|
|
|
"Educatiile paralele"
In raport cu educatia permanenta, invatamantul apare ca o etapa foarte importanta in pregatirea individului, dar numai ca o etapa. In consecinta, pe langa conturarea ideii potrivit careia invatamantul (educatia formala) privit din perspectiva educatiei permanente, trebuie restructurat sub raportul obiectivelor, continuturilor, metodologiei, spre a putea pregati fiinta umana in vederea intreprinderii pe cont propriu a procesului de autoinstruire si autoeducatie continua, s-a impus si teza ca educatia formala trebuie imbinata cu alte moduri sau tipuri de educatie.
1. Conceptele de educatie formala, nonformala si informala
Despre ce moduri (tipuri) de educatie poate fi vorba? O analiza comparativa a surselor si instrumentelor de informare releva, in acest sens, lansarea unor noi concepte, elaborate in relatie cu principiul educatiei permanente.
"Dictionarul educatiei", editat de Carter V. Good, precizeaza doi termeni care ne intereseaza: primul este cel de educatie, definit drept "orice educatie oferita intr-un mod ordonat, logic, planificat si sistematic; se spune astfel ca educatia formala sfarseste cu frecventarea scolii"; al doilea este cel de activitati nescolare si care este definit drept "orice initiativa (.) executata sub alte auspicii decat cele emanand de la scoala, dar care, prin studiul si analiza fiecarui individ, cauta sa furnizeze experiente formale si informale care incurajeaza propensiunea catre cel mai inalt nivel de dezvoltare a individului" (Carter V. Good, 1973).
In "Dictionarul international al educatiei" intalnim trei notiuni corelate: educatie formala: "1. Educatie in care rolurile de profesor si elev sunt bine definite si in care o latura accepta responsabilitatea celeilalte; 2. Educatia primita in scoala, opusa celei acumulate independent sau in cursul serviciului"; educatia informala: "educatie in care nu se pot distinge doua laturi (de exemplu: profesor si student); de asemenea, educatia dobandita de unul singur prin citit, experienta de viata etc.; educatia nonformala: "1. Educatia primita in afara scolii sau in afara anilor afectati prin statutul scolaritatii, de exemplu, educatia adultilor; 2. Educatia care are loc in afara scolii - de exemplu, prin influenta mediului familial, al grupelor de prieteni si al mediului de viata" (Terry G. Page et al., 1977).
In "Terminologia invatamantului tehnic si profesional" (1978) intalnim termenul de educatie formala, definita ca "educatia sistematica ce se continua in general in institutii scolare, facand parte din ansamblul sistemului educativ; educatia formala comporta o serie de nivele de dificultate si specializare progresiva; reusita individuala la terminarea fiecarui nivel este, in principiu, obiectul unei confirmari (diplome, certificat), permitand trecerea la nivelul superior; un termen adesea folosit ca sinonim este cel de invatamant "institutional". Alaturi de el, este folosit cel de educatie nonformala, respectiv "educatia urmarita in afara sistemului scolar, intr-o maniera regulata sau intermitenta; educatia nonformala poate fi considerata ca un ansamblu de mijloace extrascolare de a dobandi cunostintele generale sau calificari profesionale; un termen sinonim adesea utilizat este educatia extrascolara".
In "Vocabularul educatiei" (1979), alaturi de educatia extrascolara, considerata ca "orice activitate situandu-se in afara cadrului scolar si putand include atat educatia nonformala; cat si orice forma a educatiei ocazionale sau permanente" si de educatie nonformala, considerata "orice activitate educativa structurata intr-un cadru nonscolar (invatamant traditional, miscari ale tineretului, cluburi si asociatii diverse)", apare si termenul de educatie difuza, definit drept "proces continuu de achizitionare a cunostintelor si conceptelor, care nu se situeaza in nici unul din cadrele institutionale".
"Dictionarul de pedagogie" (1979), editat in tara noastra, nu aminteste nici unul din termenii luati in dezbatere mai sus, dar, din modul cum este definit termenul de educatie permanenta se degaja unele din sensurile discutate mai inainte: "educatia permanenta, principiu pedagogic, conceptie cuprinzatoare, mod de functionare a actiunii educative, sistem de obiective si de tehnici educative, menite sa asigure pregatirea oamenilor, astfel ca acestia sa-si intretina necontenit capacitatea de instruire si educatie (.)".
