|
|
|
PSIHOLOGIA SI NEUROFIZIOLOGIA COMUNICARII
Comportamentele verbale constituie unul dintre cele mai importante segmente ale activitatilor sociale umane. Evolutia umana din punct de vedere cultural a fost posibila pentru ca oamenii au reusit sa vorbeasca, sa asculte, sa scrie si sa citeasca.
Functia de baza a comunicarii verbale este prezentata si obiectivata prin efectele ei fata de un alter-ego, de alti semeni, de alti subiecti. Cand noi spunem ceva unui sbuiect, cand vorbim cu cineva noi aproape intotdeauna ne asteptam ca aceasta convorbire sa induca ori chiar sa convinga persoana sa se angajeze cu noi intr-un fel de comunicare. Altfel spus, ne asteptam sa percepem o reactie. Adesea se poate considera ca noi suntem in mod evident avantajati de un astfel de comportament el devenind un mod de comunicare, mai ales cand noi cerem un obiect, solicitam o informatie, ori cerem ajutor intr-o actiune, ori ne includem in rezolvarea de probleme.
In alte ocazii subiectul transmite, intreaba, solicita ceva in vederea unui "schimb social': putin mai multa atentie sau participarea unei alte persoane in convorbire, in conversatie. Chiar o conversatie neinteresanta, ori care lancezeste nu este lipsita de raspuns pentru ca ea devine o forma de comunicare care determina cealalta persoana sa ne priveasca sau eventual sa ne raspunda ceva.
S-au facut extrem de multe aprecieri, se construiesc ipoteze si teorii ca si posibile explicatii in legatura cu dezvoltarea, complexitatea si marimea creierului in dorinta de a se explica abilitatea umana de a percepe cuvinte si relatii, de a planifica unele conduite si de a intelege avantajele unor consecinte in plan psiho-neuro-fiziologic.
In acord cu Heilman K.M., Satz P. (1983), Kerestesz A. (1983), Kolb B. (1985), generic se accepta ca datorita structurii speciale a gurii, a buzelor, a faringelui si corzilor vocale ca si a mecanismului complex care le controleaza functionalitatea, specia umana are capacitatea de a emite cu precizie si de a vocaliza emisii complexe de sunete. Individul uman dupa parcurgerea unei mari perioade de timp a devenit capabil sa auda, sa asculte, sa recunoasca si sa retina aceste emisii vocalizatoare. Se poate admite ca limbajul uman isi are radacinile adanci intr-o serie de activitati organizate in comun, intre mai multe persoane.
Se crede ca istoriceste o persoana dintr-un trib vedea un animal si transmitea vestea celorlalti membri ai tribului, la inceput mimand sunetele pe care le scotea animalul respectiv; asa ca treptat oamenii au capatat abilitatea vocala de a descrie animalele, numarul lor, dispunerea lor in vecinatate, precum si alte detalii. Astfel, aceasta forma de transmitere incipienta devine o forma avantajoasa de comunicare. Aceasta forma de comunicare a presupus cresterea capacitatii de transmitere verbala si de crestere a complexitatii vorbirii.
Autori precum Carlson R.Neil (1991), Damasio (1981), Levine & Sweet (1983), Milner (1977), Heilman (1984), ca sa ne oprim doar la o mica parte din cei care se ocupa de interrelatia: dezvoltarea vorbirii pentru comunicare -dezvoltarea creierului uman sunt unanimi in a aprecia ca aceste doua componente ale sistemului psihic uman au mers constant impreuna iar concomitenta lor este absolut necesara existentei lor separate.
Limbajul ca mod si forma de comunicare interumana trebuie sa fie invatat. Daca un nou nascut care "aspira la umanitate' este transportat undeva, departe de lumea civilizata si dupa mai multi ani este readus in societate, el nu va putea invata sa vorbeasca, va incerca in cel mai bun caz sa comunice prin semnale acustice nearticulate, ori prin gesturi necoordonate, de asemenea neinvatate, nedeprinse de la adult prin actiune si imitatie. In acest caz, mecanismele vorbirii din acel creier nu-si vor intra in uz, nu vor putea fi folosite.
Nu ne propunem in acest material sa elucidam problema mutatiilor in seria lunga a dezvoltarii creierului si vorbirii, dar vom mentiona ca autorii consacrati ai domeniului au abordat acest aspect in demersul lor privind comunicarea umana.
