|
|
|
Privire generala asupra dreptului comunitar
1.Notiunea si obiectul dreptului comunitar. Principiile generale
Chestiunea definirii dreptului comunitar ne pune intr-o situatie cel putin ingrata, dat fiind faptul ca acesta are un caracter deosebit de complex, caracter ce deriva in primul rand din originalitatea si specificitatea sa.
Tratatele de drept, cursurile universitare si studiile axate pe dreptul comunitar au pus in evidenta o suma de aspecte controversate, bazate in principal pe analiza comparata dintre dreptul national al statelor membre, dreptul international si regulile juridice comunitare.
Reglementarile juridice aparute in decursul constructiei Uniunii Europene au condus, treptat, la ideea unor trasaturi specifice, de natura a contura o ordine juridica noua, distincta de dreptul intern al statelor membre si de sistemul juridic international ; este evidenta deci concluzia ca ne aflam in fata unui drept institutional al comunitatilor europene care cuprinde izvoare proprii, principii definitorii si reglementari capabile de a contura un tip de drept deosebit.
Astfel incat, luand in considerare opinia majoritatii autorilor care au consacrat studii acestei ramuri de drept, putem defini dreptul comunitar ca fiind ansamblul normelor juridice prin care se consacra structurile, rolul si functiile institutiilor europene, precum si raporturile acestora cu institutiile nationale in indeplinirea obiectivelor de progres si dezvoltare ale popoarelor Continentului.
In ceea ce priveste obiectul dreptului comunitar, fie ca ne raportam la perioadele de inceput ale elaborarii normelor juridice comunitare (strans legate de obiectivele incipiente ale statelor fondatoare ce urmareau o dezvoltare a cooperarii economice), fie ca vorbim despre raporturile juridice din cadrul U.E., si, in fine, daca luam in considerare hotararile Curtii de Justitie si prevederile Actului Unic European, concluzionam ca obiectul dreptului comunitar este constituit de reglementarea raporturilor juridice din cadrul Uniunii Europene, in baza competentelor institutiilor europene, precum si a raporturilor juridice dintre aceste institutii si organismele statelor membre.
Din examinarea definitiei mentionate mai sus reiese ca unul dintre obiectivele derivate din studiul dispozitiilor comunitare - categorie componenta a obiectului dreptului comunitar, este armonizarea normelor juridice la cele trei nivele : national, supranational si interstatal.
La nivelul relatiei dintre dreptul comunitar si dreptul national distingem trei principii :
primatul dreptului comunitar asupra dreptului intern; acest principiu deriva dintr-un alt principiu, cel al aplicabilitatii imediate si directe. Principiul prevalentei dreptului comunitar se traduce prin aceea ca un stat membru nu poate invoca o reglementare juridica interna, chiar si constitutionala, pentru a impiedica aplicarea unei norme comunitare.
Exista, totusi, o exceptie de la regula : angajamentele internationale ale statelor membre, contractate anterior apartenentei lor comunitare.
aplicabilitatea imediata si directa ; norma juridica comunitara dobandeste automat statutul de drept pozitiv in ordinea interna a statelor. Dreptul comunitar postuleaza monismul si impune respectarea acestuia de catre statele membre, monism ce decurge din insasi ansamblul sistemului tratatelor, asa cum a subliniat Curtea de Justitie.
Efectul direct sau aplicabilitatea directa reprezinta dreptul oricarei persoane de a cere judecatorului sa i se aplice reglementarile juridice comunitare, fie impotriva unei autoritati publice (efect direct vertical), fie impotriva unei alte persoane (efect direct orizontal).
Recunoasterea aplicabilitatii directe inseamna garantarea statutului juridic al cetateanului european.
subsidiaritatea ; aceasta va fi analizata in cadrul principiilor generale ale dreptului comunitar.
Inainte de a trece la enuntarea principiilor generale, vom expune trasaturile dreptului comunitar, asa cum reies acestea din asertiunile anterioare :
suprematia dreptului comunitar in raport cu dreptul national al statelor membre. Astfel, in situatiile de conflict intre dispozitiile dreptului national al statelor membre si dreptul comunitar, aplicarea acestuia din urma va prevala.
