

Membrii Consiliului de Ministri trebuie sa se bucure de increderea Camerei Reprezentantilor; ei sunt alesi de catre Presedinte dintre cetatenii finlandezi originari, cunoscuti pentru onorabilitatea si capacitatea lor. O prevedere importanta pe care o semnalam este aceea inscrisa in art.36 alin.2, care dispune ca 'Ministrul de care apartin problemele privind administrarea justitiei si cel putin unul dintre ceilalti ministri trebuie sa aiba o formatiune juridica'. De asemenea, mentionam prevederile art.37, care enunta ideea: 'Consiliul de ministri va trebui sa cuprinda un Cancelar al justitiei, care trebuie sa posede o cunoastere aprofundata a dreptului. Cancelarul va fi asistat de un adjunct al Cancelarului justitiei, care il va inlocui in caz de nevoie'.

In legatura cu Consiliul de Ministri mai trebuie retinute urmatoarele prevederi inscrise in art.40 si urm.:

- Consiliul de Ministri este prezidat de primul ministru iar in lipsa acestuia de un ministru desemnat anume de Presedintele Republicii;

- problemele Consiliului de Ministri se discuta, de regula, in sedintele plenare ale Guvernului, cu exceptia acelora care prin decret au fost conferite unui anumit ministru, in calitatea sa de sef al ministerului in cauza;

- membrii Consiliului de Ministri sunt responsabili pentru gestiunea lor in fata Camerei Reprezentantilor;

- exista raspunderea solidara a ministrilor pentru hotararile adoptate, afara de cazul in care au exprimat opinii diferite in legatura cu problemele in cauza;

- daca o hotarare a Presedintelui Republicii, transmisa Consiliului pentru a fi executata, este considerata a fi ilegala de catre Guvern, acesta poate, dupa consultarea Cancelarului de justitie, sa solicite Presedintelui sa o retraga sau sa o modifice;

- daca Guvernul sau unul dintre membrii sai actioneaza ilegal in exercitiul functiilor sale, Cancelarul de justitie are dreptul sa faca o observatie, iar daca nu se tine cont de aceasta, sa o inscrie in procesul-verbal al sedintei Consiliului sau sa incunostiinteze pe Presedintele Republicii. Daca Presedintele decide punerea sub acuzare a unor ministri, acuzarea in fata Inaltei Curti va fi sustinuta de Cancelar. Cancelarul are dreptul, in cazul savarsirii unor acte de inalta tradare de catre insusi Presedintele Republicii, sa sesizeze Camera reprezentantilor. Pentru actele indeplinite in exercitiul functiei sale - cu exceptia situatiilor mentionate - Presedintele nu poate fi pus sub acuzare.

Ombudsman-ul

Art.49 din Constitutia Finlandei prevede ca, in cursul primei sale sesiuni ordinare, Camera Reprezentantilor va alege, potrivit procedurii stabilite de presedintele sau, un jurist eminent in functia de ombudsman, 'insarcinat, in virtutea unui regulament elaborat de catre Camera, sa supravegheze aplicarea legilor in activitatea tribunalelor si a altor autoritati'. Ombudsman-ul are aceleasi drepturi ca si Cancelarul de justitie: sa asiste la sedintele Consiliului, precum si la acelea ale tribunalelor si ale organelor administrative; sa ia cunostinta de procesele-verbale ale Consiliului de Ministri, ale ministerelor, tribunalelor si altor autoritati si 'sub responsabilitatea prevazuta de lege pentru Ministerul Public, sa intenteze sau sa faca sa se intenteze o actiune pentru culpa sau neglijenta in serviciu'.

Organizarea administrativa

Din punct de vedere administrativ, Finlanda este impartita in departamente, arondismente si comune.

Modificarea numarului departamentelor se poate face numai pe cale legislativa. Orice alte schimbari in organizarea administrativa se stabilesc de catre Guvern, in cazul in care nu exista dispozitiuni legale contrarii (art.50 alin.2).

Sunt de remarcat prevederile art.50 alin.3, care dispun ca 'Atunci cand se efectueaza o modificare a limitelor circumscriptiilor administrative, se va avea in vedere ca noile circumscriptii, in masura in care circumstantele o permit, sa cuprinda populatii vorbind aceeasi limba - finlandeza sau suedeza - sau, in orice caz, ca minoritatile lingvistice (care nu pot constitui circumscriptii distincte, n.aut.) sa fie pe cat de mici este posibil'.

