Educatia si valorile contemporaneitatii

EDUCATIA SI VALORILE CONTEMPORANEITATII

1. Scoala si scolarizarea

Societatea noastra pune accent pe egalitatea drepturilor in toate domeniile vietii sociale, subliniind ca progresul si democratia nu se pot realiza decat prin educatie. Aceasta inseamna ca statul se preocupa indeaproape de institutia scolara. Actul educational are in vedere un anumit tip de om si de societate, pedagogia se afla la baza constructiei sociale si de aceea trebuie sa fim foarte atenti la modul cum ne educam copiii. Ion I. Ionescu arata ca educatia scolara:

s-a centrat pe educator si pe transmiterea de cunostinte, propunandu-si sa-l creasca pe copil in spiritul datoriei, intr-o societate morala in care interesele personale erau subordonate celor de grup;

a considerat ca mediul natural si social particular al copilului are influenta benefica asupra acestuia si ca este bine, in aceasta ordine de idei, ca tinerii sa invete permanent din contactul cu viata comunitara;

s-a centrat pe cultura sociala capabila sa dea nastere si sa consolideze societatea industriala;

si-a propus sa-l invete pe copil cum sa se adapteze pietii concurentiale si sa faca fata transformarilor rapide din sanul lumii moderne (Ionescu, p. 17).

In cartea lor Predarea si invatarea disciplinelor socio-umane, Ion si Maria Albulescu au intreprins o analiza comparativa a activitatilor derulate in scoala traditionala si in cea moderna, pornind de la cercetarile unor autori precum Miron Ionescu si Ioan Cerghit (Albulescu, pp. 77-78):

De unde si concluzia autorilor: A realiza o lectie buna nu inseamna a-i determina pe elevi sa retina cat mai multe cunostinte prezentate verbal de catre profesor, ci a-i face sa participe activ la procesul de predare-invatare (p. 78).

O lectie este reusita nu atunci cand profesorul i-a determinat pe elevi sa retina un procent cat mai mare din informatiile oferite de el, ci atunci cand i-a facut sa participe activ la procesul de predare-invatare. O lectie moderna il solicita pe elev si il implica, ea face apel la disponibilitatile elevului, la "talentele" lui. In scoala moderna profesorului nu i se cere doar sa predea si sa asculte, rolul sau este de a organiza, indruma si evalua activitatea elevilor. Profesor ideal este acela care stie sa

insufleteasca;

evalueze;

modereze;

supravegheze;

organizeze

activitatea instructiv-educativa a elevilor. In acest scop el trebuie sa aiba certe calitati de

analiza;

critica;

initiativa;

sinteza

fiind

- atent;

- conciliant;

- comunicativ;

- drept;

- binevoitor;

- responsabil;

- intelegator;

- competent;

- creativ;

- deschis;

- riguros.

Invatamantul modern are la baza lui niste principii specifice, o conceptie noua despre formarea elevului, despre idealul social-uman, scoala venind astfel in intampinarea trebuintelor dezvoltarii individuale si sociale (ibid., pp. 74 si urm.).

Scoala urmareste sa-l faca pe elev sa reuseasca in viata. Insa, realmente, se poate achita scoala de obligatia ei? Este ea capabila sa le dea libertate de miscare si sa-i integreze in societate? Este ea capabila sa le stimuleze capacitatile creatoare si sa-i transforme in profesionisti? Iata intrebarile la care ar trebui sa raspunda pedagogii si cei care se ocupa de politica educationala a tarii. Educatia este un proces complex, dimensiunea complexitatii ei este pusa in lumina de stiintele care o au in vizor - stiintele educatiei, circumscriind antropologia educatiei, educatia comparata, filosofia educatiei, istoria educatiei, psiho-lingvistica, psihologia sociala, sociologia educatiei, toate aceste discipline stiintifice vizand descrierea, explicarea, intelegerea fenomenelor bio-, psiho-, socio-logice, descrierea, explicare si intelegerea fenomenelor si proceselor ce tin de latura cognitiva a omului, de istoria lui individuala, intelegerea unor realitati precum procesele relationale ale elevilor, dinamica grupurilor scolare, impactul fenomenelor demografice asupra institutiei scolare etc. Specialistii din domeniul educatiei ar trebui sa fie indeaproape preocupati de o serie de probleme, precum:

