Drept comparat - Scurt istoric. Importanta, delimitari conceptuale

Drept comparat - Scurt istoric. Importanta, delimitari conceptuale

Este astazi un fapt recunoscut ca, inca din timpurile cele mai vechi, dreptul comparat a constituit un obiect de preocupare si de studiu. Elaborand diverse legi si reglementari, popoarele au tinut seama de multe ori de modul in care erau reglementate anumite probleme in tarile vecine. Insasi Legea celor 12 table, potrivit jurisconsultilor romani, a fost inspirata in buna masura de prevederile legislatiei ateniene a lui Solon. De altfel, la romani jus gentium fusese alcatuit tocmai ca un rezultat al compararii diferitelor sisteme de drept straine.

O importanta prevedere a dreptului bizantin, 'Novela 89', care reglementa situatia copiilor naturali, consacra un regim ameliorat in favoarea acestora, tocmai sub influenta legislatiilor existente in Siria si Fenicia^[1]

Intr-o lucrare cunoscuta, consacrata dreptului comparat, regretatul specialist roman Victor Dan Zlatescu constata ca, dreptul unei tari sau unei regiuni este in esenta un fenomen provincial. Pe buna dreptate Pascal putea sa spuna: un adevar dincoace de Pirinei devine o eroare dincolo de ei. Intr-adevar, 'reglementarea juridica - fenomen in cele din urma subiectiv - este rezultanta unor anumite nevoi sociale, a unor presiuni politice sau psihologice, in fine a unei anumite mentalitati. O frontiera arbitrar trasata poate face anumite reguli obligatorii pe un teritoriu si altele, poate opuse, pe cel invecinat. Nu exista criterii, uneori nu exista posibilitati de conciliere. Astfel apar conflictele de legi, cu sau fara conflict de suveranitate si astfel devine necesar dreptul international privat'^[2]

In continuare, autorul mentionat subliniaza ca 'Istoria dreptului arata ca in toate timpurile dreptul a tanjit catre universal, a manifestat cu alte cuvinte o aspiratie de a-si depasi conditia nationala, spre a deveni un fenomen universal. Ce altceva decat un astfel de drept a fost dreptul roman, care s-a aplicat unui mare numar de popoare nu numai decat rationae imperii ci si imperii rationis, datorita valentelor sale de logica si echitate'^[3]

Desi epoca moderna, caracterizata prin formarea statelor nationale, a diminuat acest universalism, s-a reusit totusi in anumite domenii o anumita uniformizare, sau chiar o unificare legislativa printr-o serie de tratate internationale. Pe parcursul anilor, studiile de drept comparat s-au dezvoltat, un rol dintre cele mai importante in aceasta privinta revenind congreselor asociatiilor de specialitate care au promovat cu multa consecventa necesitatea compararii sistemelor de drept.

Interesul dreptului comparat este multiplu.

El poate fi privit, desigur, ca o 'stiinta', ori considerat numai ca fiind o simpla 'tehnica'. Este un fapt cert totusi ca dreptul comparat este mai mult decat o metodologie, doarece preconizeaza apropierea legislatiilor, unificarea internationala a dreptului, faciliteaza aplicarea dreptului international privat, ameliorarea continua a reglementarilor si interpretarea lor in spiritul standardelor juridice universale.

Cu privire la dreptul comparat, autorii de specialitate au enuntat numeroase pareri si opinii^[4]. Raymond Salleiles considera, de pilda, dreptul comparat ca fiind 'un drept comun al umanitatii civilizate'. Eduard Lambert definea dreptul comparat ca fiind o stiinta sociala care stabileste legi generale, dar si ca o forma superioara a 'artei juridice'. Louis Josserand considera ca dreptul comparat, reflectand tendintele legislatiei, reprezinta mijlocul cel mai eficace pentru a ajuta procesul legiferarii.

Ilustrul nostru compatriot, profesorul Leontin-Jean Constantinescu, care a scris un remarcabil tratat privind dreptul comparat, sublinia ca 'La fel ca in stiintele naturale, si in dreptul comparat orice problema particulara este subordonata problemei mari, care este aceea de a intelege si cuprinde universul ca pe un intreg. In stiinta dreptului comparat cunoasterea comparata a institutiilor juridice izolate nu este decat un pas pe calea cunoasterii si intelegerii intregului: ordinea juridica mai intai, iar apoi sistemul juridic respectiv'^[5]

Doctrinarii italieni Giorgio del Vecchio si Francesco Cosentini se refereau la utilitatea compararii legislatiilor in vederea realizarii unui drept universal.