Unii autori cred ca asemenea mutatii, care nu au aparut brusc, au condus la complicarea structurii neuronale, iar o mutatie favorabila la un copil poate determina un complex de abilitati verbale superioare parintilor lui. Copilul respectiv ar putea deveni apt sa foloseasca nu doar un limbaj rudimentar, vorbit de un trib de exemplu, si probabil, chiar ar putea inventa cuvinte care sa exprime relatii si pattern-uri pe care ulterior le va recunoaste, cuvinte care ar fi adoptate si acceptate de trib. Ceea ce ar trebui remarcat este de ordin mult mai general decat simpla folosire a cuvintelor de catre populatiile tribale, anume ca evolutia culturala chiar in cazul limbajului neevoluat (rudimentar) s-ar constitui intr-un stagiu al evolutiei circuitelor neuronale care participa in producerea si recunoasterea vorbirii.
Producerea si intelegerea vorbirii presupune un efort de sinteza din partea noastra privind acceptiile comunicare, legaturi cu limbajul, vorbire, note specifice etc. Pe de alta parte, neurofiziologia limbajului si implicit a comunicarii umane ne obliga la prezentarea macar succinta a mecanismelor neuronale ale creierului.
Cele mai complete observatii in neurofiziologia limbajului si vorbirii umane au fost obtinute prin studierea efectelor leziunilor produse in creier la subiectii la care s-a incercat studierea comportamentului verbal. In acelasi timp, consideram ca trebuie sa aratam ca pe langa studiul comportamentului subiectilor care au suferit interventii chirurgicale care aveau depistate tumori craniene, infectii meningiale sau care au suferit accidente vasculare cerebrale - abordarea functiilor creierului ca sistem prezinta insa o serie de dificultati, fapt care a determinat numerosi psihologi, neurofiziologi sa utilizeze, inca, animale de laborator.
O serie de neajunsuri privind cunoasterea functionalitatii celulei nervoase, rolul debitului sanguin in irigarea unor zone ale creierului, circuitele de supleere sanguina cu implicatii pentru redobandirea capacitatii de a vorbi, scrie, sunt relativ rezolvate prin aparitia si dezvoltarea tomografiei computerizate (TC). Aparitia tomografiei computerizate reprezinta un castig care a revolutionat nu numai medicina ci si microdomenii de studiu ale fiintei umane printre care anatomia si fiziologia comportamentelor verbale.
Deficitul de vorbire, de comunicare interumana, tulburari in sfera gandirii, vorbirii, intelegerii ca si studiul bolnavilor psihici (in special a celor bolnavi de schizofrenie) constituie o poarta deschisa spre "misterele' creierului uman, raspunzator de o serie intreaga de disfunctionalitati in comunicare.
Astfel de date minutioase, obtinute de neurofiziologi ajuta demersurilor neuropsihologiei si ale psihologiei cognitive sa inteleaga specificul proceselor de vorbire, scriere si citire la subiectul normal.
In prezent, se accepta ca intelegerea vorbirii incepe ca proces la nivelul sistemului auditiv care este nevoit sa detecteze si sa analizeze sunete. Regiunea din creier considerata cea mai importanta pentru intelegerea vorbirii este aria WERNICKE. Aceasta arie identificata de Karl Wernicke la 1874 ca raspunzand de blocarea portiunii posterioare si inferioare din lobul temporal stang este "interesata' in functionalitatea intelegerii si elaborarii vorbirii - prin transformarea notelor perceptive si de gandire in elemente de semnificatie a cuvintelor (afazia Wernicke).
Persoanele cu afazia Wernicke nu pot comunica, au un deficit de elaborare a vorbirii, dar si un deficit de intelegere a acesteia. Acestia nu pot sa scrie si sa citeasca, nu au cum sa comunice semenilor lor.
In urma cu peste o suta de ani, Wernicke era convins (unii cercetatori au acelasi crez stiintific si in prezent) ca girusul temporal superior din lobul temporal este o portiune absolut necesara pentru formarea unei categorii aparte de memorie: memoria imaginilor "auditive' ale cuvintelor. Se impartaseste ideea ca un pattern neuronal este transmis sistemului motor din lobul frontal care ar determina miscarile muschilor care produc vorbirea. Aria Wernicke blocata face incapabil subiectul uman de a intelege cuvintele care i se spun si daca ar incerca singur sa le produca, lipsa unor tipare auditive adecvate il va impiedica sa elaboreze semnificatia ori intelesul cuvintelor.
