CALOMNIA

Ce-au zis de tine nu-i nimic. De mine au scris ca mi-as

fi construit piscina in apartament.

Ehe, daca-i asa, asta tine de penal, dom'ne![1]

A devenit deja un loc comun afirmatia ca libertatea de expresie este unul dintre putinele castiguri certe ale societatii romanesti dupa 1989. Ceea ce trebuie mentionat in acest context este faptul ca libertatea de exprimare nu este un drept absolut. Printre valorile protejate in mod restrictiv in articolul privind libertatea de exprimare se numara si demnitatea persoanei. In sprijinul acestei informatii vine art. 30 alin. 6 din Constitutie care prevede: "Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si nici dreptul la propria imagine".

Conceptul de demnitate poate fi privit sub doua aspecte: subiectiv, in raport cu fiecare persoana in parte, si obiectiv, in raport cu relatiile pe care o persoana le stabileste cu celelalte persoane.

Subiectiv, demnitatea apare ca un sentiment propriu de pretuire morala, intim legat de constiinta fiecarui om, format din introspectie si determinat de aprecierea favorabila pe care fiecare om o are despre el insusi. La Rochefoucaud spunea ca: ". este pretuirea pe care ne-o dam singuri, fara a ne da seama; prin aceasta calitate castigam respectul celorlalti oameni si, de cele mai multe ori, ea este aceea care ne pune deasupra lor mai mult decat nasterea, functiile si decat meritul".

Sub aspect obiectiv, demnitatea consta in aprecierea morala pe care altii o dau unei persoane, parerea pe care ei si-o formeaza despre profilul sau moral, determinata obiectiv de calitatile, insusirile morale, comportamentul, meritele acesteia, apreciere manifestata prin stima, consideratia si respectul celor din jur. Este reputatia persoanei, bunul renume de care ea se bucura in randul semenilor sai, a colectivului de munca, a cercului de prieteni si cunoscuti. Dupa cum spunea V. Dongoroz, este "un patrimoniu moral realmente agonisit de o persoana, adica stima, consideratiunea, respectul si pretuirea pe care ea s-a straduit sa le dobandeasca si de care efectiv se bucura in randul semenilor sai".

Asadar, demnitatea in plan individual, apare ca un bun al persoanei, iar in plan colectiv ca o valoare sociala, constituind sub ambele aspecte o conditie indispensabila convietuirii sociale si deci o valoare demna de protectie juridica.

Legea penala a ocrotit demnitatea omului prin incriminarea faptelor de insulta (art. 205 C. pen.) si calomnie (art. 206 C. pen.). Legea 278/2006 pentru modificarea si completarea Codului penal, precum si pentru modificarea si completarea altor legi, a abrogat insa prin dispozitiile art.I pct.56 articolele 205 si 206 din Codul penal. In conditiile date, dupa intrarea legii de modificare in vigoare, in fata Judecatoriei Timisoara, Judecatoriei Targu Jiu si respectiv a Tribunalului Sibiu - Sectia penala a fost ridicata exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art.I pct.56 din Legea 278/2006 pentru modificarea si completarea Codului penal, precum si pentru modificarea si completarea altor legi, de catre diferiti justitiabili. Prin incheierile pronuntate de instantele in fata carora exceptia de neconstitutionalitate a fost ridicata a fost sesizata Curtea Constitutionala care a decis cu majoritate de voturi ca se admite exceptia de neconstitutionalitate si ca dispozitiile art.I pct.56 din Legea 278/2006 pentru modificarea si completarea Codului penal, precum si pentru modificarea si completarea altor legi, privitoare la abrogarea art.205, 206 si 207 din Codul penal sunt neconstitutionale[2].

In motivatia deciziei Curtii Constitutionale s-a retinut faptul ca obiectul juridic al infractiunilor de insulta si calomnie, prevazute de art.205 si, respectiv, art.206 din Codul penal, il constituie demnitatea persoanei, reputatia si onoarea acesteia. Subiectul activ al infractiunilor analizate este necircumstatiat, iar savarsirea lor se poate produce prin viu grai, prin texte publicate in presa scrisa sau prin mijloace de comunicare audiovizuale. Indiferent de modul in care sunt comise si de calitatea persoanelor care le comit - simpli cetateni, oameni politici, ziaristi, etc., faptele care formeaza continutul acestor infractiuni lezeaza grav personalitatea umana, demnitatea, onoarea si reputatia celor astfel agresati. Daca asemenea fapte nu ar fi descurajate prin mijloacele dreptului penal, ele ar conduce la reactia de facto a celor ofensati si la conflicte permanente, de natura sa faca imposibila convietiuirea sociala, care presupune respect fata de fiecare membru al colectivitatii si pretuirea in justa masura a reputatiei fiecaruia. De aceea, valorile mentionate, ocrotite de Codul penal, au statut constitutional, demnitatea omului fiind consacrata de art.1 alin.(3) din Constitutia Romaniei ca una dintre valorile supreme. Astfel, textul citat din legea fundamentala prevede ca "Romania este stat de drept, democratic si social, in care demnitatea omului, drepturile si libertatile cetatenilor, libera dezvoltare a personalitatii umane, dreptatea si pluralismul politic reprezinta valori supreme, in spiritul traditiilor democratice ale poporului roman si idealurilor Revolutiei din decembrie 1989 si sunt garantate".

Avand in vedere importanta deosebita a valorilor ocrotite prin dispozitiile art.205, 206 si 207 din Codul penal, Curtea Constitutionala a constatat ca abrogarea acestor de lege si dezincriminarea, pe aceasta cale a infractiunilor de insulta si calomnie contravin prevederilor art.1 alin(3) din Constitutia Romaniei.