Curtea Europeana de Justitie a consacrat efectul direct al normelor comunitare in statele membre, potrivit caruia Comunitatea Europeana reprezinta o noua ordine de drept international, in favoarea careia statele membre au renuntat la o parte din suveranitatea lor.
Analiza principiilor generale ale dreptului comunitar din perspective diferite (principii care definesc U.E. ca o uniune de drept; principii relative la structura institutionala si principii ce reflecta relatiile cu statele membre) ne permite o prezentare a acestora pe baza unui criteriu logico-juridic :
˚ principiul democratiei reprezentative ;
˚ principiul respectarii drepturilor omului ;
˚ principiul egalitatii ;
˚ principiul justitiei sociale ;
˚ principiul diversitatii culturale ;
˚ principiul reprezentarii intereselor ;
˚ principiul echilibrului institutional ;
˚ principiul autonomiei institutiilor ;
˚ principiul loialitatii ;
˚ principiul cooperarii ;
˚ principiul subsidiaritatii.
Principiul democratiei reprezentative
Democratia reprezentativa este consacrata in toate actele constitutive ale Comunitatilor Europene si ale Uniunii Europene. Prin Tratatul de la Maastricht au fost extinse competentele Parlamentului European, iar Tratatul de la Amsterdam a conferit o pondere mai mare "procedurii de codecizie".
Asa se explica stipularea a principiului democratiei in functionarea Uniunii.
Principiul respectarii drepturilor omului
Obligatia de a respecta drepturile omului incumba tuturor autoritatilor publice.
Respectarea acestui principiu in presupune aplicarea principiului nediscriminarii si pe cel al liberei prestari a serviciilor. Toti resortisantii statelor membre sunt tratati cu respect, avand acces egal in institutiile comunitare precum si la toate formele de cooperare instituite.
Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene a statuat ca "respectarea drepturilor omului face parte integranta din principiile generale de drept, a caror aplicare este obligatorie".
Principiul egalitatii
Acest principiu, derivand din insasi natura dreptului comunitar, presupune excluderea cu prioritate a discriminarii, adica un tratament egal al partilor in situatii identice si comparabile. El este prevazut, prin aplicatii, in textele comunitare.
Se interzice discriminarea intre sexe, pe motive de nationalitate, ca si discriminarile in materia liberei circulatii a marfurilor, persoanelor si a capitalului.
Principiul nediscriminarii se aplica tuturor relatiilor juridice care pot fi statornicite in cadrul teritoriului comunitar.
Principiul justitiei sociale
Prin Tratatul de la Roma ( 25 martie 1957) s-a precizat ca unul dintre obiectivele Comunitatii Economice Europene este constituit de realizarea justitiei sociale.
Ulterior, Consiliul European de la Strasbourg (decembrie 1989) a adoptat Carta comunitara a drepturilor sociale ale lucratorilor elaborata de Comisia Europeana.
Tratatul de la Amsterdam a inclus acest document in textele sale, dispozitiile Cartei devenind obligatorii pentru toate statele membre ale Uniunii Europene. Carta stipuleaza drepturile fundamentale privind libera circulatie a persoanelor, egalitatea de tratament, protectia sociala si "garantarea unui nivel de trai corespunzator pentru toti resortisantii Uniunii Europene".
Principiul diversitatii culturale
Faptul ca problematica economica reprezinta, din perspectiva liberei circulatii a bunurilor si serviciilor, principala dimensiune pe care Comunitatile Europene au pus un accent deosebit, a condus la formularea unor critici numeroase vis a vis de dimensiunea culturala a Uniunii.
Ultimii ani reflecta preocuparea de promovare a unui cadru juridic comunitar dedicat respectarii diversitatii culturale, plecand de la multitudinea de traditii culturale si artistice existente in spatiul european.
Principiul reprezentarii intereselor
Consacrarea acestui principiu este data de repartizarea raspunderilor fiecarei institutii comunitare in cadrul tratatelor constitutive ale comunitatilor europene, prin definirea rolului ce revine acestora (institutiilor) in reprezentarea intereselor comune statelor membre.
Astfel : Consiliul este organismul prin care Statele Membre se implica in functionarea Uniunii; Comisia urmareste si promoveaza, prin mijloace specifice, interesul general; Parlamentul European da expresie dreptului cetatenilor de a participa la gestionarea afacerilor publice; Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene exercita puterea judecatoreasca.