In Germania, Bernhoeft distingea chiar trei tendinte in dreptul comparat: o tendinta etnologica, legata de rase; o tendinta istorica si o tendinta dogmatica.

Tendinta etnologica, legata de rase, explica pentru ce popoarele avand acelasi grad de civilizatie au institutii asemanatoare. Tendinta istorica invedereaza de ce este posibil, chiar la acelasi grad de civilizatie, ca evolutiile unor popoare sa fie diferite (exemplu in aceasta privinta fiind civilizatia hindusa bazata pe caste, care prezinta elemente de specificitate cu totul diferite fata de civilizatiile indo- europene). In sfarsit, tendinta dogmatica avea in vedere raportarea institutiilor juridice la mediul social in care traieste fiecare popor.

O observatie pe care dorim sa o facem este aceea ca studiul dreptului comparat s-a dezvoltat in mod firesc in acele tari care aveau regimuri si traditii democratice. In statele totalitare de toate genurile sentimentul de suficienta si autarhia politica au impiedicat de multe ori afirmarea unor preocupari de drept comparat.

In Romania, totusi, aceste cercetari au existat, bazandu-se in special pe initiativele unor oameni de stiinta generosi, care au contribuit la formarea unor generatii de specialisti bine pregatiti in dreptul comparat. Este suficient sa amintim aci modul in care Institutul de Cercetari Juridice al Academiei Romane a facilitat frecventarea de catre un numar de tineri cercetatori - care aveau sa se afirme mai tarziu - a cursurilor si celorlalte forme de invatamant organizate de Facultatea Internationala de Drept Comparat de la Strasbourg.

Preocuparile privind dreptul comparat s-au diferentiat, fireste, in functie de marile domenii ale dreptului, cercetarile desfasurandu-se cu precadere in domeniul dreptului privat. Pentru dreptul public, problema de esenta care se punea era aceea a compararii unor institutii politice, a unor mecanisme de infaptuire a puterii in diverse tipuri de tari. O asemenea sarcina era, evident, mult mai dificila decat compararea institutiilor de drept privat, pentru ca punea in discutie nu numai elaborarea unei legi sau alteia, ci insasi reevaluarea unui mod de guvernare.

Consideram ca nu este lipsit de interes sa mentionam ca un om de stiinta de talia lui Hans Kelsen s-a opus intotdeauna absolutizarii diferentei dintre dreptul privat si dreptul public. Dupa cum atrata marele savant austriac, 'Infatisand opozitia dintre dreptul public si dreptul privat ca fiind opozitia absoluta dintre putere si drept sau cel putin dintre puterea statului si drept, se creaza ideea ca in domeniul dreptului public, mai ales in cel al dreptului constitutional si administrativ - deosebit de important din punct de vedere politic - principiul juridic nu ar avea acelasi sens si aceeasi intensitate ca in domeniul dreptului privat, considerat intr-un fel domeniul propriu-zis al dreptului'^[6]. In viziunea sa, 'drepturile private sunt in acelasi sens drepturi politice^[7]

Ilustrul ganditor Charles de Secondat, baron de Montesquieu, parintele separatiei puterilor, a fost cel care a subliniat cu deosebita vigoare ideea unor cercetari de drept comparat in ceea ce priveste dreptul public. In viziunea sa, dreptul public comparat trebuia sa cuprinda in primul rand un sistem de legislatii si institutii comparate, capabile sa se adapteze cerintelor politice ale unor diverse forme de guvernamant. Totodata, dreptul public comparat urma sa reprezinte o doctrina de politica si de drept comparat, intemeiata pe o vasta cercetare a regimurilor aplicabile in prezent unor diverse tari sau care au fost aplicate in diverse epoci^[8]

Compararea constitutiilor statelor si evaluarea acestora trebuie, desigur, sa tina seama in primul rand de faptul ca 'institutiile unui popor nu au valoare decat daca ele sunt opera nationala a acestui popor, faurite in focul luptelor si al suferintelor in slujba idealului pe care viata l-a sadit in fiecare natiune'^[9]

Aceste constatari se justifica intru totul si experienta elaborarii unui numar extrem de mare de constitutii demonstreaza cu evidenta faptul ca in legile fundamentale ale tuturor statelor se regasesc traditii, elemente de specificitate, un mod de gandire al fiecarui popor, permanenta unor institutii care si-au demonstrat utilitatea in practica poporului respectiv etc.