In acelasi sens, Curtea a retinut ca prin abrogarea dispozitiilor legale mentionate s-a creat un inadmisibil vid de reglementare, contrar dispozitiilor constitutionale care garanteaza demnitatea omului ca valoare suprema. In absenta ocrotirii juridice prevazute de art.205, 206 si 207 din Codul penal, demnitatea, onoarea si reputatia persoanelor nu mai beneficiaza de nicio alta forma de ocrotire juridica reala si adecvata. In opinia Curtii, posibilitatea recunoscuta de instantele judecatoresti persoanelor vatamate prin infractiunile mentionate, de a obtine daune morale in cadrul unui proces civil nu reprezinta o ocrotire juridica reala, atata timp cit o asemenea forma de ocrotire juridica nu este reglementata explicit, ci este instituita pe care jurisprudentiala. Pe de alta parte, recurgerea la procesul civil, intemeiata prin analogie, pe dispozitiile art.998 din Codul civil - care reglementeaza raspunderea patrimoniala pentru prejudiciile produse prin fapte licite -, nu constituie o protectie juridica adecvata in cazul analizat deoarece dezonoarea este prin natura sa ireparabila, iar demnitatea umana nu poate fi evaluata in bani si nici compensata prin foloase materiale. Din aceasta perspectiva, Curtea a constatat ca abrogarea art.205, 206 si 207 din Codul penal incalca si principiul accesului liber la justitie, consacrat prin art.21 din Constitutiue, dreptul la un proces echitabil si dreptul la un recurs efectiv, prevazut de art.6 si respectiv, art.11 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, precum si principiul egalitatii in drepturi prevazut de art.16 din Constitutie. In opinia Curtii, liberul acces la justitie nu inseamna numai posibilitatea de a te adresa instantelor judecatoresti, ci si de a beneficia de mijloace adecvate ocrotirii dreptului incalcat, corespunzator gravitatii si periculozitatii sociale a vatamarii care s-a produs.

Curtea a mai constatat ca abrogarea art.205, 206 si 207 din Codul penal contravine si dispozitiilor art.30 alin.(8) din Constitutie, in cazurile in care infractiunile de insulta si calomnie sunt savarsite prin presa. Textul constitutional prevede ca "delictele de presa se stabilesc prin lege". In absenta oricarei distinctii, rezulta ca delictele de presa se pot stabili prin lege speciala - de exemplu printr-o lege a presei, cum este cazul Frantei - sau prin legea penala comuna. Astfel, dimensiunea constitutionala a delictelor de presa impune ca acestea sa nu poata fi eliminate din legislatie, ci supuse unui regim sanctionar la libera alegere a legiuitorului.

Potrivit aceluiasi art. 30 din Constitutie, alin (6), "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si nici dreptul la propria imagine". Limitele libertatii de exprimare, prevazute de art.30 alin. (6) din Constitutia Romaniei, concorda intru totul cu notiunea de libertate, care nu este si nici nu poate fi inteleasa ca un drept absolut. Conceptiile juridico-filosofice promovate de societatile democratice admit ca libertatea unei persoane se termina acolo unde incepe libertatea altei persoane. In acest sens. Art.57 din Constitutie prevede expres obligatia cetatenilor romani, cetatenilor straini si apatrizilor de a-si exercita drepturile constitutionale cu buna-credinta, fara sa incalce drepturile si libertatile celorlalti. Din dispozitiile normative citate rezulta ca nu exista nicio incompatibilitate intre principiul libertatii de exprimare si incriminarea insultei si calomniei. Incriminari asemanatoare celei cuprinse in textele din Codul penal referitoare la infractiunile contra demnitatii, abrogate prin dispozitiile supuse controlului de constitutionalitate, unele chiar mai severe, se intalnesc si in legislatiile altor tari europene, precum: Franta, Germania, Italia, Elvetia, Portugalia, Spania, Grecia, Finlanda, Cehia, Slovenia, Ungaria si altele.

Decizia Curtii fiind definitiva si general obligatorie, legiuitorul roman a avut la dispozitie 45 de zile sa modifice dispozitiile art.I pct.56 din Legea 278/2006 pentru modificarea si completarea Codului penal, precum si pentru modificarea si completarea altor legi, gasite ca neconstitutionale. Pe perioada celor 45 de zile, dispozitiile neconstitutionale sunt suspendate de drept. Daca in termen de 45 de zile, nu se modifica dispozitiile asupra carora Curtea s-a pronuntat ca sunt neconstitutionale, acestea isi inceteaza efectele juridice, prin urmare faptele de insulta si calomnie sunt din nou sanctionate in temeiul art. 205 si 206 din Codul penal.

In temeiul art. 205, insulta reprezinta "atingerea adusa onoarei ori reputatiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin alte mijloace, ori prin expunerea la batjocura si se pedepseste cu amenda". Aceeasi pedeapsa se aplica si in cazul in care se atribuie unei persoane un defect, boala sau infirmitate care, chiar reale de-ar fi, nu ar trebui relevate". Un exemplu de ignorare a acestui text de lege o reprezinta si urmatorul fragment dintr-un articol al unui cotidian central: "Atmosfera din delegatia romana de la Strasbourg a fost stricata de prezenta oligofrenului A.U. Baiatul s-a nascut cu grave probleme de sanatate, acum e clar: capul minuscul si ochii inecati in cearcane negre de mongoloid, distanta de la ceafa pana la frunte de numai 15 centimetri, o fata turtita de forceps, toate incununate de pufusorul moale al unei chelii premature si pline de jeg, instalate pe la varsta pionieratului."

Infractiunea de calomnie este reglementata de Codul Penal Roman in partea speciala, la Titlul II, Capitolul IV referitor la Infractiunile contra demnitatii, asa cum a fost modificat si completat de Ordonanta de Urgenta nr.58 din 23 mai 2002, publicata in Monitorul Oficial nr.351 din 27 mai 2002. Articolul 206 Cod Penal reprezinta sediul materiei, care prevede:

(1)      Afirmarea ori imputarea in public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoana, care, daca ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sanctiune penala, administrativa sau disciplinara, ori dispretului public, se pedepseste cu amenda de la 2.500.000 lei la 130.000.000.

(2)      Actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate.

(3)      Impacarea partilor inlatura raspunderea penala.

In sistemul nostru de drept nu a existat, anterior anului 1936, un tratament penal discriminatoriu in ceea ce priveste sanctionarea infractiunilor contra demnitatii savarsite prin presa. Constitutia din 1923 prevedea insa, prin derogarea de la dreptul comun, ca judecata acestor infractiuni este de competenta curtilor de jurati. Codul Penal din 1936 a instituit o circumstanta agravanta legala, constand in savarsirea lor prin presa, pentru infractiunile de calomnie contra vietii publice si de injurie. Competenta curtilor de jurati s-a pastrat pana in anul 1938, cand Constitutia din 1923 a fost abrogata, iar curtile cu jurati au fost desfiintate. Codul penal in vigoare n-a preluat circumstanta agravanta a savarsirii prin presa a infractiunilor contra demnitatii, ci doar forma lor tipica, restabilind egalitatea de tratament a tuturor acestor infractiuni, indiferent de modul si mijloacele de comitere: fie ca sunt savarsite prin presa sau in alt mod, insulta si calomnia sunt sanctionate din punct de vedere penal in mod nediscriminatoriu.