Prin urmare, fiecare institutie europeana, in parte, are un rol specific, potrivit competentelor conferite de catre tratatele constitutive. Aceasta nu inseamna ca institutiile Uniunii Europene sunt izolate, pentru ca, desi ne aflam in fata unei separatii de facto a puterilor, "popoarele statelor membre urmaresc si realizeaza obiective si interese majore comune".
Principiul echilibrului institutional
Echilibrul institutional este un principiu fundamental ai structurilor europene. Prin tratatele constitutive ale comunitatilor Europene sunt stipulate competentele fiecarei institutii comunitare, urmarindu-se ca in procesul exercitarii lor sa nu fie afectate atributiile celorlalte institutii. Reglementarile comunitare - prin precizarea rolului fiecarei structuri constituite - nu permit transferul de atributii de la un organism la altul pentru a nu se modifica "echilibrul institutional".
Potrivit acestui principiu, trebuie "pastrata si consolidata conceptia parintilor fondatori cu privire la locul si rolul fiecarei institutii". Numai in acest fel, se pare, functionarea eficienta a fiecarei institutii si a Uniunii in ansamblu este garantata.
Principiul autonomiei institutiilor
Este un principiu ce confera posibilitatea ca institutiile Uniunii sa se organizeze in mod liber. Expresia acestei autonomii se regaseste in competenta institutiilor de a-si adopta Regulamentul si de a conveni cu privire la organizarea modalitatilor de functionare.
Autonomia permite fiecarei institutii comunitare sa-si elaboreze norme proprii privind statutul functionarilor, avand posibilitatea de a-si desemna functionarii.
Principiul loialitatii
Decurge din obligatia statelor membre de a adopta "toate masurile care se impun pentru a asigura indeplinirea obligatiilor comunitare", astfel incat, prin actiunile lor "sa nu pericliteze realizarea acestor obligatii".
Principiul cooperarii
Intre Uniunea Europeana si statele membre, cooperarea se realizeaza pe multiple planuri: prin furnizarea informatiilor economice, comerciale, administrative sau de alta natura; prin indeplinirea unor atributii complementare in finalizarea rolului pe care il au statele nationale in cadrul Uniunii; printr-o delimitare a competentelor, avand in vedere obiectivele de ansamblu urmarite de Uniunea Europeana.
Conform Tratatului instituind o Constitutie pentru Europa, relatia reciproca dintre Uniune si statele membre se bazeaza - asa cum este stipulat in paragraful 2 al art.I-5 - pe principiul "cooperarii loiale", prin aceasta intelegandu-se ca Uniunea si statele membre se respecta si se ajuta reciproc in indeplinirea misiunilor care decurg din Constitutia Europeana.
O prevedere speciala se regaseste si in ultima parte a paragrafului 2, respectiv faptul ca statele membre vor facilita indeplinirea obiectivelor Uniunii, abtinandu-se de la orice masura susceptibila sa ameninte realizarea scopurilor enuntate in tratatul constitutional.
Principiul subsidiaritatii
In literatura de specialitate, Aristotel si Thomas d'Aquino sunt considerati marii precursori ai ideii de subsidiaritate.
Subsidiaritatea se infatiseaza ca un sprijin pe care colectivitatile superioare il acordau colectivitatilor inferioare, fara a le inlocui insa pe acestea din punctul de vedere al competentelor si atributiilor.
Problema subsidiaritatii a fost abordata in cadrul principiilor fundamentale care definesc competentele si actiunile Uniunii. Art. I-9(din Tratatul instituind o Constitutie pentru Europa), inscris in Titlul III 'Competentele si actiunile Uniunii', are urmatorul cuprins: 'In virtutea principiului subsidiaritatii in domeniile care tin de competenta sa exclusiva, Uniunea intervine numai si in masura in care obiectivele actiunii avute in vedere nu pot sa fie realizate in mod satisfacator de catre statele membre, atat la nivelul central, cat si la nivelul regional sau local, dar pot, in ratiunea dimensiunilor sau efectelor actiunii avuta in vedre sa fie mai bine realizate la nivelul Uniunii'.
