Semnificatia si sensul evolutiei comunitare

Semnificatia si sensul evolutiei comunitare

La sfarsitul primului razboi mondial, in ciuda ideilor exprimate in timp, asa cum am aratat, despre unirea statelor Europei, o astfel de realizare parea imposibila. Marele sociolog roman Dimitrie Gusti[1], intr-un studiu consacrat natiunii si statului national in raporturile juridice si politice internationale, referitor la Conferinta de pace de la Versailles, aprecia ca omenirea asista la un insemnat capitol istoric: la o inmormantare si la o inviere. A murit statul vechi, vesnic agresiv si cuceritor, bazat, inauntru si in afara, pe simpla putere, brutala, si i-a luat locul statul nou intemeiat pe ideea nationala si democratica. "Victoria finala a principiului national inseamna inceputul unei noi ere de legislatie internationala; de astazi titlul juridic al intemeierii de viitoare state va trebui sa fie dreptul natiunilor de a dispune de ele insesi (.). Intregul program politic al pacii, care s-a incheiat la Versailles, este cuprins aici. Singurul criteriu pentru reconstituirea hartii politice a Europei va trebui sa fie harta natiunilor, iar congresul pacii ar fi avut de facut numai o opera de inregistrare, aceea de a stabili coincidentele dintre frontierele politice si cele nationale. Astfel s-a nascut o Europa noua. Iar pentru a ne da seama de puterea creatoare a vietii politice noi, pe care a avut-o ideea nationala, este de ajuns sa amintim ca, inainte de pacea de la Versailles, in Europa erau 28 state si 62 natiuni (numai Austro-Ungaria continea 10 natiuni); asadar, majoritatea natiunilor erau asuprite, caci din 28 state numai 7 erau alcatuite din cate o natiune, prin urmare, din 62 natiuni numai 7 erau propriu-zis independente, avand organizatia lor politica proprie (.). Astazi, popoarele au devenit natiuni, iar statele dinastice, state nationale."

Realitatea cruda a celui de-al doilea razboi mondial a dovedit nerealismul acestei sperante de pace bazate pe state nationale, atat de frumos exprimata de Gusti. Si speranta s-a ivit din nou, plecand de la doua state europene, etern rivale, si care intotdeauna au avut ceva de disputat - Franta si Germania.

Europa postbelica a fost caracterizata de euforie federalista. Statele europene insa au manifestat prudenta fata de ideea de federalism in special din cauza temerii pierderii suveranitatii.

Jean Monnet, care a realizat experimentul planificarii economice in perioada imediat urmatoare, credea ca singura posibilitate de a evita un razboi in Europa era de a inlocui suveranitatea nationala cu o constructie federala de "State ale Europei", obiectiv care putea fi atins printr-o integrare functionala, care presupunea cooperare supranationala in anumite sectoare economice. Cooperarea dintre state in cadrul Organizatiei pentru Cooperare Europeana constituita pentru derularea Planului Marshal a fost in esenta o cooperare interguvernamentala. Pentru intarirea legaturilor dintre state era necesara infiintarea unei institutii careia sa i se dea puteri supranationale. In acest sens, Robert Schuman a propus infiintarea unei organizatii independente de guvernele statelor care o compun, careia sa i se dea competente pentru doua din componentele cheie ale economiilor lor - carbunele si otelul.

In privinta directiilor de evolutie a constructiei europene, se disting mai multe curente de gandire:

- functionalismul sectorial al lui Monnet, inspirat de institutionalismul juridic francez (integrarea functionala). A stat la baza realizarii CECO si Euratom care au avut o abordare sectoriala a cooperarii. Tratatul CEE a vizat guvernarea tuturor sectoarelor economice;

- interguvernamentalisti - care se pronunta pentru cooperarea interguvernamentala. Acest curent a fost reprezentat si de fostul presedinte francez Charles de Gaulle care s-a exprimat in sensul ca trebuie reorientat procesul de constructie europeana de la un caracter supranational la unul interguvernamental. Era raspunsul la planul Fouchet (1961-1962) care avea ca obiectiv crearea unei Uniuni a Statelor care sa aiba o politica externa si de aparare comuna prin centralizarea institutiilor comunitare. Ulterior, in 1965, in relatia Frantei cu ceilalti parteneri europeni s-a produs criza numita a "scaunului gol". Charles de Gaulle a respins propunerile institutiilor comunitare vizand extinderea votului majoritar in Consiliu, cresterea atributiilor bugetare ale Parlamentului European si a propus ca majorarea cheltuielilor Comunitatii sa se faca din resurse proprii. Ca urmare, Franta nu si-a mai ocupat locul in Consiliu. Criza a incetat in 1966, in urma "compromisului de la Luxemburg" prin care s-a decis ca, in cazul in care sunt in joc interese foarte importante ale unui stat membru, Consiliul va prelungi discutiile pana la ajungerea la un compromis care poate fi adoptat in unanimitate;