Practica juridica leaga insa infractiunile contra demnitatii de libertatea presei. Este cert faptul ca, odata cu prabusirea dictaturii, la sfarsitul lui decembrie 1989, s-a inlaturat cenzura si controlul presei, libertatea cuvantului scris integrandu-se in imperativele definitorii ale democratiei. Eliberati de orice constrangere, descatusati de regulile impuse, de controalele permanente si de constrangerile cenzurii, ziaristii au declansat o activitate publicistica intensa; s-au facut eforturi meritorii pentru a satisface cerintele cititorilor de a sti, de a cunoaste si pentru a-i ajuta sa ajunga la o evaluare corecta a realitatii.

Dar, libertatea in general si libertatea presei in particular, constituie o ispita care-i poate face pe unii sa depaseasca limitele exercitiului corect al acesteia. Dupa 13 ani de presa libera, profesionistii din mass-media nu-si pot exercita profesia manifestand agresivitate, aroganta, lipsa de scrupule si insensibilitate la preceptele moralei, iar complexitatea fenomenelor ce caracterizeaza societatea moderna presupune un profil jurnalistic bazat pe respectul pentru fapte, oameni si informatie exacta, pe capacitatea de a intelege realitatile economice, sociale, politice, psihologice complicate si pe abilitatea de a reda clar, concis si la timp pe toate aceste realitati, cu stricta respectare a adevarului si a demnitatii persoanelor implicate in relatarile lor.

Rezolutia nr. 1003/1993 a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, de care Romania a luat act prin Hotararea nr. 25 din 12 septembrie 1994 a Camerei Deputatilor, care cuprinde o sinteza a principiilor de etica si deontologie a ziaristilor, prevede, printre altele, ca "stirile trebuie difuzate cu respectarea adevarului dupa ce au fost efectuate verificarile de rigoare, prezentarea, descrierea sau naratiunea fiind facute in mod impartial. Zvonurile nu trebuie confundate cu stirile(.)"; "ziaristica nu trebuie sa denatureze informatia adevarata, impartiala si opiniile oneste, nici sa le exploateze in scopuri proprii, intr-o incercare de a crea opinia publica"; "in ziaristica, scopul nu scuza mijloacele, informatia trebuie obtinuta prin mijloace legale si etice".

De asemenea, in conturarea normelor profesionale ale activitatii ziaristului, Clubul Roman de Presa a adoptat Codul Deontologic al ziaristului, act care faciliteaza interpretarea si aplicarea normelor legale, constitutionale. In temeiul art. 2 din acest cod, "ziaristul poate da publicitatii numai informatiile de a caror veridicitate este sigur dupa ce in prealabil le-a verificat, de regula, din mai multe surse credibile", iar conform art. 9, "ziaristul care distorsioneaza intentionat informatia sau face acuzatii nefondate, savarseste abateri profesionale de maxima gravitate".

Faptele de insulta si calomnie au o dubla nocivitate. Pe de o parte, atunci cand se fac despre o persoana afirmatii referitoare la comportamentul sau, la aspectele vietii private ori familiale de natura sa o discrediteze, sa-i zdruncine nivelul social, "impresia produsa de aceste afirmatii este de natura sa modifice echilibrul de respectabilitate sociala existent in cadrul colectivitatii si, prin intermediul acesteia, aduce o tulburare a raporturilor de convietuire pasnica si armonioasa in cadrul societatii"; pe de alta parte, asemenea afirmatii prin jignirea persoanei si prin modificarea in rau a aprecierii si respectului de care aceasta se bucura din partea celorlalti membri ai colectivitatii, cauzeaza o vatamare si acelei persoane, deoarece, lovita in demnitatea sa, victima calomniei suporta cu greu atingerea onoarei sale si scaderea prestigiului sau, produse prin afirmatiile nedrepte pe care asemenea fapte le arunca cu privire la viata sa.

Orice act de incalcare, de nesocotire a demnitatii omului reprezinta, in conditiile legii, o fapta socialmente periculoasa pentru ordinea sociala, ce se impune a fi reprimata prin mijloacele specifice dreptului penal, atat in interesul persoanelor cat si in cel al societatii.

Prin incriminarea faptei de calomnie, legea recunoaste oricarei persoane dreptul de a nu i se diminua aprecierea morala publica de care se bucura ca urmare a recunoasterii a calitatilor, insusirilor si meritelor sale. Acest drept se realizeaza prin abtinerea de la orice fapta de denigrare a personalitatii sale, iar in situatia in care fapta imputata este veridica, prin abtinerea de la a depasi limitele stabilite de legea penala in care se justifica divulgarea unor asemenea fapte.

Obiectul juridic special al infractiunii de calomnie.

Prin fapta de calomnie se loveste in principal in reputatia unui om si numai in subsecvent se aduce atingere onoarei acestuia. Sunt vizate relatiile sociale referitoare la demnitatea persoanei privita in primul rand sub aspect obiectiv, "adica sub aspectul aprecierii de care se bucura persoana din partea celorlalte persoane"( Octavian Loghin, Tudorel Toader, Drept penal special, casa de editura si presa "Sansa", Editia a III a revizuita, 1998).Numai in plan secundar, legiuitorul a urmarit prin incriminarea faptei, ocrotirea demnitatii persoanei pe plan subiectiv, care are in vedere parerea interna, neexteriorizata a persoanei, fata de ea insasi.

In cazul calomniei, fata de insulta, fapta trebuie savarsita in public, adica presupune cunoasterea afirmarii sau imputarii de un cerc larg de persoane.