Acelasi text prevede, in continuare, ca 'institutiile Uniunii vor aplica principiul subsidiaritatii in conformitate cu Protocolul asupra aplicarii principiilor subsidiaritatii si proportionalitatii, anexat la Constitutie. Parlamentele nationale vegheaza la respectarea acestui principiu, in conformitate cu procedura prevazuta in protocolul mentionat'.
Intelegerea corecta a semnificatiei acestui principiu poate fi realizata, desigur, numai raportand subsidiaritatea la celelalte principii fundamentale - ca si la obiectivele generale ale Uniunii Europene - iar, pe de alta parte, analizand insusi textul Protocolului cu privire la subsidiaritate.
Printre principiile fundamentale ale dreptului comunitar, Constitutia Uniunii Europene evoca principiul atribuirii de competente (art. I-9), in virtutea caruia Uniunea actioneaza in limitele competentelor care ii sunt conferite de catre statele membre.
Potrivit art. I-9 pct. 2 ultima parte, 'orice competenta care nu a fost atribuita Uniunii prin Constitutie apartine statelor membre'. De mentionat este si faptul ca textul art. I-9, dupa ce enunta principiul subsidiaritatii, face referire si la un alt principiu bine cunoscut, complementar ideii subsidiaritatii, si anume principiul proportionalitatii, in conformitate cu care continutul si forma actiunii Uniunii nu trebuie sa exceada in nici un caz ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivele prevazute in Constitutie. Principiul proportionalitatii presupune ca legalitatea regulilor comunitare sa fie supusa conditiei ca mijloacele folosite sa fie corespunzatoare obiectivului legitim urmarit de aceste reguli si nu trebuie sa depaseasca, iar cand exista posibilitate de alegere intre masuri corespunzatoare, trebuie sa fie aleasa cea mai putin oneroasa. Potrivit principiul proportionalitatii, mijloacele folosite de autoritati trebuie sa fie proportionale cu scopul lor.
Pentru intelegerea semnificatiei corecte a principiului subsidiaritatii o insemnatate aparte o prezinta Protocolul cu privire la aplicarea principiilor subsidiaritatii si proportionalitatii.
Insusindu-si ideile enuntate in dezbaterile Conventiei, protocolul precizeaza ca inainte de a propune un act legislativ, Comisia va proceda la consultari largi care vor tine seama - daca este cazul - de dimensiunea regionala si locala a problemelor avute in vedere. Propunerile Comisiei vor fi transmise parlamentelor nationale ca si legislatorilor Uniunii Europene. Comisia va motiva propunerile sale cu privire la principiul subsidiaritatii si proportionalitatii. Orice propunere legislativa va trebui sa fie insotita de o fisa care sa contina elementele circumstantiale de natura sa permita o apreciere cu privire la respectarea principiului subsidiaritatii si proportionalitatii. Prin urmare, intr-un interval de sase saptamani de la data transmiterii propunerii legislative, parlamentele nationale ale oricarui stat pot transmite avizul motivat in care sa specifice daca considera ca propunerea legislativa in cauza nu este conforma cu principiul subsidiaritatii.
In concluzie, referindu-ne la importanta principiului subsidiaritatii, desprindem trei idei:
subsidiaritatea este in prezent un principiu de baza al relatiilor comunitare, care s-a afirmat in mod progresiv, capatand astazi o valoare primordiala pentru reglementarea raporturilor comunitare, in spiritul asigurarii unui echilibru intre interesele nationale si standardele comunitare;
subsidiaritatea reprezinta, dintr-un anumit punct de vedere, o expresie a suveranitatii nationale a statelor membre ale Uniunii Europene, pe care nimeni nu o va putea aboli;
principiul subsidiaritatii, avand o incarcatura morala, filosofica si politica, este in egala masura, un principiu constitutional de organizare interna, interesand in cel mai inalt grad dreptul constitutional si dreptul administrativ, dar si un principiu al dreptului constitutional european, vizand modelarea in perspectiva a raporturilor dintre o federatie de state-natiuni si componentele sale, care inteleg sa transfere Comunitatii anumite competente, exercitand in comun o serie de prerogative ale suveranitatii de stat.
