|
|
|
Alte posibile surse ale dreptului international
Discutarea variatelor surse de drept dictata de Statutul Curtii Internationale de Justitie noteaza ca exista o diferenta intre, pe de o parte, actualele surse de drept care sunt dispozitivele capabile sa instituie noi legi, cum ar fi tratatele creatoare de legi, dreptul comun si multe decizii ale Curtii Internationale de Justitie din moment ce nu pot fi limitate la o anumita categorie determinanta de legi, iar pe de alta parte sunt practicile judiciare si devizele care pot confirma existenta acestor legi cum ar fi lucrarile juridice, numeroase tratate - contracte si unele decizii judiciare, toate la nivel international si municipal. De fapt, fiecare sursa este capabila pana la un punct sa dezvolte si identifice legile existente. Aceasta rezulta partial din dezorganizarea dreptului international si din prevederile art. 38.
O confuzie similara intre crearea legilor, determinarea legilor si evidentierea lor poate fi adusa in discutie numeroasele metode de dezvoltare a dreptului care au aparut de la sfarsitul celui De-al doilea Razboi Mondial. In primul rand, printre problemele aparute, una reflecta cresterea importantei statelor Lumii a Treia si treptata europenizare, iar acestea sunt amintite in rezolutiile si declaratiile Adunarii Generale ale Natiunilor Unite.
Anumite rezolutii ale Adunarii sunt obligatorii pentru organele si membrii Natiunilor Unite. Alte rezolutii, pe de alta parte, nu au forta obligatorie, au abia valoare de recomandare supunand atentiei opinii in diferitele probleme ce se ivesc. Aceasta a fost pozitia clasica si reflecta intentia ca Adunarea sa fie un corp parlamentar de baza consultativ, in timp ce deciziile obligatorii sa fie luate de Consiliul de Securitate.
In ziua de azi situatia este putin mai complexa. Adunarea a adoptat un mare numar de rezolutii de o deosebita importanta si declaratii, si a fost inevitabil ca acestea sa aiba un oarecare impact asupra directiei urmate de dreptul international. Felul in care statele au votat in Adunarea Generala si explicatiile date cu asemenea ocazii sunt dovezi ca practica lor judiciara si intelegerea dintre ele este conforma cu legea. Acolo unde o tara a votat in mod constant, de exemplu in favoarea abolirii discriminarii rasiale nu poate sa nege dupa aceea folosirea condamnarilor pentru discriminare rasiala putand fi chiar transformat intr-un obicei cu forta obligatorie[1].
Efectul acceptarii unei asemenea rezolutii poate fi inteles ca o acceptare a validitatii regulilor de drept cuprinse in rezolutiile insesi. Aceasta se refera la situatia in care rezolutia respectiva defineste sau explica un tratat existent.
In timp ce majoritatea statelor o voteaza pentru rezolutiile si declaratiile in cauza, practicile judiciare ale statelor si regulile cu forta obligatorie pot scoate in evidenta faptul ca necesitatea lui opinio juris poate fi dovedita usor[2].
De asemenea, constituind practica judiciara a statelor este posibila utilizarea acestor rezolutii ca dovada a existentei ori a evolutiei catre opinio juris fara de care nici un obicei nu poate sa se impuna. In afara de asta, rezolutiile pot fi intelese ca interpretari cu valoare de autoritate ale Adunarii, ale variatelor principii ale Cartei Natiunilor Unite care depind de acestea.
Ca urmare, aceste rezolutii sunt in masura sa grabeasca procesul legiferarii practicii juridice a statelor si asa face posibila grabirea adaptarii dreptului comun la conditiile vietii moderne. Prezenta unor reprezentanti din toate statele lumii in Adunarea Generala mareste enorm valoarea acestei institutii in privinta intelegerilor generale politice si a practicilor judiciare ale statelor care ar putea sau nu sa ajunga un obicei (o cutuma) cu forta obligatorie[3].Pentru a stabili daca aceasta este realitatea in legatura cu rezolutiile Adunarii Generale este necesar sa studiem continutul lor si modalitatea lor de adoptare, este necesar de asemenea sa vedem daca opinio juris are caracter normativ. Rezolutiile ar putea arata evolutia treptata ceruta de opinio juris pentru crearea unei noi legi.