Astfel, in cazul insultei criteriile determinarii obiectului juridic special se inverseaza, prioritare fiind relatiile sociale care privesc atribute ale persoanei sub aspect subiectiv. Aceasta se intampla intrucat existenta infractiunii nu este conditionata de savarsirea sa in public. Dar, atat prin fapta de insulta, care loveste in principal in sentimentul de onoare, cat si prin cea de calomnie se aduce atingere unui patrimoniu moral, inerent oricarei persoane fizice, alcatuit dintr-un atribut innascut care este onoarea, la care se adauga insusirile de ordin etico-social dobandite in timpul vietii si formand impreuna reputatia - care constituie notiunea complexa de demnitate si reprezinta, in cazul calomnie, obiectul ocrotirii penale.

Subiectii infractiunii de calomnie.

Ca la orice alta infractiune, subiectii infractiunilor contra demnitatii sunt: subiectul activ (nemijlocit - autorul, mijlocit - instigatorul, complicele) si subiectul pasiv (victima sau partea vatamata).

Subiectul activ este acea persoana care, cu vinovatie, savarseste in mod nemijlocit o fapta care aduce atingere onoarei sau reputatiei unei persoane. Infractiunile contra demnitatii pot fi savarsite si de mai multe persoane, ce concura la consumarea faptei infractionale in calitate de coautori, instigatori si complici.

Coautorul este posibil numai cazul in faptelor comise prin alte mijloace decat cel oral (scrisori, afise, ziare, caricaturi, fotografii trucate, etc.). Activitatea de instigare se limiteaza la o participatie intelectuala ce are efectul de a determina luarea hotararii infractionale de catre instigat. In cazul complicitatii, aportul material ori moral al complicelui poate fi anterior, dar si concomitent comiterii infractiunii.

In ceea ce priveste subiectul activ al infractiunilor de calomnie savarsite prin presa, trebuie sa facem unele precizari. Activitatea de presa implica contributia coordonata a tuturor persoanelor care lucreaza in redactie si tipografie, avand sarcini legate de alcatuirea si tipizarea ziarului: redactorul, stilizatorul, persoana care dactilografiaza, linotipistul, corectorul, persoana careia ii revine sarcina de "cap limpede" si eventual altii.

Toate aceste persoane iau cunostinta de continutul materialelor publicate si pot sa-si dea seama de caracterul calomnios al acestora. Se pune problema daca aceste persoane pot fi trase la raspundere penala in calitate de coautori sau complici pentru savarsirii infractiunii contra demnitatii.

In lamurirea problemei cine poate fi subiect activ al infractiunilor contra demnitatii savarsite prin presa, trebuie luate in considerare doua ipoteze:

1)           Daca autorul materialului care contine afirmatii calomnioase, introdus in corpul ziarului este ziarist, care la semnat, raspunderea penala apartine acestuia. Redactorul care a dispus ca materialul incriminat sa fie inclus in cuprinsul unui numar al publicatiei are obligatia de a lua la cunostinta de continutul materialelor primite spre publicare, de a le analiza inclusiv sub aspectul daunator pentru demnitatea unei persoane. El trebuie sa refuze publicare in cazul constatarii unor abateri grave de la deontologia profesiei. Daca si-a dat seama de continutul calomnios si totusi a dispus publicarea respectivului material, el va raspunde penal in calitate de complice.

2)           Daca autorul afirmatiei cu caracter defaimator nu activeaza in mass-media, afirmatia fiind facuta intr-un interviu, intr-o scrisoare adresata redactiei, pe care ziarul a publicat-o, in cadrul folosirii dreptului la replica, etc., raspunderea penala apartine persoanei care a facut-o.

Insa, deoarece ziaristul nu este un simplu instrument de inregistrare si difuzare lipsit de orice discernamant si de orice posibilitate de a-si da seama de caracterul calomnios al unei afirmatii, el are obligatia de a decela si de a nu lasa sa fie publicate afirmatiile defaimatoare; de aceea, el raspunde in calitate de complice, alaturi de persoana care a facut afirmatiile.

De la aceasta concluzie se admit unele exceptii: cand este vorba de un interviu sau o declaratie facuta in cadrul unei dezbateri de o personalitate politica, culturala, etc. ori de o persoana cu un deosebit prestigiu social, este greu ca ziaristul sa puna la indoiala afirmatiile acesteia ori sa-i amputeze interviul sau declaratia, chiar daca ele s-ar referi la aspecte vadit negative din comportamentul unei persoane. In situatie, unicul raspunzator este cel care a facut afirmatia sau declaratia.

In cazul scrisorilor anonime publicate in ziare si care contin afirmatii calomnioase, raspunderea revine celui care a dispus publicarea acestora.

Subiectul pasiv al infractiunilor contra demnitatii este persoana fizica a carei demnitate a fost atinsa ori pusa in pericol prin savarsirea faptei ofensatoare. Se pune problema daca o colectivitate poate fi subiect pasiv al unei infractiuni contra demnitatii.

In ipoteza in care faptele contra demnitatii sunt savarsite contra unei colectivitati, iar prin modul de savarsire sunt de natura de a atinge demnitatea persoanelor care o compun, se admite ca fiecare dintre acestea se poate considera ofensata si se poate adresa cu o plangere organelor in drept in vederea sanctionarii faptuitorului.

Daca prin actiunea de defaimare colectivitatea singura este vizata, fara ca membrii ei sa fie si personal atinsi, fapta nu constituie infractiune contra demnitatii.

Subiectul pasiv al infractiunii de calomnie nu poate fi decat o persoana in viata. Daca fapta incriminata, ce vizeaza o persoana decedata, este savarsita in intentia de a atinge demnitatea unui descendent sau al altei rude apropiate defunctului va putea constitui infractiune contra demnitatii.

Nu poate fi subiect persoana care prin insasi actiunea sa aduce atingere propriei demnitati.

Latura obiectiva.

Infractiunea de calomnie se realizeaza printr-o actiune de afirmare sau imputare in public a unei fapte determinate privitoare la o persoana, care daca ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sanctiune penala, administrativa sau disciplinara sau dispretului public.

Actiunea de afirmare sau imputare prin care se poate realiza infractiunea de calomnie poate prezenta diferite modalitati faptice, determinate de circumstantele concrete in care a fost savarsita (mijloacele folosite, modul si locul savarsirii, gradul de publicitate, relatiile dintre faptuitor si victima, etc.) de care urmeaza a se tine seama la stabilirea gradului concret de pericol social al faptei si a faptuitorului.