- neofunctionalismul avand ca intemeiere teoretica conceptul "spillover process". Este vorba de revarsarea competentelor comunitare de la un domeniu la altul;

- federalismul interguvernamental ca metoda a constructiei europene in opozitie cu metoda interguvernamentala si intr-o anumita continuitate cu functionalismul sectorial. Are la baza propunerea lui Joschka Fischer, ministru german de externe, inspirata din experienta germana a federalismului corporatist. Printr-un discurs tinut in mai 2000, la Universitatea Humboldt din Berlin, acesta a lansat o dezbatere europeana privind trecerea de la UE la Statele Unite ale Europei. Viza Tratatul institutional si Constitutia Europeana, instituirea unui guvern unional si a unei presedintii europene. "Europa statelor natiune" urma sa fie conciliata cu "Europa popoarelor" prin urmatoarele masuri:

- realizarea unui parlament bicameral prin crearea a doua camere care sa reprezinte natiunile, actualul Parlament European fiind un reprezentant al popoarelor;

- distribuirea competentelor intre cele trei nivele ale administratiei (europeana, nationala, regionala), in lipsa careia nu putea exista o corecta aplicare a principiului subsidiaritatii;

- adoptarea unei Constitutii Europene care sa includa si un Catalog al drepturilor fundamentale ale cetatenilor europeni[2].

Raspunsul francez la propunerea lui Fischer a fost dat prin Hubert Vedrine care a apreciat propunerea ca fiind precipitata, aratand, totodata, ca Franta nu a abandonat teza apararii identitatii nationale in constructia europeana si in procesul de integrare europeana. Franta continua sa aiba o viziune suveranista a statului, iar modelul de Uniune dorit de Franta era al unei "uniuni de state" fata de "federatia europeana" a lui Fischer[3].

In acest context, presedintele francez Chirac, in anul 2000, aflat in fata Parlamentului german, pastrand unele dintre ideile unanim acceptate de francezi, respectiv identitatea nationala, refuzul realizarii unui suprastat european, repartizarea mai clara a competentelor, participarea Parlamentelor nationale la activitatea comuna, specificitatea institutiilor europene, a trebuit sa accepte si unele dintre ideile lui Fischer, fapt ce a permis deblocarea "crizei de proiect comunitar si apropierea extremelor federaliste si interguvernamentale". In discursul rostit cu aceasta ocazie, desi a respins termenul de "federal", a fost de acord cu Fischer in doua directii importante:

- crearea unui "grup pionier" de state in jurul axei franco-germane, care, ajutat de o institutie noua, Secretariatul General al Cooperarii Intarite", trebuia sa duca la capat, incepand cu 2001, o accelerare a integrarii in domeniile politicilor economice, politicii externe si de securitate comuna, apararii comune, securitatii interne;

- elaborarea unei Constitutii Europene care sa includa Carta drepturilor fundamentale ale UE, sa faca o mai clara distributie a functiilor in UE si sa stabileasca limitele geografice ale acesteia[4].

Acceptarea ideii necesitatii adoptarii unei Constitutii este in favoarea federalismului pentru ca, in mod firesc, o constitutie presupune a avea si un stat.

Putem aprecia, deci, ca evolutia Uniunii Europene s-a facut in doua directii:

- de la economic la politic, constand in evolutia de la cele 3 comunitati economice initiale (CECO, CEE si Euratom) spre o uniune cu competente largite;

- de la national la federal, constand in existenta unor institutii supranationale si in existenta unei constitutii.

Totodata, evolutia a avut loc si in planul intinderii europene, de la cele 6 state fondatoare la cei 25 membri in prezent, si 27 membri, in perspectiva aderarii Romaniei si Bulgariei la 1 ianuarie 2007.

Cuvinte cheie: Planul Marshall, CECO, CEE, CEEA, PESC, AUE, TUE, JAI, primul pilon, al doilea pilon, al treilea pilon, tratatele institutive.

Intrebari

1. Cand a fost formulata pentru prima data ideea de Europa unificata?

2. Care sunt tratatele prin care a fost instituita Uniunea Europeana?

3. Care sunt obiectivele TUE?

4. Care sunt statele care au fondat CECO?