Rezulta ca sursele si instrumentele de lucru amintite folosesc moduri diferite de abordare si tratare a acestor termeni. Cu toate acestea, putem desprinde o anumita linie de evolutie si corelatie in sensul consacrarii in vocabularul pedagogic a conceptelor de educatie formala (institutionalizata), educatie nonformala (extrascolara) si educatie informala (difuza) pentru denumirea curenta a tipurilor de educatie ce se realizeaza astazi in societate.
De altfel, inca din 1974, Coombs si Ahmed - echivaland educatia cu invatarea - au identificat aceste tipuri definindu-le:
educatie informala: "procesul ce dureaza o viata, prin care fiecare persoana dobandeste cunostinte, indemanari, aptitudini si intelegere din experientele zilnice";
educatia nonformala: "orice activitate organizata in mod sistematic, creata in afara sistemului formal si care ofera tipuri selectate de invatare a subgrupelor specifice populatiei (atat adulti, cat si copii)";
educatia formala: "educatie institutionalizata, structurata in mod ierarhic, gradata cronologic, organizata si condusa de la centru (de ex., prin Ministerul Educatiei Nationale); prin traditie, ea a constituit centrul de interes al politicii scolare" (La Belle Th. J., 1982).
Au fost propuse si alte sisteme pentru a integra ansamblul activitatilor de instruire (educatie) intr-un numar de categorii, dar constatam ca sistemul propus de Coombs si Ahmed s-a incetatenit, intrunind cel mai mare numar de adepti.
2. Diferente si interferente in sfera celor trei tipuri de educatie
Deosebit de clarificarile obtinute pe baza investigatiei etimologice-semantice, conceptele de educatie formala, nonformala si informala ar putea fi mai bine intelese prin explicarea pe care o poate oferi analiza caracteristicilor continuturilor. Aceasta analiza este posibila in prezent cand educatia permanenta a devenit un principiu activ, in lumina caruia se pot analiza atat continuturile acestor tipuri de educatie, cat si modalitatile de articulare a lor in perspectiva finalitatilor educatiei scolare.
Educatia formala
Se stie ca in prima jumatate a secolului nostru lucrarile pedagogice au vehiculat ideea valorilor care alcatuiesc continutul educatiei, diferentiindu-le in cultura formala si cultura materiala. Daca ultima isi propunea acumularea de cunostinte, educatia formala urmarea sa realizeze dezvoltarea capacitatilor intelectuale si cu deosebire angajarea sau participarea afectiv-emotionala a educatului. Este bine cunoscuta modalitatea traditionala de diferentiere a scopurilor educatiei in conceperea planurilor de lectie (indiferent ca era vorba de o lectie de morala, istorie, stiintele naturii etc.), in scop a) formal si b) material; intreaga actiune instructiv-educativa exercitata prin intermediul lectiilor urmand sa realizeze cu predilectie educatia formala sau informal-memoriala.
Dintr-un anumit punct de vedere notiunea moderna de educatie formala nu se deosebeste prea mult de sensul amintit, daca admitem ca are ca obiectiv fundamental formarea persoanei educatului, innobilarea acestuia. Totusi, sensul actual al acestei notiuni a suferit o importanta deplasare de accent. De la semnificatia de scop la aceea de organizare, dobandind in mod ferm intelesul de educatie formalizata in sens de institutionalizata. Aceasta prima caracteristica conduce cu necesitate la diferentierea altor trasaturi specifice, cum ar fi cele pe care le desemneaza conceptele de structurare, sistematizare, dirijare (conducere), competenta didactica. Fireste, toate aceste caracteristici comporta o diferentiere in functie de structurile educatiei si invatamantului (structurarea si modularea diverselor trepte ale procesului de invatamant).
Unii autori pun in lumina faptul ca educatia scolara (adica formala) constituie o perioada de activitate intensiva, urmarind cu precadere formarea persoanei. Desigur, formarea reprezinta obiectivul central al acestei educatii, dar intensitatea subliniata de diversi autori (Lengrand, Paul, 1982) poate fi pusa sub semnul indoielii. Sa nu uitam ca educatia formala dureaza 15-20 de ani si ca ea nu reprezinta mai mult decat o introducere in sfera culturii si a pregatirii initiale pentru educatia permanenta, care se va extinde de-a lungul intregii vieti. Conceptul de intensiv presupune, dimpotriva, condensarea maxima a etapelor de achizitii cu randament sporit. Educatia formala nu poate fi intensiva (de concentrare maxima) din ratiuni de ordin psihologic. Ea se adreseaza, in primul rand, copilului, persoana aflata in dezvoltare, la care invatarea trebuie sa alterneze cu perioade de repaus sau de vacante.