In ce priveste mijloacele de savarsire, observam ca afirmarea sau imputarea se poate realiza prin cuvinte, fie in mod oral, fie in scris, fie prin desene sau imagini, dar si prin gesturi care ar putea, fara dubiu, reproduce o fapta determinata pusa in sarcina unei anumite persoane. Pot fi folosite si mijloacele de reproducere ori transmitere tehnica (radio, televizor, fotografii trucate, etc)[3].

Pentru ca actiunea de afirmare a unei fapte sa realizeze elementul material al infractiunii de calomnie trebuie indeplinite cumulativ urmatoarele cerinte:

1.            Afirmarea sau imputarea sa priveasca o persoana determinata. Determinarea persoanei se face prin indicarea numelui acesteia ori prin indicarea unei imprejurari de natura a dezvalui fara echivoc identitatea sa. De exemplu, se indica functia pe care o ocupa persoana despre care este vorba, functie care nu o mai detine nimeni altcineva la momentul respectiv. Afirmarea sau imputarea se poate referi si la mai multe persoane, cu conditia ca respectivul colectiv sa fie determinat prin indicarea unor caracteristici proprii (de exemplu, membrii unui anume partid sau componentii unei echipe de fotbal etc). Nu este necesar ca persoana/persoanele la care se refera afirmarea sau imputarea sa fie de fata.

2.            Afirmarea sau imputarea sa priveasca o fapta determinata. Prin fapta intelegem orice manifestare exterioara sub forma de actiune sau inactiune, si nu procesele psihice interioare, simple ganduri, intentii, aspiratii sau alte atitudini neexteriorizate. Deci, o fapta trebuie sa fie individualizata, adica sa fie prezentate imprejurarile in care se produce, nefiind necesare multe amanunte. De exemplu, faptuitorul afirma despre un medic ca elibereaza certificate false sau ca o anumita firma face evaziune fiscala. In practica judiciara s-a decis ca imputarea in public, sotiei, ca are relatii extraconjugale, de catre sotul acesteia, ocazie cu care si-a exprimat opinii jignitoare cu privire la moralitatea femeii, realizeaza continutul infractiunii de calomnie. Nu realizeaza insa si continutul infractiunii de insulta, intrucat expresiile injositoare spuse, constituie o exprimare, cu caracter generalizat, a aceleiasi afirmatii determinate privitoare la pretinsa conduita morala a partii vatamate. Determinarea unei fapte implica particularizarea, singularizarea acesteia, astfel incat continutul afirmatiei sau imputarii sa poata fi verificat. Nu este suficienta o simpla aluzie sau atribuirea unei persoane a unei trasaturi imorale sau enuntarea unei simple afirmatii cu privire la acea persoana, ca de exemplu - "X a furat" sau sa imputa generic - "hot". Astfel, faptuitorul trebuie sa indice unul sau mai multe elemente sau imprejurari referitoare la persoane, la loc, la timp sau la modalitatea de savarsire a faptei atribuita unei persoane si care servesc la precizarea acelei fapte. De exemplu, afirmatia faptuitorului ca "X s-a servit de o diploma de studii falsa" este suficienta pentru a face ca afirmarea sa aiba ca obiect un fapt determinat; nu acelasi lucru se poate spune in ipoteza in care s-ar afirma ca X obisnuieste sa se serveasca de acte false, fapta nefiind determinata.

3.            Daca afirmarea sau imputarea nu priveste o fapta determinata, adica o realitate concreta si palpabila, ci are un caracter general, nu exista infractiunea de calomnie, ci cea de insulta. Practica judiciara a stabilit ca reprezinta insulta, afirmatia ca persoana vatamata are relatii intime cu mai multi barbati, sau ca cel reclamat este un escroc, sau ca victima era de moravuri usoare. Nu exista infractiune de calomnie nici cand afirmatia calomnioasa consta in invinuirea unei persoane ca a savarsit o infractiune, daca afirmatia s-a facut in cuprinsul unei plangeri adresate organelor de stat. In acest caz, sunt indeplinite conditiile de lege pentru existenta infractiunii de denuntare calomnioasa prevazuta de art.259, alin.1, Cod Penal, care reglementeaza: "invinuirea mincinoasa sau plangerea cu privire la savarsirea unei infractiuni de catre o anumita persoana, se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani". In aceasta ultima situatie, elementul material al infractiunii nu prevede caracterul public al faptei, astfel ca fapta nu poate constitui, asa cum am mentionat, infractiunea de calomnie, dar se va putea retine in sarcina faptuitorului infractiunea de insulta(in mod alternativ si nu in concurs cu infractiunea de denuntare calomnioasa), intrucat relatiile sociale incalcate sunt tot cele referitoare la demnitatea persoanei. De asemenea, Codul Penal incrimineaza in mod distinct, in art.239, infractiunea de ultraj, care consta in insulta si calomnia savarsita nemijlocit ori prin mijloace de comunicare directa contra unui functionar public care indeplineste o functie ce implica exercitiul autoritatii de stat, aflat in exercitiul functiunii ori pentru fapte indeplinite in exercitiul functiunii, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 3 ani.

4.            Afirmarea sau imputarea sa se refere la o fapta care daca ar fi adevarata ar expune acea persoana la o sanctiune penala, administrativa sau disciplinara ori dispretului public. Prin urmare, pentru ca afirmarea sau imputarea sa constituie infractiune, este necesar ca activitatea faptuitorului sa aiba drept obiect o fapta de o anumita gravitate, astfel incat reputatia celui calomniat sa fie in mod real incalcata. Aceasta fapta poate fi o infractiune, indiferent de pericolul social pe care l-ar prezenta, o contraventie administrativa, o abatere disciplinara sau o fapta imorala. Deci, nu se cere ca fapta afirmata sau imputata sa atraga dupa sine o sanctiune penala, fiind suficient doar dispretul public. Mai mult decat atat, este necesar si suficient ca aceasta fapta decat sa fi creat posibilitatea suportarii de catre cel calomniat a uneia dintre aceste consecinte. Fapta, prin natura ei trebuie sa se identifice cu una dintre situatiile enumerate, caci altfel, existenta infractiunii de calomnie este exclusa. Nu exista infractiunea e calomnie daca inculpatii au declarat ca reclamanta ar fi ucis pe tatal lor prin intermediul vrajilor, o asemenea afirmatie nu poate fi dovedita in mod rational si logic. Legiuitorul a stabilit o prezumtie legala de neadevar cu privire la orice fapta afirmata sau imputata in conditiile art. 206 C.pen. Aceasta prezumtie poate fi rasturnata prin proba veritatii (art. 207 C.pen.). Cerinta legii va fi pe deplin satisfacuta ori de cate ori fapta determinata (falsa sau reala) ce se atribuie unei persoane ar antrena ipotetic oricare dintre consecintele mentionate; nu este necesar ca sa fi atras implicarea efectiva a unei sanctiuni legale ori de ordin moral.