v    valorificarea mostenirii culturale a familiei din care provine elevul (in teritoriile de diversitate etnica si pluriconfesionale);

v    identificarea nivelului de aspiratii ale parintilor relativ la copiii;

v    identificarea cailor si a mijloacelor prin care statul sa poata veni in ajutorul tinerilor proveniti din familii defavorizate;

v    realizarea unei mai bune corelatii intre oferta educationala a scolii si cerintele vietii economice;

v    stimularea capacitatilor creative ale elevilor si studentilor.

Sa ne oprim un moment la penultimul punct. In ce masura scoala raspunde la nevoile reale ale economiei de piata? In ce masura calificarile obtinute in scoala raspund nevoilor reale ale intreprinderilor? Nu cumva randamentul, priceperea celor pregatiti de scoala nu sunt proportionale cu diplomele obtinute, iar salariul depinde de locul de munca, de functia detinuta, si nu de diploma data de scoala, diploma care atesta o anumita calificare? In ce masura locul de munca al tanarului corespunde calificarii sau calificarilor obtinute in scoala? In ce masura salarizarea lui este pe masura calificarii lui? Raspunsurile date acestor intrebari ne dezvaluie starea de sanatate a economiei noastre, dar si a invatamantului nostru.

2. Democratia educationala

Termenul democratie - folosit inca din antichitate - este prin excelenta un concept politic. Poporul se autoguverneaza prin intermediul sistemului democratic, conceptul se refera la profilul unui sistem politic. Un regim politic poate fi democratic sau nedemocratic, a treia posibilitate nu exista. Democratia este o insusire a unui sistem politic, o proprietate a lui. Insa ea nu caracterizeaza exclusiv un anumit regim politic, noi vorbim de societati democratice sau nedemocratice, democratia vizeaza societatea in ansamblul ei, realitatea sociala globala. Si in acest caz noi suntem indreptatiti sa vorbim despre democratia in educatie.

a) Problematica democratiei educationale.

Democratia nu vizeaza puterea, ci minimizarea ei, ea vizeaza legitimarea puterii. Ea constituie obiectul predilect al politologiei, dar si al stiintelor educatiei, al sociologiei educatiei, in masura in care acceptam sa vorbim despre democratia educationala. Democratie educationala inseamna educatie democratica. Imperativele momentului raman in continuare cele legate de:

democratizarea educatiei;

democratizarea invatamantului;

democratizarea scolii;

Toate acestea au ca premisa fundamentala un regim politic democratic. Discursul despre democratia educationala nu poate fi separat arbitrar de cel referitor la democratia sociala. Iata ce scria G. Sartori in Teoria democratiei reinterpretata (Ed. Polirom, Iasi, 1999, pp. 35-36): "O democratie sociala este o societate al carei ethos cere membrilor sai sa se perceapa ca fiind egali la nivel social", democratia sociala este un mod de viata, iar "democratia economica consta in egalitatea controlului asupra proceselor productive economice" (citat dupa Popovici, pp. 188-189).

Ce este democratia educationala? Ea caracterizeaza acea stare a educatiei in care organizarea, administrarea si desfasurarea educatiei se realizeaza pe baze democratice, pe baza principiilor de ordin democratic. Lipsa democratiei educationale se traduce prin centralizarea totala a deciziei, neputinta participantilor la actul educational de a influenta hotararile care-i privesc, lipsa sanselor egale, rigiditate in relatiile profesor-elev, autoritarism, elitism, lipsa competitiei, oferta educationala limitata.

b) Egalitatea sanselor

Un regim politic democratic este constructorul unui invatamant democratic. Intre democratia politica si cea educationala exista multiple, noi spicuim cateva:

democratia politica creeaza cadrul de functionare a democratiei educationale;

democratia educationala, la randul ei, sprijina democratia politica, creand resursele umane necesare functionarii ei;

educatia lupta pentru sporirea gradului de independenta fata de politic, fata de incercarea acestuia de a o tine sub control.