Departamentele sunt administrate de catre prefecti. Administrarea comunelor se intemeiaza pe principiul autonomiei, potrivit dispozitiilor legilor speciale. Participarea cetatenilor de origine irlandeza, norvegiana, suedeza si daneza la administrarea comunelor este garantata de lege (Legea nr.334 din 23 aprilie 1976).

2.5. Tribunalele

Sistemul judiciar finlandez cuprinde un numar de instante de grade diferite, in fruntea carora se gaseste Curtea Suprema - cea mai inalta instanta judecatoreasca, compusa dintr-un presedinte si un numar de judecatori.

Instanta suprema pentru recursurile in materie administrativa - in afara unor situatii exceptate in mod expres - este Curtea Administrativa Suprema, care supravegheaza exercitarea jurisdictiei administrative de catre autoritatile aflate in subordine.

Daca fie Curtea Suprema, fie Curtea Administrativa Suprema apreciaza ca fiind necesara modificarea unei interpretari autentice a unei legi sau a unui decret, ele vor inainta o propunere in acest sens Presedintelui Republicii (art.58).

In cazul punerii sub acuzare a unui ministru, a unui membru al Curtii Supreme sau al Curtii Administrative Supreme ori a Cancelarului de justitie, pentru acte ilegale comise in exercitiul functiunilor lor, cauza va fi judecata de catre o Curte speciala, denumita Inalta Curte, a carei functionare este stabilita prin dispozitiuni ce au caracterul unei legi fundamentale. In cazul in care Camera reprezentantilor a hotarat punerea sub acuzare, aceasta va fi sustinuta de Ombudsman-ul parlamentar.

Potrivit prevederilor art.60 din Constitutie, este interzisa instituirea unor tribunale exceptionale.

2.6. Finantele publice

Constitutia Finlandei dispune, in art.61, ca toate impozitele - inclusiv taxele vamale - vor fi stabilite prin lege. Totodata, legea reglementeaza principiile generale dupa care bunurile productive si intreprinderile comerciale de stat vor fi administrate si exploatate. De asemenea, prin lege urmeaza a fi stabilite principiile noilor bugete ale administratiilor si institutiilor publice, precum si modificarea sau abrogarea principiilor stabilite anterior.

Bugetul anual este adoptat de Camera Reprezentantilor, in formele stabilite de lege. Creditele bugetare nu pot fi depasite si nici reportate de la un exercitiu bugetar la altul, afara de cazul cand in buget exista prevederi contrarii. Nu se pot opera nici transferuri ale unor parti ale bugetului special aprobat de catre Camera Reprezentantilor la un alt capitol al bugetului.

Banca Finlandei se gaseste sub garantia si controlul Camerei reprezentantilor si sub supravegherea comisarilor alesi de catre aceasta. Banca este administrata potrivit unui regulament, adoptat cu procedura stabilita de lege.

2.7. Apararea nationala

In conformitate cu prevederile art.75 din Constitutie, fiecare cetatean este obligat sa participe la apararea tarii. Recrutii vor fi incorporati, pe cat posibil, in unitati compuse din cetateni care vorbesc aceeasi limba, dar limba comandamentului fortelor armate va fi finlandeza.

2.8. Invatamantul

Universitatea din Helsinki are dreptul de administrare autonoma; dispozitiile privind functionarea sa se stabilesc prin decret, al carui continut va fi avizat favorabil mai intai de catre Consiliul Universitatii.

Statul incurajeaza invatamantul si cercetarea, subventionand invatamantul secundar general si invatamantul primar. Invatamantul primar este gratuit. La nevoie, statul poate sa subventioneze institutiile de invatamant pentru profesiunile tehnice, agricultura si profesiunile anexe, pentru comert, navigatie si arte frumoase.

2.9. Comunitatile religioase

Organizarea si administrarea Bisericii evanghelice luterane este reglementata printr-o lege speciala, iar a celorlalte comunitati - prin dispozitiuni care vor fi stabilite.