Cu toate acestea, nu este mai putin adevarat ca elaborarea constitutiilor moderne trebuie sa tina seama, in special, tot mai mult de anumite standarde internationale, de anumite realizari ale gandirii juridice, cum ar fi ideea drepturilor omului, separatia puterilor, pluralismul politic, libertatea consultarii electorale, mecanisme eficiente de garantare a drepturilor si libertatilor etc.

Aceste standarde se reflecta obligatoriu in reglementarile constitutionale, determinand - evident, in forme variate dar respectand aceasta mare orientare de principiu - nivelul de dezvoltare politica existent la un moment dat, raportat la realitatile istorice ale fiecarei tari.

Un mare specialist roman in filosofia dreptului, profesorul Mircea Djuvara, releva in mod argumentat ca 'Filosofia juridica contemporana este pe cale de a da dreptului ca stiinta o noua infatisare, intemeindu-l pe de o parte, pe o mai exacta observatiune a faptelor sociale si analizand, pe de alta parte, datele astfel obtinute cu o metoda intemeiata pe o minutioasa critica a cunostiintei rationale in general si a celei juridice in particular'^[10]

Compararea sistemelor de drept reprezinta un instrument eficace in aceasta privinta, utilitatea dreptului comparat dovedindu-se nu numai sub aspect teoretic, al evaluarii si compararii unor institutii, dar si ca mecanism esential de lucru pentru imbunatatirea unor prevederi legislative.

Pe drept cuvant, cunoscutul teoretician al Dreptului comparat René David spunea ca 'dreptul comparat nu reprezinta un domeniu rezervat pentru cativa juristi care isi gasesc interesul lor in aceasta ramura. Toti juristii sunt chemati sa se intereseze de dreptul comparat, atat pentru a cunoaste mai bine propriul lor drept, cat si pentru a actiona in vederea ameliorarii lui sau, si mai mult, pentru a stabili - de acord cu juristii din tarile straine - reguli uniforme de conflict sau de fond, sau o armonizare a unor drepturi diferite'^[11]

In ce priveste delimitarea dintre dreptul comparat si alte discipline conexe sau asemanatoare, profesorul Alexandre Otetelisano releva in cunoscuta sa lucrare mai multe discipline sociale, juridice si filosofice cu care dreptul comparat nu trebuie confundat.

O prima distinctie care urmeaza a fi facuta este aceea intre dreptul comparat si dreptul strain. Exista numeroase lucrari in zilele noastre care confunda dreptul comparat cu dreptul strain, prezentand sub denumirea de drept comparat lucrari care constituie de fapt compendii, prezentari ale legislatiei straine. In opinia lui Alexandre Otetelisano dreptul strain nu poate fi considerat drept comparat deoarece 'studiul dreptului strain nu urmareste un scop stiintific, ci mai curand un scop de eruditie'^[12]. Dreptul comparat are un obiect si un scop propriu, constituind o disciplina stiintifica ce foloseste, desigur, elemente ce tin de dreptul strain, dar numai in masura in care acestea servesc scopului comparatist.

Cu deosebita vigoare aceasta idee este relevata de profesorul Pierre Legrand de la Universitatea Panthéon-Sorbonne, care critica practica de a prezenta drept studii comparatiste simple incercari de sinteza a dreptului strain. Asa cum mentioneaza profesorul Legrand, studiile juridice comparative au atras un numar mereu in crestere de juristi, dornici sa-si aroge merite care nu le apartin, pentru care practica comparatiei se reducea la alinierea, mai mult sau mai putin stapanita, a inlantuirilor de sisteme de drept pozitiv, in absenta oricaror repere teoretice. Intr-o asemenea situatie, 'comparatistul nu face decat sa se dedice unei cercetari alimentare, acea cercetare care hraneste, cu o valoare nutritiva de altfel cu totul relativa, cabinetele avocatilor, ca si birourile guvernamentale. El se transforma intr-un simplu repetitor al unui drept strain (dupa cum adesea, fusese mai intai un repetitor al dreptului sau national) - ceea ce, pentru rigoare, ar trebui sa oblige la adaugarea ghilimelelor, fiind vorba in acest caz de un «comparatist»'. Specialistul francez atrage atentia asupra faptului ca revistele specializate, iar acum librariile, sunt intesate de aceste panorame zise «comparative» care, in cateva paragrafe sau capitole, chestionare sau tabele, creioneaza pentru cititorul grabit survoluri ale unui esantion de elemente tinand de dreptul pozitiv, 'acumuland fragmente asa cum unii colectioneaza fluturi'. In asemenea conditii, 'cum sa nu se ridice cercetatorii care tin la integritatea intelectuala a proiectului comparativ impotriva tolerantei, pe care o gasesc cu totul regretabila, de care continua sa se arate capabila comunitatea universitara fata de niste exercitii care duc la secarea comparatiei si care, in fond, nu pot pretinde ca tin de comparatie decat prin intermediul unui titlu uzurpat?'^[13]

O a doua distinctie ce urmeaza sa fie facuta este aceea intre dreptul comparat si dreptul national aprofundat si comparat.