Insusirea sistematica a cunostintelor, implicata de educatia formala, nu rezida doar in respectarea principiului didactic corespunzator teoretizat de J.A. Comenius (1592-1670), ci angajeaza intr-un plan mai larg autoritatea scolii si, in mod special, pe specialistii care concep si conduc procesul de educatie. Realizarea educatiei in mod competent presupune totdeauna prezenta si actiunea unui personal anume pregatit, personalul didactic. Acesta este alcatuit din specialisti pe domenii, capabili de a realiza corelatiile necesare unei formari a elevilor in perspectiva finalitatilor educatiei. O caracteristica nu mai putin insemnata a educatiei formale o constituie actiunea de evaluare care este administrata in forme, moduri si etape anume stabilite pentru a facilita reusita scolara, succesul formarii elevilor. Trebuie sa retinem si faptul ca evaluarea in cadrul educatiei formale revine cu deosebire fiecarui cadru didactic si institutiei in ansamblu, in timp ce evaluarea practicata in cadrul educatiei nonformale si mai ales a celei informale cade automat in sarcina celui care invata, uneori pe calea unui contact brutal, cu dezmintirea sau confirmarea de catre realitate a actiunilor sale, a calitatii cunostintelor sale, sau a gesticii sale profesionale.
Educatia nonformala
In privinta educatiei nonformale, analizele par mai dificile, pentru faptul ca termenul de nonformal vine cu o incarcatura predominant psiho-sociologica, fara a avea vreo legatura cu termenul de neformativ sau needucativ. El desemneaza o realitate educationala mai putin formalizata sau neformalizata, dar totdeauna cu efecte formative. In psihosociologie, termenul respectiv este folosit in mod predilect in legatura cu statutul pe care-l dobandeste in cadrul unui grup sau organizatii o persoana sau activitate. De exemplu, lider nonformal = lider care nu este desemnat de autoritatea scolara (conditia institutionalizarii) si este selectat peste vointa acesteia, direct de catre membrii grupului. Indeobste, educatia nonformala exprima sensul vechii sintagme de educatie extrascolara si locul pe care il ocupa in raport cu activitatea formala in cadrul scolii europene este foarte inegal. In vreme ce in rasaritul Europei detine o anumita pondere, in societatile din occident, locul este mult mai modest, cu exceptia tarilor nordice (Lengrand, Paul, 1982).
Raportul acestei educatii cu educatia formala se defineste in mod traditional ca un raport de complementaritate, asa cum rezulta din analiza continuturilor, modalitatilor si formelor de realizare. Institutiile scolare tind sa-si extinda competenta dincolo de zidurile lor din programe speciale elaborate in scopul de a sluji cerintele si aspiratiile la cultura ale populatiei care simte nevoia de a se documenta si specializa intr-un domeniu anume. De exemplu, in Franta, asemenea extensiune nu neglijeaza nici o grupa de populatie, inclusiv varsta a treia de care se ocupa cu o masiva angajare. Astfel, s-au pus in circulatie expresii care desemneaza realitati sub vechea denumire de extensie universitara.
Prin natura si specificul ei, educatia nonformala atesta alte insusiri proprii, printre care amintim: marea varietate, flexibilitatea sporita, diferentierea continuturilor si a tehnicilor de lucru, caracterul optional sau facultativ, implicarea mai profunda in actul organizarii a insesi persoanelor educate (implicarea lor se intinde pe o arie foarte larga: obiective, continuturi, administrare etc.).
Daca ne referim la componenta etapei scolare a educatiei nonformale, trebuie sa diferentiem o seama de caracteristici proprii determinate in cea mai mare masura de specificul continuturilor. Aceste continuturi urmaresc desfasurarea unei activitati cu caracter formativ, prin excelenta, dirijate de personalul specializat in stransa legatura cu elevii, parintii, organizatiile social-culturale si social-politice. De regula, activitatile se desfasoara in scoala si sunt constituite din cercuri pe discipline cu caracter tematic sau pluridisciplinar, competitii culturale sau sportive, comemorari si festivitati etc. Desigur, sunt cuprinse si activitati a caror desfasurare necesita deplasari in locurile cerute de tematica (intreprinderi, muzee, terenuri agricole) sau in institutiile asociate.