Curtea a examinat in acest caz rezolutiile Adunarii Generale privind legalitatea armelor nucleare si a observat ca o parte din ele au fost adoptate cu un numar substantial de voturi impotriva si de abtineri. A aratat de asemenea ca, concentrarea atentiei pe asemenea rezolutii n-a fost intotdeauna constanta. Curtea totusi a concluzionat ca aceste rezolutii n-au izbutit sa infiinteze o opinio juris in privinta ilegalitatii armelor nucleare.
Nu in ultimul rand, cineva ar putea face greseala sa atribuie valoare legala la tot ce emana de la Adunare. Rezolutiile sunt adesea rezultatele unor compromisuri si aranjamente politice fiind create fara a avea intentia de a constitui norme coercitive. O mare atentie trebuie acordata trecerii de la practica judiciara la identificarea normelor legale.
Atata timp cat practica celorlalte organizatii internationale abordeaza aceasta problema in acelasi fel dar neaparat cu o oarecare precautie, aceste rezolutii pot fi adoptate. Rezolutiile pot evidentia o cutuma anume sau sa conduca la crearea unui obicei (cutume), la fel cerinta unei opinio juris poate decurge din anumite circumstante care pot fi intalnite pretutindeni.
Este pusa uneori in discutie la modul general dar si particular, existenta unor instrumente si documente care nu au forta obligatorie care decurg din tratate si care formeaza o categorie speciala denumita "legislatie blanda". Aceasta terminologie este menita sa arate faptul ca instrumentele sau clauzele amintite nu pot fi prin ele insele legi, dar importanta lor in cadrul general al dreptului international cere acordarea unei atentii speciale acestor clauze. "Legile blande"[4] nu constituie legi propriu-zise. Ele necesita o atentie sporita, dar un document, de exemplu, nu e nevoie sa se constituie intr-un tratat cu forta obligatorie pentru a influenta politica internationala[5]. Anumite parti ale dreptului international au generat aparitia mai multor "legi blande"[6] in sensul producerii unor instrumente importante de drept dar fara forta obligatorie. S-ar putea in acest sens cita din dreptul international economic si din dreptul international al mediului. Utilizarea acestor documente fie ca iau forma recomandarilor, indrumarilor codurilor de practica judiciara sau a principiilor, este importanta in observarea evolutiei si crearii unor principii care in final ar putea fi transformate in legi cu forta obligatorie. Ele sunt importante si au o mare influenta in dreptul international dar nu constituie norme legale.
Un studiu al Departamentului Statelor Unite referitor la acordurile fara forta obligatorie, dintre state, nota ca: este recunoscut faptul ca in practica internationala pot cadea de acord asupra unor declaratii de politica, comuna, dar nu pot stabili obligatii legale. In ultimul deceniu, acesta a devenit intelesul comun a proclamarii rezultatelor schimburilor diplomatice, a statuarii pozitiilor comune fata de problemele politice privitor la intentia lor de a colabora in probleme de interes comun sau angajandu-se politic unele fata de altele (statele). Aceste documente sunt privite uneori ca fiind acorduri fara forta obligatorie, fiind doar declaratii comune.
Ceea ce este determinant in asemenea situatii este nu denumirea data acestor documente ci intentia partilor care reiese din circumstante relevante de a crea relatii legale cu caracter obligatoriu intre ele in cazul respectiv.
1. Comisia de Drept International
Comisia de Drept International a fost infiintata de Adunarea Generala in 1947 cu scopul declarat de a promova dezvoltarea treptata a dreptului international si codificarea sa[7].