2.10. Functiile publice

In art.84 este inscris principiul ca, de regula, numai cetatenii finlandezi pot fi numiti in functii publice. Art.86 aduce importanta precizare ca 'Aptitudinea, capacitatea si virtutea civica dovedita constituie baza generala a numirii in functiuni publice'.

In Constitutie sunt precizate si functiile pentru care anumite persoane pot fi numite numai prin decrete semnate de Presedintele Republicii.

Constitutia garanteaza inamovibilitatea judecatorilor si statutul special al functionarilor de stat.

3 Alte prevederi cu caracter constitutional

Alaturi de prevederile Constitutiei Finlandei din 17 iulie 1919, mai au valoarea unor acte constitutionale recunoscute: Legea organica a Camerei reprezentantilor, adoptata la Helsinki la 13 ianuarie 1928, si Regulamentul Camerei reprezentantilor, adoptat la 19 decembrie 1927^[3]. Prevederile acestor documente, care se refera la activitatea parlamentara, sunt in general similare celor pe care le intalnim si in alte tari cu regim semi-prezidential.

Se cuvin a fi relevate numai cateva elemente de specificitate, care diferentiaza reglementarile existente in Finlanda de cele care sunt aplicabile in alte tari.

- art.39 din Legea organica a Camerei Reprezentantilor, modificata prin Legea nr.278 din 18 martie 1982, prevede constituirea in primele cinci zile ale fiecarei legislaturi a unui corp de electori parlamentari, in numar de cel putin 45, alesi de catre Camera prin scrutin proportional, daca nu exista consens asupra candidaturilor, si care urmeaza sa hotarasca asupra componentei Comisiilor permanente parlamentare;

- sistemul finlandez prevede constituirea, printre organismele de lucru, a unei 'mari comisiuni' care are importante atributiuni in ceea ce priveste procesul legislativ, ea fiind cea care isi da avizul in timpul celei de a doua lecturi a proiectelor de legi;

- remarcabile atributiuni revin, in sistemul finlandez, presedintelui Camerei (Speaker-ul), ale carui prerogative se apropie de cele existente in sistemul britanic. De remarcat este faptul ca, potrivit art.55, el nu are totusi dreptul de a lua cuvantul la dezbateri, sa participe la votare, nici sa faca propuneri legislative, cu exceptia celor care sunt necesare pentru aplicarea legilor fundamentale, rezolutiilor si regulamentelor Camerei;

- in ceea ce priveste procesul legislativ, in Finlanda se mentine sistemul - valabil in aproape toate statele europene - ca proiectele de legi sa fie mai intai dezbatute si prezentate cu avizul comisiilor de specialitate.

Adoptarea proiectelor de legi in Finlanda presupune 'trei lecturi' (art.66). Prima lectura include comunicarea rapoartelor comisiilor specializate, dezbaterea lor cu posibilitatea ca deputatii - in cadrul unei dezbateri generale - sa se pronunte asupra proiectului. A doua lectura cuprinde o dezbatere a proiectului articol cu articol, pe baza propunerilor Marii comisiuni. In aceasta faza a dezbaterilor proiectele pot fi adoptate, retransmise Marii comisiuni, sau poate fi solicitat un nou aviz din partea comisiei de specialitate. A treia lectura are loc cel mai tarziu la trei zile dupa terminarea celei de a doua, cand proiectul este supus la vot. El poate fi adoptat fara modificari, asa cum a fost dezbatut in cadrul celei de a doua lecturi, sau poate sa fie respins. O particularitate a sistemului finlandez consta in aceea ca un proiect de lege, chiar adoptat cu majoritate, poate fi 'lasat in suspans', la cererea unei treimi din numarul deputatilor. Intr-un asemenea caz, propunerea legislativa va fi examinata din nou, la urmatoarea sedinta a Parlamentului, ce va avea loc dupa noile alegeri (Legea nr.818 din 28 august 1922).