Atunci cand vorbim de o democratie educationala vorbim de necesitatea dezvoltarii plenare a personalitatii umane, de fructificarea tuturor potentelor sale, de accelerarea autodezvoltarii omului. In societatea democratica, dupa cum arata si D. Popovici (pp. 192 si urm.) se pune problema accesului neingradit la educatiei, societatile democratice sunt si societati dezvoltate economic si cultural. Scoala este principalul agent educogen responsabil de traiectoria profesionala si cetateneasca a fiecarui membru al societatii. Insa oamenii nu sunt identici, ei nu provin din medii identice si nici nu traiesc in medii identice. In acest caz vorbim de stratificare sociala, de inegalitate sociala, de diferentiere sociala, de stiluri de viata diferite, de comportamente sociala diferite. Educatia influenteaza stratificarea sociala si este influentata de stratificarea sociala.

In acest caz, atunci cand ne referim la egalitatea sanselor in educatie, ne referim de fapt la o cale specifica de facilitare a accesului individului la programele educationale. Atunci cand vorbim de egalitatea sanselor suntem datori sa facem cateva precizari:

intelesul expresiei este filtrat ideologic: in comunism prin egalitatea sanselor se intelegea egalitarismul, presupunand stergerea deosebirilor dintre sat si oras, dintre o clasa si alta si constituirea unui tip de personalitate multilateral dezvoltat;

sensul actual al expresiei este dat de conceptia liberala care considera "necesara si posibila autoafirmarea persoanei si angajarea ei echilibrata in procesul de selectie profesionala: prin egalitatea sanselor intelegem sansa fiecarui cetatean de a ocupa pozitii profesionale si de a se pregati pentru ele, sansa de reusita in procesul de pregatire, inexistenta obstacolelor formale in calea accesului la educatie al fiecaruia" (ibid., p. 194);

este cat se poate de clar ca egalitatea sanselor depinde de egalitate, in general, de egalitatea politica, civica, tot asa dupa cum inegalitatea constituie premisa inegalitatii sanselor.

Intr-un regim democratic scoala are un rol extrem de important. Scoala te pregateste pentru viata, te transforma intr-un profesionist, te aduce in proximitatea succesului. Sau, dupa cum scrie D. Popovici, scoala a devenit "organizatia cu rolul cel mai important in distribuirea sanselor sociale". Reusita individului in viata este asigurata, in buna masura, de numarul si de calitatea anilor petrecuti in diferitele institutii de invatamant. Scoala reprezinta un instrument calificat de selectie si de repartizare a sanselor sociale.

Egalitatea sanselor presupune absenta discriminarilor in ceea ce priveste accesul la educatie, performanta profesionala si participare la viata publica. Noi ne punem cateva intrebari in aceasta privinta:

v    copiii din mediul rural beneficiaza oare de aceleasi posibilitati de a raspunde ofertei scolare ca si cei din mediul urban?

v    in ce masura accesul la studii este conditionat de resursele financiare ale familiei si de situatia ei culturala?

v    in consecinta, ca urmare a celor semnalate anterior, nu cumva ierarhia sociala se ridica pe un fundament nonvaloric?

v    ce trebuie facut pentru remedierea starilor de lucru negative?

D. Popovici observa ca inegalitatea sanselor nu se reduce doar la accesul la educatie, ci ea priveste si gradul de asigurare a reusitei in invatare. Sansele egale de reusita in activitatea de invatare se refera la asigurarea conditiilor psiho-pedagogice care garanteaza valorificarea optima a potentialului bio-psihic si informational al fiecarui elev in parte. Un invatamant performant si democratic este un invatamant care se adreseaza fiecarui tanar in parte urmarind valorificarea aptitudinilor si intereselor lui, indrumand si stimulandu-l pe drumul cunoasterii si al autocunoasterii. Un invatamant de calitate presupune cadre didactice specializate si dedicate profesiei didactice, organizarea superioara a activitatii didactice, strategii si tehnici imbunatatite de lucru in clasa, relatii noi statuate intre elevi si intre elevi si cadrele didactice.