Distrugerea sau blocarea ariilor corticale de asociatie auditive si vizuale determina o serie de efecte si deficite neuronale - fapt care ne sugereaza concluzia potrivit careia aria Wernicke joaca un rol deosebit si special in gandire, la fel ca si in perceptia auditiva si vorbire.
Pe langa aria Wernicke la nivelul creierului mai exista o zona care are o importanta deosebita in intelegerea si elaborarea vorbirii. Aceasta zona este aria Broca localizata in lobul frontal stang si care este raspunzatoare de procesul de articulare a cuvintelor, de elaborare a lor si de intelegere a constructelor gramaticale. Regiunea in care a fost identificata aria Broca cuprinde formatiunile neuronale care alcatuiesc cortexul motor primar care controleaza miscarile implicate in vorbire (emitere si elaborare). Din aceasta cauza aria Broca ar contine memoria segmentilor de miscare musculara, fiecare din aceste secvente fiind legata cu o secventa omoloaga auditiva din partea posterioara a creierului.
Damasio & Damasio (1980, 1985) reiau predictiile lui Wernicke si ajung la concluzii interesante nu doar in plan teoretic dar mai ales de orientare practica si metodologica. Intre acestea enumeram:
Ø daca lobul temporar este intact, subiectul este capabil sa inteleaga vorbirea;
Ø daca lobul frontal este intact, subiectul este capabil sa elaboreze, sa produca in mod spontan vorbirea fluenta;
Ø daca se intrerupe legatura neuronala directa intre aria Wernicke si aria Broca persoana nu este capabila sa repete cuvintele; activitatea lobului parietal inferior este intrerupta iar axonii aflati in substanta alba din subcortex nu mai fac legatura intre cele doua arii.
Fig. 3. Aria Wernicke
Fig. 4. Aria Broca
Determinati de multitudinea tulburarilor aparute in procesul comunicarii verbale, dar si de nuantarea extrem de fina a raporturilor dintre vorbire-scriere-citire-intelegere, numerosi specialisti au dezvoltat si diferentiat cercetarile in domenii de granita: psihofiziologie, psihoneurofiziologie, neurochirurgie etc.
Neil R.Carlson(1991) sistematizeaza datele existente pornind de la unele initiale si pana la cele mai recente. Una din concluziile autorului sus mentionat se refera la inseparabilitatea zonelor Wernicke si Broca.
Aria Wernicke si Broca, prin interconexiunile lor in substanta alba trecand prin lobul parietal inferior, joaca un rol special in intelegerea limbajului si elaborarea lui. Acest bloc neuronal este absolut necesar pentru recunoasterea cuvintelor rostite (limbajul vorbit), intelegerea si elaborarea structurii gramaticale si articularea cuvintelor. Se intelege ca aceste arii nu pot functiona izolat: recunoasterea cuvintelor este o latura, un aspect al procesului iar intelegerea o alta latura. In acelasi timp, trebuie inteleasa si cealalta parte a comunicarii: articularea cuvintelor este partea procesului, exprimarea fluenta se realizeaza cand articularea este posibila. Comunicarea inseamna, de fapt, un bloc verbal, un bloc auditiv, un bloc de percepere a miscarilor (secvente motrice), un bloc de percepere vizuala (cand apare scris/cititul) dar si un fel de supervizor al intelegerii care depinde de existenta memoriei. Aceste elemente mnezice se refera la denumiri de obiecte, actiuni dar si la relatiile complexe din realitate. Cu alte cuvinte,, cand noi denumim un obiect ori un fenomen secvente neuronale diferite din creier participa la realizarea imaginii lui, la intelegerea semnificatiei pe care o contine, intr-un fel spunem ce stim despre utilizarea lui si in alt mod este implicata memoria in pronuntarea lui.
Reprezentarea corticala a perceperii, intelegerii si integrarii cuvintelor
Prezentam, dupa datele lui Neil R.Carlson (1991), un tabel al tulburarilor de tip afazic raportate la vorbire-intelegere-scriere.