5.            Fapta afirmata sau imputata sa nu fi fost facuta in interes legitim. Aceasta conditie trebuie sa fie indeplinita daca aceasta fapta este adevarata. Daca fapta este neadevarata, conditia aceasta nu mai trebuie indeplinita. Daca afirmarea sau imputarea a fost facuta pentru apararea unui interes legitim si se dovedeste ca ea a fost adevarata, prin proba veritatii, infractiunea de calomnie este inlaturata, potrivit art.207 Cod Penal.

6.            Afirmarea sau imputarea sa se fi produs in public. Conform art. 152 Cod. Penal, savarsirea faptei in public poate fi reala - cand au fost de fata cel putin doua persoane (calomnia in forma orala), dar si virtuala - cand fapta s-a comis intr-un loc public, totdeauna accesibil, dar insa ca cel putin doua persoane sa fi fost de fata (si oral si scris). Aceasta conditie confera calomniei un grad de pericol social mai mare decat insultei. Astfel, conditia publicitatii ceruta de art.206 C.P. nu este indeplinita, fapta constituind infractiunea de insulta ti nu cea de calomnie, daca afirmarea sau imputarea s-a facut pe strada in prezenta unei singure persoane, chiar daca strada este un loc public, potrivit art.152 alin.2 C.P. In practica judiciara, s-a considerat ca lipseste conditia publicitatii atunci cand afirmatiile calomnioase s-au facut in cadrul unei convorbiri a inculpatilor cu o persoana care era martor in proces, la domiciliul acestora si fara sa fi fost altcineva de fata. Nu este indeplinita conditia publicitatii nici in cazul in care afirmatiile au fost facute in cadrul unei convorbiri telefonice sau daca, din cele doua persoane care au asistat una era sotul inculpatei ori daca erau de fata numai partea vatamata impreuna cu sotul si fiica sa. In toate aceste cazuri s-a retinut infractiunea de insulta si nu cea de calomnie. In cazul calomniei savarsita prin scris, exista publicitate ori de cate ori scrierea a fost comunicata la doua sau mai multe persoane sau a fost distribuita, vanduta ori expusa, afisata. In cazul calomniei savarsite prin presa, publicitatea se realizeaza in doua faze. O prima faza este aceea in care materialul ce contine afirmatia calomnioasa este introdusa in redactie, citit de redactor, supervizat de secretarul de redactie, trimis la tipografie, cules de linotipist, corectat de corector, pus in pagina de paginator si, dupa ce primeste "bunul de tipar", este dat la rotativa si integrat in paginile ziarului - multiplicat in mii de exemplare; in cadrul acestor activitati, materialul devine cunoscut unui numar mare de persoane care iau la cunostinta de cuprinsul lui. Cea de-a doua faza a publicitatii are loc in momentul in care ziarul a ajuns in mainile cititorilor care pot lua la cunostinta de afirmatia denigratore. In prima faza ne putem afla in fata unei calomnii obisnuite, abia in cea de-a doua faza putem vorbi de calomnie prin presa. De asemenea, nu suntem in prezenta publicitatii daca afirmatiile s-au facut intr-un referat intern de serviciu sau in concluziile unei anchete administrative, intrucat acestea nu sunt facute publice.

Latura subiectiva .

Actiunea faptuitorului trebuie savarsita cu intentie. Aceasta presupune cunoasterea imprejurarii ca actiunea este savarsita in public, precum si a imprejurarii ca este de natura sa-l expuna pe cel calomniat la o sanctiune penala, administrativa, disciplinara sau dispretului public. Dupa cum faptuitorul urmareste sau accepta producerea rezultatului faptei sale, intentia sa poate fi directa sau indirecta. Nu are relevanta scopul sau mobilul savarsirii faptei.

Daca se stabileste lipsa intentiei faptuitorului, nu mai sunt indeplinite toate conditiile necesare pentru stabilirea infractiunii de calomnie. In practica judiciara s-a decis, de exemplu, ca nu constituie infractiunea de calomnie, datorita lipsei intentiei si lipsei publicitatii, afirmatiile cu privire la lipsa de probe de vinovatie intr-un dosar, la lipsa de obiectivitate a judecatorului si procurorului in rezolvarea unui dosar si altele de acest fel, afirmatii facute intr-un memoriu adresat organului competent de stat si prin care autorul memoriului urmarea sa aduca la cunostinta organelor ierarhic superioare o situatie de fapt pe care o considera injusta.

Existenta posibilitatii de savarsire a infractiunii si cu intentie indirecta (potrivit art.19 C.P. autorul prevede rezultatul faptei sale si, desi nu-l urmareste, accepta posibilitatea producerii sale) permite sanctionarea penala a ziaristului chiar daca el si-a indeplinit obligatia de a informa publicul in legatura cu orice chestiune de interes public, fara sa aiba ca scop direct lezarea demnitatii unei persoane.

Posibilitatea sanctionarii calomniei in forma intentiei indirecte este contrara jurisprudentei Curti Europene a Drepturilor Omului. Astfel, in cazul Dalban vesus Romania, Curtea Europeana a argumentat ca ziaristul nu putea fi condamnat atata vreme cat "nu s-a facut dovada ca faptele descrise in articole erau in totalitate false si ca serveau alimentarii unei campanii de defaimare" indreptate impotriva persoanelor vatamate.

Aspecte de drept procesual.

Potrivit art. 206 alin.2, C. P. actiunea penala pentru infractiunea de calomnie se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate. Aceeasi conditie functioneaza si cand este vorba de infractiunea de calomnie savarsita prin presa.