4. Noua Constitutie a Finlandei

La 11 iunie 1999 a fost adoptata noua Constitutie a Finlandei, care a intrat in vigoare la data de 1 martie 2000^[4]. Elaborarea noii Constitutii a devenit necesara datorita cerintei de a se integra intr-un singur document mai multe acte constitutionale anterioare, in scopul sistematizarii lor din punct de vedere terminologic si adaptarii prevederilor constitutionale la noile exigente europene. In acest document au fost inglobate Legea constitutionala a Finlandei din 17 iulie 1919, Legea Parlamentului din 13 ianuarie 1928, Legea Inaltei Curti de Acuzare din 25 noiembrie 1922 si Legea cu privire la dreptul Parlamentului de a supraveghea legalitatea actelor oficiale ale membrilor Consiliului de Stat, Cancelarului pentru justitie si Ombudsmanului parlamentar, din 25 noiembrie 1922.

Toate aceste legi constitutionale, a caror valabilitate a fost reafirmata, au cunoscut in decursul timpului anumite modificari si precizari. Reunirea lor intr-un singur document cu valoare constitutionala a fost nu numai o opera de tehnica legislativa importanta, dar si o contributie la dezvoltarea si precizarea reglementarilor constitutionale existente in Finlanda.

Noua Constitutie cuprinde 131 de sectiuni (articole), care sunt grupate in 12 capitole: prevederi fundamentale (Capitolul I), drepturile si libertatile de baza (Capitolul II), Parlamentul si reprezentantii (Capitolul III), activitatea parlamentara (Capitolul IV), presedintele republicii si Guvernul (Capitolul V), legiferarea (Capitolul VI), finantele statului (Capitolul VII), relatiile internationale (Capitolul VIII), administrarea justitiei (Capitolul IX), supravegherea legalitatii (Capitolul X), administratia si autoguvernarea (Capitolul XI), apararea nationala (Capitolul XII), prevederi finale (Capitolul XIII).

Retin atentia in primul rand prevederile fundamentale, care reafirma suveranitatea republicii Finlanda, atasamentul sau fata de drepturile si libertatile omului si suveranitatea poporului.

Constitutia Finlandei consacra, totodata, in mod expres, principiul separatiei puterilor, indivizibilitatea teritoriului de stat, criteriile potrivit carora se recunoaste nationalitatea finlandeza, ca si interdictia de a lipsi pe cineva de cetatenia sa.

Importante elemente de noutate se regasesc in Capitolul II, consacrat drepturilor si libertatilor fundamentale. Sunt reglementate in cadrul acestui capitol: egalitatea cetatenilor, dreptul la viata, libertatea personala si integritatea, principiul legalitatii in cauzele penale, libertatea de deplasare, dreptul la intimitate, libertatea religiei si constiintei, libertatea de expresie si dreptul de a avea acces la informare, libertatea de intrunire, libertatea de asociere, drepturile electorale, protectia proprietatii, dreptul la educatie, dreptul la limba si cultura, dreptul de a munci si libertatea de a se angaja intr-o activitate comerciala, dreptul la securitate sociala, responsabilitatea pentru mediu, dreptul unei persoane adusa in fata unei instante de judecata de a i se examina cauza cu obiectivitate si intr-un timp rezonabil, protectia drepturilor si libertatilor de baza, situatia drepturilor si libertatilor in caz de pericol (criza).

Urmand practica unor constitutii moderne, Constitutia Finlandei garanteaza in sectiunea 10 dreptul la intimitate, stabilind ca viata particulara a fiecaruia, onoarea si demnitatea sa sunt garantate. De asemenea, mai retinem prevederile sectiunii 12 alin.2, referitoare la dreptul fiecarei persoane la informatie in ceea ce priveste documentele aflate in posesia autoritatilor publice.

Finlanda cunoaste un sistem bilingv in ce priveste limba nationala, stabilind ca atat finlandeza cat si suedeza sunt considerate limbi nationale. In acelasi timp se recunoaste dreptul fiecaruia de a se dezvolta in propria cultura, inclusiv cultura unor popoare indigene, cum este cultura sami, sau dreptul populatiei de origine romani de a-si dezvolta si mentine limba si cultura.

Sectiunea 20 consacra responsabilitatea pentru protectia mediului, dispunand ca exista o raspundere comuna pentru protectia naturii si a biodiversitatii sale, a mediului si a mostenirii nationale. Autoritatile publice trebuie sa se preocupe sa granteze fiecaruia dreptul la un mediu sanatos si posibilitatea de a influenta hotararile care privesc propriul sau mediu de viata.