In programele multor facultati de drept exista cursuri de drept aprofundat civil, comercial, constitutional etc., care in mod inevitabil folosesc exemple si analize din dreptul comparat, desigur, in scopul unei mai bune intelegeri a institutiilor nationale proprii. In opinia cunoscutului comparatist profesor Eduard Lambert, dreptul civil comparat nu este, de pilda, decat 'un instrument de educatie juridica'. In asemenea conditii, comparatia legislatiilor straine urmeaza a fi considerata numai ca 'un mijloc de a intineri si de a insufla mai multa vivacitate studiilor de drept civil francez'.

Dupa cum se cunoaste, in Franta ideea interpretarii legislatiei putea fi considerata ca incetatenita de foarte mult timp. Stupefiat de comentariile numeroase pe care juristii le elaborau pe marginea Codului sau civil din 1804, Napoleon a rostit celebrele cuvinte: 'mon Code est perdu' ('Codul meu este pierdut'). In pofida acestei opinii de autoritate, comentariile juridice au continuat si elementele de drept comparat au servit ca un serios argument de evaluare si de analiza a propriului sistem juridic.

In opinia profesorului Eduard Lambert, pe care l-am mentionat, compararea legislatiilor straine 'nu trebuia sa fie prezentata decat cu titlu accesoriu si numai in masura in care ea ar fi fost de natura sa procure auditoriului o cunoastere mai precisa si mai completa a dreptului nostru national'.

La randul sau, Alexandre Otetelisano releva ca studiul aprofundat si comparat al dreptului national permite evidentierea unor divergente sau lacune ale dreptului national sau, dimpotriva, prezentarea superioritatii propriului sistem de drept fata de alte sisteme de drept straine. Chiar intr-o asemenea situatie insa, cunoasterea dreptului comparat este deosebit de utila, deoarece contribuie la o mai buna cunoastere a institutiilor nationale si 'de a avea in vedere in cunostinta de cauza toate posibilitatile aplicarii lor practice'^[14]

O alta distinctie ce trebuie facuta este aceea intre dreptul comparat si politica legislativa sau politica juridica.

Politica legislativa este o notiune intalnita in special in literatura juridica germana, dar si in cea franceza, si are in vedere un procedeu folosit de legiuitor, dar si de doctrina, pentru a adapta legile existente la cerintele sociale intr-o continua transformare.

Eduard Lambert remarca, in acest sens, ca spre deosebire de legiuitor, comparatistul nu face o politica juridica, ci el ofera acesteia elemente de mare utilitate, desigur, pentru elaborarea si directionarea politicii juridice.

Alexandre Otetelisano observa, in aceeasi ordine de idei, ca politica juridica este 'procedeul folosit fie de legiuitor, fie de judecator, fie de doctrinar, pentru a descoperi aspectele specifice ale regulii de drept determinate in parte de factorul social'^[15]

Se poate estima, deci, conform punctului de vedere acceptat de toti autorii de specialitate, ca dreptul comparat serveste politica juridica, fara a se confunda cu ea. Politica juridica are drept scop determinarea punctelor diferite intre aspectele unei institutii, in timp ce dreptul comparat are drept scop principal exact contrariul, adica de a evidentia punctele asemanatoare pe care le prezinta aceeasi institutie in diverse legislatii^[16]

O alta distinctie urmeaza a fi facuta intre dreptul comparat si istoria comparativa a institutiilor juridice ale popoarelor. Potrivit opiniei autorilor de specialitate, prin istoria comparativa a institutiilor se intelege acea disciplina potrivit careia sunt studiate institutiile juridice asa cum ele au evoluat in toate timpurile si la toate popoarele, pentru a putea stabili legile potrivit carora aceste institutii apar, se dezvolta si dispar si, desigur, legile care reglementeaza aceste institutii.