c) Cultura elevilor

Asa dupa cum aprecia Emil Paun (p. 5), invatamantul este un instrument important cu ajutorul caruia societatea stimuleaza, dirijeaza si controleaza procesele dezvoltarii. Dezvoltarea sociala are si o dimensiune educativa. Calitatea scolii si calitatea dezvoltarii sociala se interconditioneaza reciproc.

Scoala este o organizatie, o organizatie specifica, cu un rol specific, cu niste valori specifice. Putem vorbi de cultura organizatiei scolare, cultura organizationala derivand din conceptul de cultura "ca ansamblu integrat de valori, credinte, norme si comportamente sociale ale indivizilor si grupurilor, ca sistem de consensuri culturale (moduri de a gandi si de a fi) pe care se articuleaza o diversitate de manifestari particulare" (ibid., p. 49). In cele ce urmeaza ne-am propus sa vorbim despre cultura elevilor: ea reprezinta "un univers de valori, norme, sensuri si semnificatii, explicite sau implicite, care se constituie esentialmente la nivelul interactiunilor dintre elevi", clasa constituind "creuzetul acestei culturi, iar relatiile si interactiunile dintre elevi, principala sursa a acesteia" (ibid., p. 103).

In cultura elevilor putem distinge elemente valorice specifice culturii familiale precum si a diverselor grupuri de apartenenta ale elevilor. Spre deosebire de cultura cadrelor didactice si a directorilor de scoala, cultura elevilor este in principal informala si implicita. Insa exista si o parte formalizata a acestei culturi cuprinzand:

norme care provin din reglementarile referitoare la regimul institutiei scolare, al caror caracter este obligatoriu, nerespectarea lor fiind sanctionata;

norme care provin din specificul procesului didactic, proces organizat conform unor principii si reguli care au un caracter explicit si formalizat. Ele sunt de natura pedagogica si de aceea nu sunt la fel de coercitive precum cele din prima grupa.

Cultura elevilor nu este totalmente independenta de cultura scolii, cultura elevilor poate avea un anumit grad de autonomie, supunandu-se unor reguli care se sustrage formalizarii excesive. Cultura elevilor poate fi definita ca un "ansamblu de sensuri si semnificatii colective privind diferite probleme ale vietii scolare" (p. 104).

Pornind de aici putem intelege statutul organizational al elevului. Ca orice "meserie", si "meseria" de elev se invata, nimeni nu se naste elev, ci devine elev. Acest proces complex este pregatit de procesele de socializare din familie si gradinita: universul scolar are particularitatile lui proprii iar copilul trebuie sa fie sprijinit in acest proces de adaptare la mediul scolar, precizeaza pedagogul roman.

A fi elev inseamna a te inarma cu doua tipuri de competente: competente academice (privitoare la capacitatile intelectuale activate de catre copil in si prin procesul de invatare scolara) si competente sociale (reprezentate de capacitatile copilului de a descoperi si asimila normele si valorile scolii, cultura scolii). Acest proces de initiere intr-o noua viata, viata scolara, procesul prin care copilul se integreaza universului scolar cuprinde mai multe etape (ibid., p. 106):

o      Etapa de explorare. Este etapa de inceput, de prim contact cu elementele necunoscute ale universului scolar, etapa ce poarta amprenta incertitudinilor si a ambiguitatilor. Copilul exploreaza si tatoneaza. Intrat in necunoscutul lumii scolare, copilul incearca sa il citeasca si sa i se adapteze. Copilul se simte pur si simplu aruncat si parasit intr-o lume ostila lui, care-l constrange, care-i limiteaza libertatea de exprimare a personalitatii lui, iar socul resimtit poate fi un simptom al inadaptarii. Inadaptare in raport nu doar cu exigentele academice ale scolii, ci si cu cele impuse de apartenenta la colectivitatea clasei. Copilul are de respectat un regulament scolar si un program scolar impus de niste persoane care nu apartin universului sau familial.