Deci, titularul dreptului de a introduce plangerea prealabila este numai persoana vatamata sau ocrotitorul sau legal. Potrivit prevederilor art. 284 Cod de Procedura Penala., plangerea prealabila trebuie sa fie introdusa in termen de doua luni din ziua in care persoana vatamata a stiut cine este faptuitorul. Folosirea expresiei "a stiut" pentru a marca ziua in care incepe sa curga termenul de doua luni, arata ca nu este suficient ca persoana vatamata sa fi banuit sau sa fi avut unele informatii incomplete in aceasta privinta, ci este necesar ca ea sa fi stiut, sa fi avut toate elementele de natura de a identifica pe cel ce a savarsit calomnia. In materie de calomnie prin presa, aceasta precizare a legii este eficienta, caci materialul de presa defaimator poate aparea nesemnat sau sub pseudonim, sau sa fie atribuit unui autor anonim.

In asemenea cazuri, din momentul aparitiei ziarului respectiv, si pana in momentul in care persoana vatamata a ajuns sa stie cine este faptuitorul, este posibil sa fi trecut un anumit interval de timp care sa depaseasca termenul de doua luni prevazut de lege. Astfel, acest termen curge de la data la care persoana vatamata a stiut cu certitudine cine este autorul faptei.

Inlaturarea caracterului penal al faptei calomnioase.

Intr-o formulare concisa si cuprinzatoare, Codul penal prevede in dispozitiile art. 207 o cauza de inlaturare a caracterului penal al faptei de insulta si calomnie, cunoscuta sub numele de proba veritatii. Astfel, este admisa probarea adevarului celor afirmate sau imputate daca fapta a fost savarsita pentru apararea unui interes legitim; fapta cu privire la care s-a facut aceasta proba nu va constitui infractiunea de insulta sau calomnie. Notiunea de interes legitim include atat interesul public, cat si interesul privat.

In cazul ziaristilor nu se pune problema existentei unui interes privat, ci doar a unuia public, intrucat codul deontologic al ziaristilor interzice jurnalistilor sa se implice in cauzele in care au un interes personal (de rudenie sau material).Se desprind aici trei conditii pentru ca proba veritatii celor afirmate sau imputate sa fie admisibila:

sa existe un interes legitim

afirmatia sau imputarea denigratoare sa fi fost facuta pentru apararea acestui interes

fapta afirmata sau imputata sa fie adevarata.

Pentru a beneficia de cauza de inlaturare a caracterului penal al faptei, ziaristul trebuie sa dovedeasca, in mod neindoielnic adevarul celor afirmate sau imputate. Daca, prin problemele administrate, ziaristul nu a reusit sa dovedeasca in mod incontestabil adevarul afirmatiilor sau imputarilor sale, pretins calomnioase, instanta va putea sa aprecieze daca ziaristul a reactionat cu buna sau rea-credinta si, in prima ipoteza sa constate ca el a savarsit fapta fara intentia de a calomnia.

In acest caz, achitarea se va pronunta in temeiul art. 10, lit. d), Cod procesual penal, adica faptei ii lipseste unul dintre elementele constitutive ale infractiunii. Daca nici proba veritatii nu s-a facut, nici buna-credinta nu s-a dovedit, se va pronunta o hotarare de condamnare.

Din cuprinsul acestor reglementari interne rezulta ca proba veritatii constituie o exceptie de la prezumtia de nevinovatie, intrucat in toate celelalte cazuri in care o persoana este acuzata, sarcina probei vinovatiei revine celui care acuza. Dimpotriva, in cazul infractiunilor de insulta/calomnie, aceasta vinovatie este prezumata, iar acuzatul este obligat sa-si dovedeasca nevinovatia, prin proba veritatii.

Astfel, simpla introducere a plangerii prealabile pentru insulta/calomnie creeaza prezumtia ca acuzatul, respectiv autorul afirmatiei sau imputarii, a relatat fapte false si ca nu a urmarit un interes legitim. De lege ferenda, ar trebui ca mai intai sa se ceara celui care acuza (persoanei vatamate) sa faca dovada ca afirmatiile ziaristului sunt neadevarate in intregul lor si ca ziaristul a stiut acest lucru in momentul difuzari informatiei.

Aceasta necesitate rezulta si din faptul ca, obligat fiind sa faca proba veritatii, jurnalistul trebuie sa desconspire sursele de la care acesta a aflat faptele pe care le-a relatat. Paratul va trebui sa indice in mod direct numele persoanei de la care a primit informatia ti sa ceara audierea in instanta ca martor, a sursei, fie sa prezinte diverse documente care de cele mai multe ori, vor duce la localizarea si identificarea sursei de la car provin. Se incalca astfel principiul surselor jurnalistice.

Recurgem din nou la jurisprudenta Curtii Europene pentru a evidentia acest principiu, in cazul Goodwin versus Regatul Unit al Marii Britanii, unde se afirma: ".protectia surselor jurnalistice este una din conditiile esentiale ale libertatii presei.reafirmata in mai multe instrumente internationale referitoare la libertatile jurnalistice (Rezolutia cu privire la libertatile jurnalistice si drepturile omului adoptata la a 4-a Conferinta ministeriala europeana aspra politicii in domeniul mass-media - Praga, 7-8 decembrie 1994 si Rezolutia cu privire la confidentialitatea surselor jurnalistilor, adoptata de Parlamentul European la 18 ianuarie 1994).

Lipsa unei astfel de protectii ar impiedica sursele sa sprijine presa, respectiv activitatea de informare a publicului cu privire la chestiunile de interes public. Aceasta ar submina rolul vital al presei, de caine de paza public, si ar afecta posibilitatea presei de a oferi informatii corecte si demne de incredere". In acest caz, Curtea a decis ca atat hotararea judecatoreasca prin care i s-a cerut ziaristului Goodwin sa dezvaluie numele sursei, cat si amendarea sa pentru refuzul divulgarii acesteia au incalcat articolul 10 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, nefiind necesare intr-o societate democratica.

In situatia in care informatiile detinute de presa nu au fost primite pe baza de confidentialitate, iar acestea sunt necesare ca dovezi relevante intr-un proces penal, situatia se schimba. Astfel, Corporatiei Audiovizuale Britanice (BBC) i s-a solicitat sa puna la dispozitia unei instante penale, in interesul judecarii unui proces penal, imaginile filmate cu ocazia unei manifestatii in Londra.