Prevederile privind organizarea de stat sunt in general similare si preluate din Constitutia din 1919. Retin totusi atentia o serie de elemente noi in ce priveste Parlamentul: astfel, sectiunea 28 alin.1 din Constitutie prevede ca pe durata in care un deputat face parte din Parlamentul European, i se suspenda calitatea de deputat in Parlamentul Finlandei, fiind inlocuit de supleantul sau.

Alin.3 al aceleiasi sectiuni prevede ca daca un deputat isi neglijeaza in mod grav si repetat atributiile sale, Parlamentul poate - dupa ce va fi ascultat opinia Comitetului pentru dreptul constitutional - sa-l demita definitiv sau sa-l suspende pe o anumita perioada, ca urmare a unei hotarari ce va fi adoptata cu cel putin doua treimi din numarul voturilor.

Potrivit alin.4, daca o persoana care are calitatea de deputat a fost condamnata, Parlamentul poate decide daca va continua sa functioneze ca parlamentar. In asemenea situatie, Parlamentul poate sa decida incheierea mandatului acestuia printr-o hotarare adoptata cu cel putin doua treimi din voturile exprimate.

De mentionat ca, potrivit sectiunii 30, imunitatea parlamentara functioneaza numai in ce priveste opiniile exprimate in Parlament sau in considerarea unei probleme ce tine de activitatea parlamentara.

Sectiunea 32, intitulata 'Conflict de interese', prevede ca un parlamentar poate fi 'descalificat' daca nu respecta prevederile mentionate.

In ceea ce priveste procedura parlamentara, sectiunea 49 dispune in mod expres ca acele probleme care nu au fost solutionate intr-o sesiune parlamentatra se inscriu automat pe agenda sesiunii urmatoare, cu exceptia cazului in care intre timp au avut loc noi alegeri parlamentare.  

Sectiunea 50, deosebit de importanta, se refera la transparenta activitatii parlamentare, stabilind totodata situatiile in care urmeaza sa primeze aspectele de confidentialitate. Atat finlandeza cat si suedeza sunt limbi ce pot fi folosite in activitatea parlamentara, iar Guvernul si celelalte autoritati supun documentele necesare dezbaterii in ambele limbi (sectiunea 51).

Atributiile presedintelui republicii si ale Guvernului sunt cele mentionate de Constitutia din 1919. De mentionat este ca in situatia in care presedintele se afla in imposibilitate sa-si exercite atributiile, prerogativele sale sunt preluate de primul-ministru, iar daca si acesta se afla intr-o situatie de imposibilitate - de loctiitorul sau.

In cuprinsul Constitutiei nu se mai foloseste termenul de 'Consiliu de Stat' pentru Guvern, ca in Constitutia din 1919, termen de natura sa creeze confuzii, folosindu-se peste tot titulatura de 'Guvern'.

Este de observat ca o importanta prevedere a sectiunii a 63, intitulata 'Interesele personale ale ministrilor', prevede ca in momentul inceperii mandatului un membru al Guvernului nu mai poate indeplini nici un fel de alte activitati care i-ar impiedica desfasurarea normala a activitatii sale. Dupa numirea sa, fiecare ministru trebuie sa prezinte Parlamentului o informare cu privire la activitatile sale comerciale, actiunile pe care le detine si alte venituri, precum si cu privire la orice alte indatoriri pe care le are si interese care ar fi relevante in cazul in care activitatea sa va fi evaluata.

Cu privire la presedintele republicii, o dispozitie importanta este cea pe care o cuprinde sectiunea 64 alin.2, potrivit careia presedintele republicii poate in orice situatie sa demita guvernul sau numai pe un ministru, daca acesta nu se mai bucura de increderea Parlamentului, chiar daca nu s-a facut o cerere speciala in acest sens.

Constitutia din 1999 mentine existenta unor prevederi separate speciale cu privire la Cancelarul pentru Justitie al Guvernului. Atat Cancelarul, cat si substitutul sau sunt numiti de presedintele republicii si trebuie sa fie cunoscatori ai dreptului.

Initiativa legislativa apartine fie Guvernului, fie Parlamentului, dar numai printr-o motiune propusa de un parlamentar (sectiunea 70). Procedura legislativa cuprinde doua dezbateri in sedinte plenare, urmand ca decizia finala sa se adopte in cea de a treia dezbatere, cand Parlamentul va statua asupra acceptarii sau respingerii unei propuneri.