o      Etapa de conformare. Acum copilul a trecut de faza de "initiere" in tainele vietii scolare si incepe sa-i decodeze regulile si normele, asimilandu-le. Copilul se adapteaza noilor conditii si se conformeaza normelor ce guverneaza relatiile dintre elevi si dintre acestia si cadrele didactice. Statutul de elev se stabilizeaza, se consolideaza.

o      Etapa de practicalitate si transgresare. Copilul s-a adaptat vietii scolare, a invatat meseria de elev si o exercita cu indemanare. El a dobandit abilitatile de a supravietui in scoala si de a reusi in fata multiplelor provocari prin reinterpretarea si chiar incalcarea normelor impuse de scoala.

Este momentul sa vorbim de competentele sociale ale elevilor, de acele capacitati prin care acestia identifica si folosesc pentru nevoile de adaptare si integrare semnificatiile implicite si ascunse ale culturii scolii. Competenta sociala a elevilor consta in:

descoperirea

respectarea

practicarea

reinterpretarea

si chiar incalcarea regulilor si normelor scolare.

Elevii competenti sub aspect social apeleaza la o gama intreaga de strategii de adaptare in clasa care sunt si moduri de reusita in clasa. Le amintim:

definirea si negocierea situatiilor si a normelor scolare;

seductia;

supunerea aparenta;

rezistenta scolara (ibid., p. 107)

Aceste strategii sunt identificabile la nivelul relatiei cadru didactic - elev. Majoritatea situatiilor conflictuale aparute scoala provin din perceptia diferita a unei situatii de fapt. Din perceptia diferita a relatiei profesor-elev. Din unghiul diferit din care normele scolare de disciplina sunt privite.

Negocierea este o alta strategie. Ea este mai curand o strategie implicita si ascunsa. Profesorul si elevul construiesc prin ea un mod comun de intelegere a relatiei dintre ei, consensuri cu privire la activitatile derulate in spatiul scolii. Ce se negociaza?

respectarea normelor scolare

volumul activitatilor scolare

volumul a sarcinilor scolare;

procedurile de lucru

Elevii, aproape instinctiv, exploreaza limitele de permisivitate ale reglementarilor scolare, testeaza reactiile profesorilor la diferitele incalcari ale normelor scolare, consecventa aplicarii reglementarilor scolare, in ultima instanta toleranta factorilor de decizie ai scolii la incalcarile normelor scolare. Elevii incearca sa forteze aceste limite pentru a-si face mai usoara viata de elev.

O strategie mai subtila, mai complexa, este ceea ce s-ar putea numi supunerea aparenta sau complicitatea. Ea nu este prezenta exclusiv in lumea elevilor, dar noi o vom discuta pe aceasta. Elevii stiu ca aprecierea de care se bucura din partea profesorilor, a factorilor de decizie ai scolii si chiar si rezultatele lor scolare depind de capacitatea lor de a raspunde corespunzator tuturor exigentelor scolare si de aceea este normal ca ei sa incerce sa se achite cat mai bine de aceste obligatii. Uneori, insa, atat efortul cat si rezultatul sunt aparente:

elevii dau impresia ca desfasoara o activitate

ei insa nu se implica in mod real, in mod efectiv in activitatea respectiva

elevii incearca sa se faca remarcati, apreciati de anumiti profesori

pentru ei rezultatul conteaza, si mai putin mijloacele prin care il ating

Unii elevi sunt "directi", ei aleg de-a dreptul strategia respingerii sau a refuzului - total sau partial - al valorilor normative ce formeaza continutul culturii scolii. In cadrul culturii elevilor se formeaza doua variante distincte:

v    cultura proscoala;

v    cultura antiscoala.

Prima se caracterizeaza prin respectarea valorilor si a normelor scolare, prin includerea, prin asimilarea lor in comportamentul cotidian al elevilor. Despre acesti elevi putem spune ca sunt integrati, ca sunt socializati corespunzator.