Multe dintre cele mai importante conventii internationale au fost create din munca acestei Comisii. Fiind decisa tema dezbaterii, Comisia Internationala va pregati un proiect. Acesta este propus de numeroasele state si este urmat de o conferinta internationala convocata de Natiunile Unite. In cele din urma va rezulta tratatul. Aceasta procedura a fost urmata in conventiile internationale[8] .
Comisia a adoptat un numar de proiecte de articole pe probleme de imunitate jurisdictionala in 1991, un proiect al statutului curtii internationale de drept penal din 1994 si un set de proiecte de articole referitor la responsabilitatea statelor din 2001. Proiectele de ILC se refera adesea la hotararile Curtii Internationale de Justitie[9]. Unele din proiectele de lege ale Comisiei privitoare la responsabilitatea statelor, au cantarit mult, in special in cazul Ungariei si Slovaciei. Acesta nu este un lucru exceptional ci mai degraba ilustreaza faptul ca asa cum hotararile si opiniile Curtii influenteaza lucrarile Comisiei Internationale, la fel, lucrarile Comisiei pot influenta hotararile Curtii.
Astfel, se poate vedea ca, Comisia Internationala este implicata in cel putin doua surse de drept. Proiectele sale pot sta la baza tratatelor internationale care obliga statele semnatare si care le-au ratificat care continua sa formeze o parte a dreptului international in general, iar lucrarile sale sunt o parte a unei intregi categorii a practicii judiciare a statelor care duce la formarea unor noi reguli de drept comun. Proiectele sale pot constitui intr-adevar dovada existentei unei cutume care de asemenea contribuie la crearea unor noi legi. In completare, nu poate fi trecut cu vederea faptul ca, Comisia Internationala este compusa din publicisti calificati eminent, incluzand multi consultanti guvernamentali ale caror raporturi si studii pot fi folosite ca metode de determinare a ceea ce dreptul este cu adevarat cum sunt si lucrarile.
2. Alte organe, institutii
Desi Comisia Internationala este pe departe cel mai important dintre organele care ajuta la studierea si dezvoltarea dreptului, exista alte institutii care au aceeasi misiune. Comisia Natiunilor Unite de Comert International (UNCITRAL) si Conferinta Natiunilor Unite pentru Comert si Dezvoltare (UNCTAD), de exemplu, contribuie la cresterea numarului de legi internationale adoptate pentru domenii ca cel economic, financiar, in timp ce organele constituite temporar, precum Comitetul pentru Principiile Dreptului International sunt ocupate cu producerea de declaratii si analize. Nimeni nu poate trece cu vederea fantastica munca depusa de unele agentii specializate cum ar fi Organizatia Internationala a Muncii sau Organizatia Internationala in materie Educationala, a Stiintei si Culturii (UNESCO), care in mod constant contribuie la dezvoltarea dreptului international din perspectiva sferelor lor de preocupare.
Mai sunt si alte institutii independente care sunt in mod activ implicate in domeniu. Asociatia Dreptului International si Institutul de Drept International sunt cele mai cunoscute asemenea organizatii care studiaza si stimuleaza dreptul in comunitatea mondiala in timp ce variate proiecte de cercetare de la Harvard au ajuns renumite inainte de Cel de-al Doilea Razboi Mondial si mai au valoare si-n zilele noastre.
3 Actele unilaterale
In anumite situatii, actele unilaterale ale statelor, incluzand declaratii facute de oficialii acestor state ar putea duce la ridicarea importantei obligatiilor legale internationale. Aceste acte pot include recunoasteri sau proteste care au consecinte legale. Actele unilaterale poate nu constituie o sursa de drept international asa cum se intelege din art. 38 al Statutului Curtii Internationale de Justitie dar sunt surse de obligatii ale statelor. Pentru ca aceasta sa se intample, intentia de a crea o legatura intre state prin sustinerea unor declaratii este cruciala fiind un element de publicitate si de notorietate. O asemenea intentie poate fi stabilita pe calea interpretarii unui act iar principiul bunei-credinte are un rol crucial. Curtea Internationala a accentuat ca statele fac declaratii prin care libertatea lor de actiune este limitata, cerandu-se o interpretare restrictiva. Recunoasterea actului este importanta daca un al treilea stat este implicat pentru ca acest act sau declaratie sa-i fie opozabil. In afara de asta, asemenea declaratii unilaterale pot fi folosite ca o dovada a unui punct de vedere particular al unui stat in cauza.