In cadrul unei proceduri parlamentare, un rol important revine Comitetului pentru dreptul constitutional, care va emite avize cu privire la constitutionalitatea unei propuneri legislative sau asupra altor probleme conexe, sau privind tratatele internationale care reglementeaza drepturile omului (sectiunea 74).

Legile adoptate de Parlament sunt supuse presedintelui spre confirmare, el urmand a decide asupra legilor ce i-au fost inaintate, intr-un termen de 3 luni, fie confirmandu-le, fie restituindu-le Parlamentului pentru o noua dezbatere.

Prevederi noi se regasesc si in ceea ce priveste tratatele internationale.

Sectiunea 93 dispune ca problemele politicii externe sunt de competenta presedintelui in colaborare cu Guvernul. Presedintele decide in problemele pacii si razboiului, cu consimtamantul Parlamentului.

O prevedere noua, ce merita semnalata, este aceea a sectiunii 93 alin.2, care dispune ca 'Guvernul este raspunzator pentru pregatirea nationala a hotararilor care urmeaza sa fie adoptate in Uniunea Europeana si decide cu privire la masurile finlandeze ce trebuie aprobate concomitent, afara de situatiile cand asemenea hotarari solicita aprobarea Parlamentului.     Parlamentul participa la pregatirea nationala a deciziilor ce urmeaza sa fie adoptate in cadrul Uniunii Europene, asa cum se prevede in aceasta Constitutie'.

Sectiunea 94 se refera la acceptarea de catre Parlament a tratatelor sau altor angajamente internationale care contin prevederi de natura legislativa. Consimtamantul Parlamentului este, de asemenea, necesar pentru denuntarea unor asemenea angajamente.

Tratatele internationale si celelalte angajamente nu se aplica automat in ordinea juridica interna a Finlandei. De altfel, alin.3 al sectiunii 94 prevede expres ca 'o obligatie (un angajament) internationala nu trebuie sa aduca atingere bazelor democratice ale Constitutiei'. Aplicarea tratatelor in ordinea interna se face printr-o lege, daca este vorba de tratate ce cuprind dispozitii cu caracter legislativ, sau printr-un decret al presedintelui republicii. Exista si situatii in care aprobarea poate fi data de catre guvern, in conformitate cu procedura legislativa ordinara. Cu toate acestea, daca este vorba de o propunere care se refera la chestiuni constitutionale sau la teritoriul de stat, este nevoie de o decizie a Parlamentului, sprijinita de cel putin doua treimi din votanti.

Sectiunea 95, de asemenea nou introdusa, se refera la participarea Parlamentului la pregatirea pe scara nationala a problemelor ce privesc Uniunea Europeana. Se stabileste o procedura prin care Guvernul urmeaza sa informeze Parlamentul in legatura cu toate problemele ce urmeaza a fi hotarate in cadrul Uniunii Europene si care, in conformitate cu Constitutia, sunt de competenta Parlamentului. Daca este cazul, Marele Comitet sau Comitetul pentru afaceri externe pot solicita o declaratie din partea Guvernului sau chiar o dezbatere parlamentara.

Un element de interes in ceea ce priveste justitia il reprezinta Inalta Curte de Acuzare, competenta sa judece invinuirile aduse membrilor Guvernului, Cancelarului pentru Justitie, Ombudsmanului parlamentar sau unui membru al Curtii Supreme sau al Curtii Supreme Administrative. Inalta Curte de Acuzare se compune din presedintele Curtii Supreme - care o prezideaza, presedintele Curtii Supreme Administrative, trei presedinti de rang inalt ai curtilor de apel si cinci membri, alesi de Parlament pe o durata de 4 ani.

Suprematia Constitutiei este prevazuta in mod expres in sectiunea 106, care dispune ca 'daca intr-o problema ce urmeaza a fi solutionata de catre un tribunal aplicarea unei legi ar fi in conflict evident cu Constitutia, tribunalul va da prioritate prevederilor cuprinse in Constitutie'.