Cea de-a doua include strategia rezistentei mentionata anterior: elevul da dovada de nonconformism, el este un protestatar si un revoltat. El isi poate manifesta atitudinea prin:

glume facute pe seama profesorilor si a colegilor sai "conformisti"

absenteism;

lipsa de respect, impertinenta, atitudini sfidatoare, indecenta;

perturbarea programului scolar prin agitatie, zgomot;

vestimentatie excentrica;

consum de alcool si droguri;

violenta;

brutalitate;

agresivitate.

Cultura rezistentei este, predominant, cultura baietilor. Prezenta fenomenelor de rezistenta scolara la elevi denota o anumita devalorizare a culturii scolii (ibid., p. 111), cauzele ei fiind multiple:

modalitati coercitive, uneori chiar brutale de impunere a disciplinei in scoala;

dificultati in receptarea si intelegerea culturii scolii;

dificultati de adaptare la colectivitatea clasei;

dificultati de adaptare la exigentele metodelor moderne de predare-invatare (mai ales cele euristice)

Cu toate acestea, cultura elevilor este, in esenta, convergenta cu componentele culturii scolii. Cultura elevilor constituie, sub multe aspecte, o sursa de innoire, de improspatare, de diversificare a culturii scolii. Divergentele care apar intre ele sunt normale in masura in care nu depasesc anumite limite, sunt pozitive intrucat determina anumite schimbari in bine la nivelul institutiei scolare.

Texte:

a) "De indata ce copilul reintra in situatia de educare si mai ales in situatia scolara in interiorul clasei [.] elevul se gaseste singur in fata profesorului, izolat de ceilalti printr-un intreg sistem disciplinar si o asezare in banci care-i interzice ajutorul reciproc, sub forma de ajutor sau de apel la ajutor, care merg, in masura posibilului, pana la a-l chiar impiedica sa-si dea seama de prezenta camarazilor ca atare, un elev care spune lectia, care raspunde la o intrebare, nu o face ca sa profite si camarazii sai de aceasta (ceea ce ar parea, totusi, foarte legitim). El recita si raspunde profesorului, pentru profesor si, cat o face, este ca si cum ar fi singur in clasa, ignorandu-si colegii si fiind ignorat de ei. Este ca si cum ar fi scos din comunitate, din viata sociala [.] Promotorii noii conceptii despre elevi si clasele de elevi sunt unanimi in a considera necesara transformarea grupurilor scolare in mici democratii, care sa constituie niste prototipuri ale unei eventuale stari sociale viitoare, avand o conducere proprie si, mai ales, un spirit propriu, in structura caruia se impletesc maturitatea scolara cu responsabilitatea, competitia cu cooperarea, sentimentul spatio-temporalitatii productive cu sentimentul spatio-temporalitatii intime, deontologia cu loisirul. Acest din urma aspect permite importante sublinieri privind importanta evolutiei climatului scolii in orizontul unor valori imposibil de acceptat de catre pedagogia clasica, dar care prefigureaza noul climat al scolii viitorului, cum sunt simtul umorului si jocul " (Liviu Plugaru).

b) Metodele euristice "creeaza un nou spatiu pedagogic pentru cadrele didactice si elevi, caracterizat prin valorizarea inalta a creativitatii, autonomiei, participarii active, competitiei, in ultima instanta prin valorizarea inalta a elevului si mai putin a grupului. Unii elevi nu sunt pregatiti suficient pentru a trage toate avantajele ce decurg de aici, au chiar dificultati generate de o socializare familiala centrata pe valori de supunere, conformism, dependenta, cooperare in grup. Aceasta discontinuitate intre valorile socializarii familiale si cele ale pedagogiei euristice creeaza o stare de disconfort, care se soldeaza, adesea, cu refuz si rezistenta a elevilor la asemenea metode, pe care ei le percep fie ca mijloace de constrangere, fie ca modalitati de discriminare. Din acest considerent, metodele euristice sunt etichetate ca avand un caracter elitist" (Emil Paun).