FILIPINE - Organizarea constitutionala actuala a Filipinelor

FILIPINE

1. Date istorice

Pe cuprinsul arhipelagului filipinez au locuit inca din perioade foarte vechi populatii migratoare influentate de civilizatii indiene, chineze si indoneziene. In 1521, Magellan a fost primul european care debarca in insule. A urmat epoca cuceririlor spaniole, incepand din 1565. In timpul regelui Filip al II-lea (dupa numele caruia insulele au fost denumite),  religia catolica a fost introdusa in Filipine luand locul religiei islamice, care fusese raspandita de negustorii si misionarii arabi^[1]

Secolul XIX este caracterizat printr-o perioada de revolte impotriva administratiei coloniale spaniole. Rascoalele anticolonialiste (peste 100 in 350 de ani) culmineaza cu razboiul de eliberare din 1896 si proclamarea independentei Filipinelor la 12 iunie 1898. Ca urmare a Tratatului de pace de la Paris din 10 decembrie 1898, prin care s-a pus capat razboiului hispano-american, Filipinele au fost cedate de catre Spania Statelor Unite. Un regim de autoguvernare este acordat de S.U.A. Filipinelor in 1916 si apoi in 1935, cand primul presedinte constitutional al tarii devine Manuel Luis Quezon.

In timpul celui de al doilea razboi mondial, Filipinele sunt ocupate de japonezi, devenind apoi republica independenta in 1946. In fruntea tarii au fost alesi succesiv mai multi reprezentanti ai clasei instarite din insule. In 1965, presedintele Diosdado Macapagal a fost infrant in alegeri de Ferdinand Marcos, liderul partidului nationalist. Acesta initiaza masuri rapide de dezvoltare economica si reforma agrara, fiind reales in 1969, dar contestat de insurgentii comunisti si de miscarile separatiste musulmane din Sud. La scurt timp dupa realegerea sa, datorita nemultumirilor populare, presedintele Marcos a decretat legea martiala, in 1972. El a inceput sa conduca tara prin decrete, recurgand totodata la referendumuri pentru a-si justifica puterea. Autoritatea lui Marcos a fost insa contestata de liderii opozitiei care l-au acuzat de coruptie. Principalul lider al acesteia, Benigno Aquino, a fost condamnat la moarte. In mod succesiv, Ferdinand Marcos a adoptat anumite masuri de relaxare, a permis activitatea partidelor politice si a convocat din nou alegeri parlamentare. In 1981, Marcos a renuntat la legea martiala si numerosi detinuti politici au fost eliberati.

Printr-un nou referendum, Marcos propune intoarcerea la democratie, el continuand insa sa ramana presedinte. Intre timp se produce o deteriorare a conditiilor economice, iar liderul opozitiei, reintors din exil, in 1983, la Manilla, este ucis pe aeroport, probabil de catre serviciile secrete ale lui Ferdinand Marcos.

Alegerile din 1994 prilejuiesc o confruntare puternica intre fortele fidele lui Marcos si opozitie. Organizatiile miscarii nationaliste democratice unite - UNIDOM - propun drept contracandidat al lui Marcos in alegeri pe vaduva lui Benigno Aquino, Corason Aquino, in pofida inexperientei sale politice, considerand-o un simbol al luptei impotriva regimului dictatorial. Campania electorala se desfasoara cu peste 100 de morti si numeroase fraude electorale, iar proclamarea lui Marcos ca invingator in alegeri este contestata de opozitie care, printr-o ampla miscare populara si ca urmare a protestelor internationale, reuseste sa rastoarne regimul dictatorial.

Presedintia Republicii este asumata de Corason Aquino care dizolva Adunarea nationala fidela lui Marcos, elibereaza prizonierii politici si acorda o amnistie generala rebelilor din noua armata a poporului (N.P.A.). In februarie 1987, printr-un plebiscit national, este aprobata 'Constitutia libertatii', care ii da mandat lui Corason Aquino sa conduca tara pana la 30 iunie 1992^[2]

Ca urmare a alegerilor pentru Congres, coalitia condusa de Corason Aquino castiga 90% din locuri in Parlament. In 1988 este adoptata o lege cu privire la reforma agrara, dar un referendum cu privire la autonomia regiunilor din Sud esueaza in 1989. Marcos moare in exil, dar Corason Aquino refuza sa accepte inmormantarea lui in Filipine. Au loc mai multe atentate (sapte) impotriva presedintelui Corason Aquino.