[1] Curtea in cazul Nicaragua a statuat ca cerinta de opinio juris ar putea sa derive din circumstantele adoptarii si aplicarii rezolutiilor Adunarii Generale. S-a notat ca relevanta lui opinio juris ar putea fi privita cu toata precautia necesara si dedusa din atitudinea partilor (Statele Unite si Nicaragua) si atitudinea Statelor fata de rezolutiile Adunarii Generale si-n special rezoluzia 2625 /XXV) numita Declaratia Principiilor Dreptului International privind Relatiile de prietenie si cooperare intre state in conformitate cu Carta Natiunilor Unite.
[2] Declaratia de Recunoastere a Independentei Tarilor Coloniale si Populatiei acestora, din 1960, care a fost adoptata fara nici o opozitie (vot impotriva), doar cu noua abtineri, a urmat seria rezolutiilor care in termeni mai specifici sau general au atacat colonialismul si au cerut transformarea conceptului de autodeterminare ca principiu moral si politic, intr-un drept legal si o obligatie permanenta conforma cu Declaratia Principiilor Dreptului International din 1970.
[3] Curtea Internationala in cazul Nicaragua, de exemplu, "exprimarea unor declaratii ale Adunarii Generale adoptate de state demonstreaza recunoasterea de catre acestea a principiului de interzicere a utilizarii fortei, ca problema marcanta a dreptului international. Curtea a pus problema in felul urmator, in Legalitatea Tratatului sau Folosirea armelor nucleare: "Curtea noteaza ca rezolutiile Adunarii Generale chiar daca nu sunt obligatorii pot avea uneori valoare normativa. Ele pot in anumite circumstante sa aduca dovezi importante pentru infiintarea unor reguli ori descoperirea unei opinio juris.
[5] Actul Final de la Helsinki din 1975 este primul exemplu in acest sens. Acesta nu a fost un acord intre state, cu forta obligatorie dar influenta sa in Europa Centrala si de Est a atras atentia asupra rolului si importantei deosebite a drepturilor internationale ale omului care s-a dovedit a fi incalculabila.
[7] Are 34 de membri din Africa, Asia, America si Europa care sunt alesi fiecare pentru cinci ani in ordinea inscrisa de guvernele nationale ale statelor. Comisia este ajutata in deliberarile sale de consultarile cu numeroase organizatii din afara, cum ar fi Comitetul Legal Consultativ Asiano-African, Comisia Europeana de Cooperare Legislativa si Consiliul de Juristi Inter-American.
[8] Dreptul Mari din 1958, Relatiile Diplomatice din 1961, Relatiile Consulare din 1963, Misiunile Speciale din 1969 si Dreptul Tratatelor din 1969. Desigur, aceasta procedura simpla nu este urmata intotdeauna, ca de exemplu in cazul multor conferinte ca cea din 1974 de la Caracas, Geneva si New York din 1975 pana-n 1982 necesare pentru adoptarea conventiei Legii Marilor.
[9] In discursul sau catre Adunarea Generala in 1997, presedintele Schwebel a mentionat referitor la decizia in cazul Gabčikovo - Nagymaros a barajului Dunarii ca hotararea luata este notabila, mai mult sau mai putin, datorita latimii si adancimii lucrarii si importantei acordate acesteia de catre Comisia Internationala. Hotararea Curtii subliniaza unele idei urmarite in dezbaterile Comisiei, toate acestea respectand tratatele si legile internationale privitoare la cursurile apelor.