Spre deosebire de dreptul comparat, istoria comparativa se ocupa de toate institutiile; dreptul comparat le studiaza numai in contextul actualitatii si numai la acele popoare fata de care sistemele de drept prezinta o anumita identitate sau asemanare a civilizatiilor. Daca istoria comparativa are ca scop sa determine legile dupa care institutiile apar, se transforma sau dispar, scopul dreptului comparat este cu totul altul si anume acela 'de a gasi forma cea mai propice a unei institutii juridice care rezulta din studiul diverselor legislatii actuale'^[17].

O alta distinctie ce urmeaza a fi operata este aceea intre dreptul comparat si sociologie. Potrivit opiniei cunoscutului profesor francez Raymond Saleylles, obiectul sociologiei este 'a cauta si a studia legile care duc la constituirea, dezvoltarea si intr-o maniera generala la viata organizata a societatilor'^[18]

Rezulta, deci, ca sociologia se ocupa de toate legile care reglementeaza viata unei societati si nu numai de fenomenul juridic. Cunoscutul profesor francez, participant la primul Congres de drept comparat din 1900, intelegea chiar, pentru a pune in evidenta diferentele care exista intre dreptul comparat si sociologie, sa utilizeze doua expresii, tocmai spre a pune in lumina diferenta dintre cele doua stiinte. Referindu-se la sociologie, el folosea expresia le devenir social (devenirea sociala), iar cu privire la dreptul comparat - expresia le devoir social ('datoria sociala').

Dupa cum arata in celebrul raport prezentat la Congres, 'aceasta datorie sociala trebuie sa tina cont, fara indoiala, de rezultatele si de consecintele sociologiei; dar ea trebuie sa se adapteze in egala masura conceptiilor dominante in materie de justitie; ea trebuie sa se inspire, in sfarsit, si din realitatile economice'^[19]

La cele de mai sus se adauga si ideea ca sociologia incearca sa stabileasca anumite tipuri abstracte si legatura cauzala ce exista intre asemenea tipuri abstracte, determinand legi generale ale evolutiei tuturor fenomenelor sociale, pe cand dreptul comparat doreste sa stabileasca numai aspecte de natura unei institutii juridice sau tendintele comune care ii justifica prezenta si utilitatea in legislatiile unor popoare intre care exista o identitate sau o asemanare de civilizatii.

In sfarsit, o ultima delimitare urmeaza a fi facuta intre dreptul comparat si filosofia dreptului. Dupa cum este indeobste admis, filosofia dreptului ca si, in general, orice filosofie, cauta sa patrunda in natura intima a fenomenului juridic pentru a stabili care este originea fenomenului, care este cauza sa initiala si care sunt raporturile intre aceste fenomene si alte fenomene ale vietii umane sau chiar ale vietii in general.

Dreptul comparat nu se poate lipsi de cercetarile pe care le ofera filosofia dreptului, deoarece pentru a putea stabili care este cea mai buna forma a unei institutii juridice, trebuie sa tina seama de imprejurarea daca aceasta institutie corespunde ideatic a ceea ce oamenii doresc, cu alte cuvinte daca institutia in cauza concorda cu aspiratiile lor. Aceasta idee a fost verificata foarte mult in practica in ultimele decenii, cand afirmarea fara precedent a teoriilor privind drepturile omului a determinat - si pe plan statal - adaptarea tot mai puternica a formelor de guvernare la exigentele si dorintele individului, ale carui revendicari au devenit primordiale, astazi, pentru orice sistem politic.

Nu intamplator majoritatea constitutiilor lumii inscriu drepturile si libertatile cetatenesti dupa principiile generale, inainte chiar de a fundamenta rolul autoritatilor statului si de a preciza atributiile acestora.

In opinia cunoscutului teoretician al filosofiei dreptului, profesorul italian Giorgio del Vecchio, dreptul comparat ar trebui sa devina o adevarata stiinta a dreptului universal comparat, prin intermedsiul caruia ar urma sa fie identificate elemente juridice de o valoare generala, aplicabile pentru intreaga umanitate. Dar chiar Giorgio del Vecchio recunoaste ca un asemenea drept universal comparat ar reprezenta o stiinta diferita de filosofia dreptului propriu zisa, el gasind in aceasta din urma numai principiile fundamentale pe baza carora ar urma si ar trebui sa elaboreze anumite constatari.

Importanta filosofiei dreptului este relevata, de altfel, de numerosi teoreticieni. G.Cornil apreciaza, de pilda, filosofia dreptului ca fiind un 'summum' spre care ar trebui sa tinda dreptul comparat. 'In definitiv, arata el, intotdeauna filosofia dreptului este cea care trebuie sa conduca comparatismul'.