|
|
|
SUCCESIUNEA EREDITARA
Desi dictatorii inca incearca ocazional sa-si impuna la putere fii ca mostenitori, ei apeleaza adesea la forta pentru a materializa aceasta dorinta mai degraba decat la principiul ereditatii. In afara de cateva state ale lumii arabe, unde puterea dinastica reprezinta guvernamantul, principiul ereditar de succesiune este acum restrans la monarhiile constitionale ale Europei Occidentale. Exista ironia ce sta in faptul ca linia succesiunii este mult mai pasnic si sigur stabilita in aceste monarhii decat in orice alt moment din trecut: disputele intradinastice se pare ca sunt mai rare cand regele detine doar o functie ceremoniala. Principiul ereditatii poate fi modificat sau intarit prin prescriptie constitutionala: acesta a fost cazul, spre exemplu, al faimosului Act of Settlement care a asigurat succesiunea Honoveriana in Marea Britanie.
SUCCESIUNEA PRIN PRESCRIPTIE CONSTITUTIONALA
Un exemplu graitor de succesiune prin prescriptie constitutionala il da Articolul II, sectiunea I a Constitutiei SUA:
"In cazul inlocuirii Presedintelui din functie, sau al decesului acestuia, demisiei sau incapacitatii de-a-si asuma puterile si responsabilitatile functiei sus numite, locul sau il va lua Vice Presedintele, iar Congresul poate prin lege numi, in cazul inlocuirii, decesului, demisiei sau incapacitatii, atat al Presedintelui cat si al Vice Presedintelui, care functionar va actiona ca Presedinte, iar acel functionar va actiona in litera celor declarate, pana ce un nou Presedinte va fi ales."
Un amendament constiutional a fost validat in 1967, incluzand mai multe tehnici privitoare la problema succesiunii prezidentiale. Limbajul original al Constitutiei a fost fundamentul succesiunii pasnice a Vice Presedintilor John Tyler, Millard Fillmore, Andrew Johnosn, Chester Arthur, Theodore Roosevelt, Calvin Coolidge, Harry Truman si Lindon Johnson.
Aranjamentele constitutionale prescrise privind succesiunea nu cunosc intotdeauna succesul, si multe state ale caror constitutii contin prescriptii similare s-au confruntat cu crize de succesiune rezolvate doar prin violenta.
SUCCESIUNEA PRIN VOT
Votul (alegerile) este un principiu de succesiune frecvent combinat cu forta. In situatia unor preocente extrem de apropiate sau unde apar indoilei privitoare la validitatea sau forma corecta a desfasurarii alegerilor, rezultatul este intotdeauna o succesiune contestat. Marea Schisma in papalitate in secolul XIV sau contestata succesiune in alegerea regelui Ungariei in secolul XVI sunt exemple ale esecului sistemului de alegeri de-a asigura o succesiune corecta. Forta este fundamnetul efectiv al succesiunii in cateva state contemporane in care autoritatea este data unui conducator ce pune maa pe putere doar formal prin alegeri.
Problema succesiunii aduce mari tensiuni in cadrul fiecarei ordini politice: continuitatea conducerii se rupe, modele stabilite de actiune sunt intrerupte si viitorul devine nesigur dintr-o data. Aceste crize politice testeaza caracterul regimurilor in moduri importante de sesizat de analiza politica comparativa. Un numar semnificativ de studii comparative pot aparea din analiza practicilor de succesiune, dar poate cel mai important aspect este distinctia intre acele sisteme politice in care problema este rezolvata prin forta si acele sisteme in care eretidatea, prescriptiile constitutionale sau sufragiul asugura o seccesiune pasnica si corecta.
Ordinile politice sunt supuse unei alte forme de criza cand conducerea prezentului guvern este contestata si se ridica problema privarii guvernantilor de putere. Acesta este problema transferului de putere: daca, in ce mod si de catre cine un conducator prezent poate fi inlocuit? La fel ca si succesiunea, exista aceasta problema in toate sistemele politice, si, asemeni cazului practicilor de succesiune, modul in care sistemele politice reactioneaza in fata unei astfel de crize ofera importante repere privind caracterul lor. Este, intr-un sens, criza politica fundamentala deoarece toate sistemele politice sunt zguduite, adesea violent, uneori pana la punctul de-a fi distruse, de disputele dintre actualii conducatori si rivalii lor.