Intrucat politica de reconciliere nu a dat roadele scontate si ca urmare a incercarii de lovitura de stat a colonelului Gregorie 'Gringo' Honasan, guvernul Aquino efectueaza o intoarcere spre dreapta in politica sa, renuntand la incercarile de conciliere cu liderii musulmani si cu rebelii comunisti.

In noiembrie 1991, Imelda Marcos se intoarce in tara dupa sase ani de exil, se declara candidat prezidential pentru urmatoarele alegeri, dar in mai 1992, cu prilejul noilor alegeri, generalul Fidel Ramos este ales presedinte cu o larga majoritate. In timpul presedintiei lui Fidel Ramos (1992-1998) se produce o imbunatatire a situatiei economice a tarii, dar continua luptele impotriva fortelor separatiste din Frontul Islamic de Eliberare Moro. Actualul sef al statului este Gloria Macapagal Arroyo, aleasa la 20 ianuarie 2001, care ii succede lui Joseph Estrada, ales la 11 mai 1998, acuzat de coruptie si constrans sa paraseasca functia de sef al statului.

Gloria Macapagal Arroyo este fiica fostului presedinte Diosdado Macapagal, avand anterior o cariera politica recunoscuta, ca senator si apoi vicepresedinte.

Gloria Macapagal Arroyo - sef al statului de la 20 ianuarie 2001, a fost realeasa la 10 mai 2004, cu 12.905.808 voturi (40%) pana in mai 2010.

In campania electorala din anul 2004 ea a avut drept contracandidat pe Fernando Poe Jr., artist, cel mai bun prieten al fostului presedinte demis Joseph Estrada. Asa cum au prezis sondajele de opinie, alegerile prezidentiale din 2004 au fost castigate de Gloria Macapagal Arroyo cu o majoritate de 1 milion de voturi mai mult decat a obtinut Fernando Poe.

2. Organizarea constitutionala actuala a Filipinelor

Actuala Constitutie a fost aprobata prin plebiscit in feburarie 1987^[3]. Ea a fost propusa de o Comisie constitutionala si urmeaza, in linii mari, prevederile constitutiilor democratice. Constitutia cuprinde un numar de 18 articole. Problemele cuprinse in Constitutie sunt: teritoriul national; declaratia cu privire la principiile politicii statului; drepturile si libertatile cetatenesti; cetatenia; sufragiul; puterea legiuitoare; puterea executiva; puterea judecatoreasca; comisiile constitutionale; guvernarea locala; autonomia regionala; desemnarea persoanelor oficiale; economia nationala si patrimoniul; justitia sociala si drepturile omului; educatia, stiinta si tehnologia; arta, cultura si sporturile; prevederi generale; amendamente si prevederi tranzitorii.

In ceea ce priveste organizarea puterii, retinem existenta sistemului bicameral, cuprinzand o Camera a reprezentantilor, compusa din 254 de membri, si un Senat compus din 24 de senatori. Sistemul electoral este un sistem mixt, o parte dintre deputati (204) fiind alesi pe liste de partide, iar altii (50) numiti de presedinte din randul unor profesiuni sau comunitati minoritare.

Membrii Camerei reprezentantilor sunt alesi pe trei ani, iar senatorii prin vot direct, pe sase ani, jumatate dintre ei fiind alesi la fiecare trei ani. Legile urmeaza sa fie discutate de ambele Camere, existand o procedura de armonizare a punctelor de vedere in cazul adoptarii legilor intr-o forma divergenta de Senat fata de Camera Deputatilor.

Constitutia filipineza recunoaste posibilitatea  presedintelui de a-si exercita dreptul de veto, ce poate fi insa inlaturat de catre Congres cu o majoritate de doua treimi.

In ce priveste puterea executiva, ea revine Presedintelui Filipinelor, care este ales prin vot universal, pe un interval de sase ani. El este ajutat de un vicepresedinte, ales de asemenea prin vot direct de catre popor.

Atat presedintele, cat si vicepresedintele nu pot sa primeasca decat doua investituri succesive.

Constitutia filipineza prevede o procedura de inlaturare din functie a presedintelui similara cu Constitutia americana.

Acordand un rol important Curtii Constitutionale, Constitutia Republicii Filipine cuprinde prevederi detaliate in legatura cu organizarea acesteia. In Constitutie mai sunt inscrise prevederi in legatura cu asigurarea autonomiei locale, probleme economice, asigurarea drepturilor omului in contextul  unor masuri sociale si educationale. Sunt prevazute importante obligatii ale statului de a asigura o politica economica corespunzatoare si de a promova o politica de protectie a mediului.