Este vorba de satisfacerea in mai bune conditii a unei influentari formative din perspectiva pluri si interdisciplinara, susceptibila de a favoriza spiritului democratic, a interesului pentru viata sociala si politica, grija fata de resursele economice si pentru protejarea mediului etc.
Educatia informala
In pofida desemnarii prin aceasta sintagma, care ar putea sugera persoanelor neinitiate ca ar reprezenta o educatie neformativa, termenul exprima caracterul "spontan" al acestei educatii, adica complet liber de orice formalizare. Este, prin urmare, vorba de activitati neformalizate, in sensul celor desfasurate in cadrul institutiilor scolare. Cu alte cuvinte, educatia informala reprezinta intreaga achizitie autonoma a persoanei, achizitie dobandita intr-o maniera intamplatoare, dar in ocazii din ce in ce mai numeroase si mai variate, asa cum le determina conditiile existentei umane ca atare. Toate acestea conduc la ideea ca educatia informala precede si depaseste ca durata, continutul si modalitati educatia formala. Este si firesc sa fie asa, daca o raportam la multitudinea si specificul diverselor sectoare ale vietii persoanei, desfasurate in cadrul unei ambiante atat de complexe.
Precedenta ei este explicata de natura initierilor fiecarui individ, care au loc in afara cadrelor institutionalizate. De asemenea, extinderea peste limitele educatiei formale este atestata de prezenta ei de-a lungul vietii.
Multi autori o caracterizeaza prin antrenarea ei in mod decisiv cu ajutorul marilor mijloace de comunicare citandu-se cazul statelor industrializate, care o faciliteaza cu ajutorul unui numar foarte mare de canale de televiziune, al computerizarii informatiei, al casetelor audio-vizuale etc.
Fireste, educatia informala nu se legitimeaza numai prin aparatul imens de care dispune, ci si prin elementele sale de continut, care insa comporta o comparare mai putin avantajoasa in raport cu continuturile educatiei formale, datorita marii dispersii, insuficientei corelari sau articulari, ca si discontinuitatii. Aceasta face ca educatia informala sa nu poata constitui substanta si temeiul fundamental al educatiei. Fara a ignora valoarea imensului ei continut, va trebui dimpotriva sa-l analizam pentru a vedea mai bine cum putem asigura dezvoltarea optima a persoanei folosind influenta educatiei informale, alaturi de celelalte tipuri de educatii.
Sub aspectul continutului, educatia informala este determinata, de regula, de caracterul predominant al unuia sau altuia dintre tipurile de valori, activitati sau preocupari ale mediului ambiental in care educatul isi duce existenta, dar si de propriile lui aspiratii. Unii raman sub influenta culturii umaniste, in vreme ce altii sunt atrasi de preocupari stiintifice, tehnologice, organizatorice etc.
Pentru a denumi si caracteriza continutul educatiei informale, Harold Shane propune termenul de 'comprimare a experientei umane' (compression de l'expérience humaine): 'Noi toti care traim in anii '70-'80 am fost influentati cel putin intr-o anumita masura de comprimarea experientei. Puterea ei de patrundere a fost fara indoiala mai profunda decat pare in general - . comprimarea experientei datorita schimbarii rapide si magiei electronice a mijloacelor media, complica cercetarea si-i accelereaza procesul in sociologie si antropologie' (Shane, H., 1980).
Desi avantajele si dezavantajele acestei circulatii rapide sunt greu de masurat volumul imens de informatie constituie o realitate ce nu poate fi eludata; dimpotriva, activizata in 'conditii pedagogice' ea poate contribui in mod substantial la completarea culturii elevilor si la imbogatirea experientei lor.
Educatia informala apare prin excelenta ca o rezultanta a multitudinii de influente venind din aria mediului social, dar fara a se neglija prezenta actiunii altor stimuli (biologici, fizici), care au o semnificatie sociala prin insusi faptul ca sunt produsul societatii sau al omului ca fiinta sociala. Faptul ca toti acestia par sa actioneze in mod liber ori mai putin organizat, pe baza de proiectare prealabila si control competent (dirijat), ar putea conduce la ideea caracterului lor contradictoriu in raport cu influentele institutionalizate specifice educatiei formale.