Constitutia Finlandei cuprinde prevederi legate de activitatea Ombudsmanului parlamentar si a Cancelarului pentru Justitie. Indatoririle acestora nu se suprapun, ele fiind complementare. Ombudsmanul trebuie sa se asigure ca tribunalul si alte autoritati, functionari publici si alte persoane care indeplinesc misiuni publice respecta prevederile legii si isi indeplinesc obligatiile. In indeplinirea indatoririlor sale, Ombudsmanul monitorizeaza implementarea regulilor de baza si a libertatilor. Ombudsmanul supune un raport anual Parlamentului cu privire la munca sa, incluzand observatii cu privire la administrarea justitiei, relevand totodata si orice lacune ale legislatiei (sectiunea 109).

O eventuala hotarare impotriva unui judecator pentru conduita ilegala in exercitarea atributiilor sale poate fi luata de Cancelarul pentru Justitie sau de Ombudsman.

Prevederi cu privire la impartirea responsabilitatilor intre Cancelarul pentru Justitie si Ombudsman urmeaza a fi stabilite printr-o lege, fara ca prin aceasta sa se poata limita competenta vreunuia din ei in supravegherea legalitatii.

Constitutia Finlandei cuprinde prevederi legate de responsabilitatea presedintelui Republicii, a ministrilor si altor demnitari. Astfel, Cancelarul pentru Justitie poate atrage atentia asupra unei decizii ilegale adoptata de Guvern, de un ministru sau chiar de presedintele republicii. Daca Guvernul considera ca o decizie adoptata de presedinte este nelegala, poate - obtinand avizul Cancelarului pentru Justitie - sa notifice presedintelui ca hotararea in cauza nu poate fi aplicata si sa propuna presedintelui ca ea sa fie modificata sau revocata.

In situatia in care Cancelarul pentru Justitie, Ombudsmanul sau Guvernul au sentimentul ca presedintele republicii este vinovat de tradare sau crime impotriva umanitatii, vor comunica acest lucru Parlamentului; Parlamentul - cu o majoritate de trei patrimi - va decide daca invinuirile trebuie acceptate, iar Procurorul general il va invinui pe presedinte in fata Inaltei Curti de Acuzare. In acest timp, presedintele trebuie sa se abtina de la exercitarea atributiilor sale.

Cu privire la ministri, se dispune ca o acuzatie impotriva acestora pentru conduita ilegala este de competenta Inaltei Curti de Acuzare. Decizia pentru a o sesiza apartine Parlamentului, care va obtine si avizul Comitetului pentru dreptul constitutional. O cercetare cu privire la ilegalitatea unor acte ale ministrilor poate fi initiata de Comitetul pentru dreptul constitutional pe baza unei sesizari a Cancelarului pentru Justitie sau a Ombudsmanului, a unei petitii semnate de 10 deputati, a unei cereri adresata de alta comisie a Parlamentului.

Importante sunt si prevederile sctiunii 116 care dispun ca 'o hotarare pentru a intreprinde cercetari impotriva unui membru al Guvernului poate fi luata numai daca el - sau ea - in mod intentionat sau prin grave neglijente contravin in mod esential datoriilor sale ca ministru sau daca a actionat in mod evident ilegal in exercitarea atributiilor sale'. Prevederile cu privire la responsabilitatea membrilor Guvernului se aplica si Cancelarului pentru Justitie sau Ombudsmanului.

Cu privire la administratie, Constitutia Finlandei stabileste ca principiile ce guverneaza administratia de stat urmeaza a fi detaliate printr-o lege ulterioara. Cu toate acestea, Constitutia cuprinde prevederi cu privire la regimul special al insulei Aaland, impartirea tarii in municipalitati si alte forme de autoguveernare regionala, autonomia universitara, precum si referitoare la delegarea unor sarcini administrative altor subiecte decat autoritatile (persoane, fundatii).

O prevedere importanta - ultima pe care o semnalam in legatura cu Constitutia Finlandei - este cea de la sectiunea 125, care este intitulata 'Calificarea generala pentru o functie publica si alte criterii pentru desemnare'. Acest text dispune in primul alineat ca numai cetatenii finlandezi sunt eligibili pentru a fi desemnati in anumite sarcini publice sau indatoriri. Alineatul 2 al aceluiasi articol dispune: 'Calificarea generala pentru o functie publica trebuie sa fie talentul, abilitatea si meritele civice dovedite'.