SUCCESIUNEA PRIN FORTA
Revolutiile, ca rezultate ale crizelor in cea mai extrema forma ale acestora, implica rasturnarea nu doar a guvernamantului dar si a ordinii politice insesi. In mod tipic, o revolutie este precedata de o serie de tensiuni in sistem: contestari la adresa puterii guvernamentale, chestionarea legitimitatii acesteia, exercitiul puerii devine coercitiv peste masura iar contestatea puterii capata forme tot mai violente. In cele din urma, disputele ajung la paroxism si vechea ordine este distrusa. Lovitura de stat este o alta forma violenta de raspuns in fata crizelor guvernarii: ordiena politca nu este insa afectata imediat, deoarece lovitura de stat este opera unui grup restrans de persoane din stafful puterii. In unele cazuri insa, lovitura de stat este faza premergatoare revolutiei. Uneori, aceasta se intampla cand noul conducator conduce o revolutie guvernamentala: acesta a fost rolul lui Napoleon I, Napoleon III, Mussolini si Hitler. In alte cazuri, loviturile de stat sunt adesea sunt inabusite de teama unei revolutii, dar presupun oricum ulterioare slabiri ale legitimitatii ordinii existente: este cazul unor tari din lumea ne-Occidentala unde lovituri de stat ale conservatorilor au fost rapid urmate de miscari revolutionare. Adaugate revolutiei sau loviturilor de stat, mai putem aminti aici alte efecte ale crizelor de guvernamant: razboi civil, miscari de rezistenta si rebeliuni, mascari de gherila si terorism, lupte de clasa sau revolte taranesti.
Cauzele conflictelor interne ce duc la inlocuirea prin forta a guverrnelor sunt extrem de variate. Ele includ tensiuni create de rapide modificari sociale si economice; aparitia unor noi clase sociale si refuzul elitelor prezente de-a imparti puterea cu acestea; probleme de distributie a avutiei si doleantele diferitelor grupuri economice si interese de acest gen; aparitia filosofiilor sociale si politice corosive si instrainarea intelectualilor; conflicte de opinii privind finalitatile puterii; dispute factionale intre detinatorii de putee sau intre clase; aparitia unui lider harismatic; guvernarea opresiva ce alieneaza grupurile puternice; condecerea slaba ce tolereaza miscari antiguvernamentale si revolutionare si multe alte asemenea combinatii de factori politici, sociali si sociali. Toate sistemele politice se confrunta cu astfel de conditii la rastimpuri. Exista insa state moderne ce-au evitat conflictele interne si inlocuirea fortata a puterii pentru perioade considerabile de timp.
Se pare ca liderii politici ai lumii contemporane sunt scutiti de manifestatii violente la adresa lor daca detin monopolul puterii militare, economice si politice combinate cu cateva importante mijloace de control social. Sau, ca situatie alterntiva, daca sunt obligati sa exercite o putere limitata pentru perioade de timp de asemenea limitate, vor avea de concurat cu rivali politici si vor suporta catalogari si critici. Prima forma este o definitie a totalitarianismului, eficient organizat, pe cand a doua defineste guvernamantele catorva democratii constitutionale. In primul caz, guvernamantul se conserva prin forta combinata cu tehnici de manipulare sociala si psihologica ce previn aparitia opozitiei. In al doilea caz, alternativele la conflict interior sunt promovate de oportunatatea influentelor opozitiei ce poate influenta si chiar pune mana pe putere. Marele merit al democratiei constitutionale este de-a oferi o securitate rezonabila guvernamantului fata de inlocuirea prin forta tocmai prin limitarea puterii acestuia, prin interzicerea folosirii fortei asupra rivalilor care accepta aceleasi limitari si prin stabilirea unor proceduri legale bine cunoscute prin care acesti rivali pot concura pentru putere.