In realitate, viata sociala a omului se desfasoara sub un dublu impact: acela al opiniei colectivitatii si al cenzurarii pe care o opereaza constiinta in sine. Este adevarat ca in cadrul influentelor de grup, deosebit de actiunile cu semnificatie formativa pozitiva (sport, muzica, dans etc.), pot aparea orientari cu atitudini negative, conduite deviante, aberante, cu semnificatie antisociala. Este cunoscuta atitudinea infractionala a unor tineri datorata in mod exclusiv actului inductional din partea unor lideri cu tulburari de caracter care exercita asupra grupului o influenta negativa, o determinare fascinatorie, puternica. Desigur, dimensiunea unor asemenea lunecari se afla in legatura cu modul de viata, cu mentalitatea grupului si cu gradul libertatii de actiune a grupului.
Consideram ca valoarea formativa a actiunii stimulilor spontani, specifici educatiei informale, poate spori prin diminuarea sau anularea caracterului lor contradictoriu, prin actiunea corelata a tuturor factorilor si institutiilor sociale nonscolare, care vegheaza la bunul mers al societatii si care ar putea beneficia in toate ocaziile de competenta cadrelor didactice care asigura educatia formala a tineretului.
Educatiei formale ii revine primul loc in misiunea de a-i pregati pe elevi pentru invatare continua si pentru selectionarea, ierarhizarea si prelucrarea informatiei acumulate in afara orelor de curs. Datele oferite de investigatiile noastre teoretice si de teren ne-au permis sa apreciem masura in care aceasta sarcina, care revine scolii, este - in acelasi timp - cunoscuta dar si noua, relativ simpla, dar si complexa. Oricum, daca problema a fost mai demult identificata, ea se pune in termeni noi si cu o deosebita insistenta in zilele noastre.
1. Pentru a se putea lansa in incursiuni sau in activitati de analiza si sinteza a informatiilor acumulate de elevi in cadrul informal, profesorii ar trebui sa cunoasca ei insisi principalele evenimente culturale, stiintifice sau socio-politice care pot capta, intr-o perioada sau alta, atentia elevilor. In scopul identificarii principalelor teme care-i preocupa pe elevi s-ar putea utiliza si metoda discutiilor sau chestionarelor.
2. Analiza informatiei dobandite de elevi in afara scolii si, in continuare, preluarea si integrarea cunostintelor si valorilor utile in ansamblurile constituite prin sistemele de lectii proiectate si desfasurate de fiecare profesor duce mai totdeauna la depasirea programelor, dar nu si a obiectivelor generale sau a finalitatilor specifice fiecarei discipline. Oricum, lansandu-se in astfel de activitati, profesorii trebuie sa fie pregatiti pentru dezbateri si dispute, dupa cum trebuie sa admita ca, uneori, problemele puse de elevi ii vor obliga sa ceara timp de reflexie sau timp pentru o documentare suplimentara.
3. Experientele traite de elevi in afara lectiilor au nu numai caracter cognitiv ci si moral-afectiv sau estetic. Integrarea acestor experiente presupune o imbogatire a culturii etice si estetice a profesorilor care, in majoritatea lor, isi asuma si rolul de diriginte. In acelasi sens, pledeaza si faptul ca in scoala contemporana se accentueaza caracterul formativ al proceselor didactice, educatia pentru valori spirituale devenind, din ce in ce mai mult, o prioritate.
4. Asa cum remarca specialistii, promovarea interdisciplinaritatii in invatamant, care devine in majoritatea tarilor un principiu de aplicat, reprezinta o modalitate eficienta de articulare a acelor trei tipuri de continuturi. Dar, amplificarea conexiunilor disciplinare si transferurile de metodologii si concepte, presupune o introducere a tuturor categoriilor de profesori in domeniul filosofiei stiintelor sau al epistemologiei.
Sa mentionam, in fine, faptul ca pregatirea elevilor pentru invatare continua si extinderea autoeducatiei la intreaga viata constituie argumente puternice pentru deschiderea scolii fata de experientele traite de elevi in afara scolii si pentru articularea celor trei tipuri de articulatii educatii.