Comisia Europeana a stabilit ca acest caz este complet diferit de situatia in care ziaristilor li se cere sa dezvaluie informatii primite prin confidentialitate, avand in vedere ca informatiile obtinute de BBC erau inregistrari ale unor evenimente care s-au produs intr-un loc public (pe strada) si fata de care nu exista nici un secret sau vreo obligatie de confidentialitate (BBC versus Regatul Unit al Mari Britanii si Irlandei de Nord).

Revenind la art.207 C.P., desi obligatia ziaristului de a face proba veritatii este instituita nu doar pentru calomnie, ci si pentru insulta, este evident ca proba veritatii nu se poate aplica in cazul insultei, intrucat aceasta din urma are ca obiect exprimarea unor opinii, pareri si judecati de valoare. Acestea exprima emotii, sentimente si de aceea nu pot fi adevarate sau false, ci numai diferite, in functie de autorul opiniei.

De exemplu, calificative de genul adevarat/mincinos sunt inaplicabile in cazul opiniilor, astfel ca nu se poate pretinde cuiva sa dovedeasca adevarul opiniilor sale. Legea romana instituie astfel o obligatie imposibil de executat, care este in contradictie cu dispozitiile art.10, Conventia Europeana a Drepturilor Omului, cat si jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului.

In opinia Curti Europene, proba veritatii nu trebuie insa refuzata in cazul in care ea este posibila si jurnalistul o solicita. In cazul Castells versus Spania, acuzatul a cerut "sa dovedeasca adevarul si notorietatea faptelor publicate" prin care acuza guvernul si politicienii aflati la putere, de instigare si complicitate la crime impotriva celor din Tara Bascilor, dar instantele nationale au refuzat aceasta cerere. Curte Europeana a decis ca domnul Castells nu a avut posibilitatea de a se apara deoarece au fost "declarate ca inadmisibile probele solicitate" si a constatat ca sanctionarea acestuia nu a fost necesara intr-o societate democratica.

Conform jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului, proba veritatii nu este insa obligatorie. De exemplu, in cazul Thorgeirson versus Islanda, reclamantul a scris un articol despre brutalitatea politiei, bazandu-se pe zvonuri si pe fapte petrecute cu ani in urma, iar cand instantele nationale i-au cerut sa faca proba veritatii, a refuzat. Curtea Europeana a afirmat ca "solicitarea adresata reclamantului, de a dovedi adevarul afirmatiilor sale, l-a pus pe acesta in fata unei sarcini nerezonabile, chiar imposibile".

Nu in ultimul rand, in jurisprudenta Curtii Supreme de Justitie a Statelor Unite, s-a afirmat ca "dezbaterea problemelor de interes public trebuie sa fie neinhibata, puternica si larg deschisa. In contextul unor dezbateri libere, existenta unor afirmatii eronate este inevitabila, dar si ele trebuie sa fie protejate, pentru ca libertatea de exprimare trebuie sa aiba spatiu de respirat pentru a supravietui" (New York versus Sullivan).

Discordantele dintre dispozitivul legii interne si Conventia Europeana a Drepturilor Omului va trebui a fi eliminate prin modificarea si armonizarea legislatiei interne in concordanta cu cea internationala.

Posibilitatea si obligativitatea folosirii Conventiei Europene rezulta fara echivoc din reglementarile constitutionale: "Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern" (art.11, alin.2, Constitutia Romaniei); "Daca exista neconcordanta intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului in care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile" (art.20, alin.2, Constitutia Romaniei).

Mentionam in completarea celor spuse, ca desi jurisprudenta nu este izvor de drept intern - dreptul roman facand parte din sistemul continental de drept - Conventia Europeana a Drepturilor Omului face corp comun cu jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, intrucat aceasta institutie a imprumutat atat caracteristici ale sistemului romano-germanic, cat si ale sistemului britanic de drept - asa-numitul common law. In concluzie, aceasta jurisprudenta face parte din dreptul roman si are prioritate fata de reglementarile interne cu dispozitii contrare.

Intr-un proiect dezbatut in plenul Senatului, prin care se doreste aducerea de modificari consistente Codului Penal, la art.221 este reglementata proba veritatii sau a bunei credinte, dupa cum urmeaza:

1.            Nu constituie infractiunea de calomnie fapta cu privire la care s-a facut proba veritatii sau dovada ca faptuitorul a avut motive rezonabile de a crede ca este adevarata.

2.            In cazul faptelor referitoare la viata privata a uni persoane, proba veritatii sau dovada ca faptuitorul a avut motive rezonabile de a crede ca aceste fapte sunt adevarate, e admisibila pentru apararea unui interes legitim.

3.            In cazul faptelor referitoare la viata privata a unei persoane care afecteaza acesteia capacitatea de exercitare a unei functii publice, proba veritatii sau dovada ca faptuitorul sa avut motive rezonabile de a crede ca aceste fapte sunt adevarate, este admisibila, fara a fi necesara dovedirea unui interes legitim.

Observam excluderea probei veritatii pentru infractiunea de insulta, cat si introducerea unei noi formule - motive rezonabile - care reprezinta o alternativa a dovedirii concrete a adevarului, care nu-l mai pune pe acuzat in situatia dificila de a demonstra caracterul absolut veridic al afirmatiilor facute.

Raspunderea civila pentru calomnie prin presa.

In general, raspunderea civila revine persoanei prin fapta careia s-a cauzat paguba. In materie de calomnie prin presa, raspunderea va reveni, in primul rand. Autorului afirmatiei denigratoare. In ipoteza in care la savarsirea infractiunii au existat si participanti - instigatori, complici, acestia vor fi tinuti la plata despagubirilor in solidar cu autorul infractiunii.

Dreptul civil cunoaste si institutia raspunderii civile alaturate si subsidiare, derivata din anumite raporturi ce se leaga intre autorul faptei daunatoare si un tert care, desi lipsit de orice participare materiala la savarsirea faptei, este tinut totusi sa raspunda pentru daunele produse alaturi de persoana care le-a produs.

Raporturile dintre comitent si prepus implica o raspundere solidara, dar subsidiara, a comitentului pentru fapta prepusului. In cazul calomniei prin presa, prepusul este autorul afirmatiei sau imputarii denigratoare, iar comitent este conform art. 30, alin 8 din Constitutie: editorul sau realizatorul, organizatorul manifestarii artistice, proprietarul mijloacelor de multiplicare, al postului de radio sau televiziune.