Sistemul institutional al Uniunii Europene - Structuri si institutii ale Uniunii Europene

Sistemul institutional al Uniunii Europene

Structuri si institutii ale Uniunii Europene

Astazi, Uniunea Europeana, se prezinta in esenta ca o organizatie internationala de integrare supranationala cu un sistem de institutii proprii, bine structurat.

In cadrul Uniunii Europene(U.E.) exista un organ reprezentativ al cetatenilor europeni - Parlamentul European, un organ reprezentativ al autoritatilor guvernamentale - Consiliul, precum si un organ supranational, ai carui membri sunt independenti de statele care i-au desemnat - Comisia.

La acestea se adauga institutiile jurisdictionale, Curtea de Justitie a Uniunii Europene, ajutata de un Tribunal de prima instanta, precum si Banca Centrala Europeana si Mediatorul European. Structura institutionala a Uniunii Europene cuprinde si alte organe, in special de natura tehnica si financiara, iar pe langa organele principale ale Uniunii Europene mai functioneaza si un numar considerabil de organe subsidiare, cum ar fi Comitetul Regiunilor sau Consiliul Economic si Social.

Institutiile U.E. exercita competentele care le-au fost stabilite prin tratatele fondatoare, competente de atribuire, care pot oricand fi schimbate de autorii tratatelor, adica de statele membre. Competentele institutiilor U.E. vizeaza in egala masura atat atributiile proprii U.E., cat si pe cele partajate cu statele membre. Exista o serie larga de domenii in care statele pastreaza competente proprii, ce pot totusi sa fie indirect afectate de atributiile institutiilor U.E..[1]

Uniunea Europeana dispune de un cadru institutional unic care are drept scopuri: urmarirea obiectivelor U.E., promovarea valorilor sale, servirea intereselor uniunii, ale cetatenilor sai, ale statelor membre, asigurarea coerentei, eficacitatii si continuitatii.

Dupa cum spuneam, cadrul institutional al U.E. are in compunere Parlamentul European, Consiliul de Ministri, Comisia Europeana si Curtea de Justitie.

Institutiile Uniunii Europene actioneaza in limitele atributiilor care le-au fost conferite prin Constitutia Europeana, potrivit procedurilor si cu respectarea formelor instituite.

Potrivit prevederilor Constitutionale, institutiile U.E. practica intre ele o cooperare loiala. Conform acestui principiu cele cinci institutii nu se gasesc intr-un raport de subordonare, fiecare avand competente distincte. Institutiile lucreaza in compunerea in care au fost alese sau numite(desemnate), colaboreaza si isi indeplinesc corect, cinstit, sincer, leal, cu franchete obligatiile date.

Functiile legislativa, bugetara precum si cele de control politic si consultative sunt exercitate de Parlamentul European impreuna cu Consiliul de Ministri.

Parlamentul European este ales prin vot universal direct de catre cetatenii europeni, prin scrutin liber si secret, pentru un mandat de cinci ani. Numarul membrilor nu depaseste 732. Cetatenii europeni sunt reprezentati proportional degresiv cu stabilirea unui prag minim de patru membri pentru fiecare stat membru.

Consiliul European(C.E.) da U.E. impulsurile necesare dezvoltarii acesteia si ii defineste orientarile si prioritatile de politica generala. C.E. nu exercita functii legislative, este format din sefii de stat sau de guvern ai statelor membre precum si din presedintele Comisiei Europene. Ministrul afacerilor externe al U.E. participa la lucrari.[2]

Consiliul European se pronunta prin consens, cu exceptia cazului in care in constitutie se prevede astfel.

Cadrul institutional al Uniunii Europene are la baza "triunghiul institutional" format din:

Consiliul Uniunii Europene;

Parlamentul European;

Comisia Europeana.

Acestia sunt factorii procesului de decizie al comunitatii.

Pe masura ce competentele U.E. s-au extins, institutiile s-au dezvoltat, devenind si mai numeroase si mai complexe.

Consiliul Uniunii Europene

Acest consiliu, denumit si Consiliul de Ministrii, coordoneaza activitatile U.E..

Obiectivul principal este crearea unei piete unice, spatiu fara frontiere interioare conform celor "patru libertati":

Libera circulatie a bunurilor;

Libera circulatie a persoanelor;

Libera circulatie a capitalului;

Libera circulatie a serviciilor.

Consiliul Uniunii Europene coordoneaza politicile si competentele proprii ale U.E., asigurand totodata respectarea celor "patru libertati" la care se adauga punerea in circulatie a monedei unice.

Consiliul coordoneaza, de asemenea, cooperarea interguvernamentala in domeniul politicii externe si de securitate comuna (P.E.S.C.), precum si in domeniul justitiei si afacerilor interne (J.A.I.).

Prin Tratatul de la Amsterdarm, intrat in vigoare la 1 mai 1999, responsabilitatile sale au devenit tot mai mari, incluzand printre altele suprimarea controlului la frontierele interioare, consolidarea frontierelor exterioare, lupta impotriva criminalitatii internationale si impotriva traficului de droguri, politica in domeniul imigrarii.[3]

Consiliul este compus din ministrii afacerilor externe ai statelor membre ale Uniunii Europene, dar in probleme specifice participa ministrii de resort, titularii departamentelor interesate. Exista si situatia cand, in probleme deosebit de importante, la sedintele Consiliului participa ministrii afacerilor externe si 2-3 ministri pe probleme specializate. Asemenea consilii fiind denumite in doctrina consilii unite.

Consiliul Uniunii Europene are 345 de membri iar Presedintia Consiliului se exercita prin rotatie, fiecare tara avand dreptul la un mandat de sase luni. Ordinea de rotatie, care trebuie stabilita de Consiliu in unanimitate, are la baza principiul alternarii intre statele mari si cele mici, membre ale Uniunii Europene. Schimbarile presedintilor au loc la 1 ianuarie si la 1 iulie al fiecarui an. Tinand seama de rotatia relativ rapida a presedintilor, in anul 2000 a fost constituita o troica, pentru a se asigura un anumit grad minim de continuitate.

In practica activitatii acestui inalt organ al Uniunii Europene se disting mai multe etape:

a) pregatirea sesiunilor Consiliului se face de catre doua organe specializate: Comitetul reprezentantilor permanenti ai guvernelor statelor membre si Secretariatul general. In cadrul Comitetului de reprezentanti (COREPER) functioneaza de fapt doua comitete: COREPER I, care se ocupa de pregatirea problemelor tehnice si COREPER II, care se ocupa de problemele politice. Problemele agriculturii nu intra in sarcina acestor subcomitete, ele fiind incredintate inca din anul 1960 unui Comitet Special al Agriculturii (C.S.A.), care exercita functiile COREPER in aceste domenii. Problemele asupra carora s-a realizat deja un acord figureaza pe ordinea de zi sub denumirea de punctul A, in timp ce problemele care inca nu au fost solutionate si necesita, in continuare, clarificari suplimentare sunt inscrise la punctul B. Cat priveste Secretariatul general, acesta asista Consiliul Ministrilor si organele sale subordonate in probleme tehnice si administrative;

b) a doua etapa a activitatii Consiliului se desfasoara in cadrul sesiunilor. Ordinea de zi a sesiunilor este stabilita de catre presedinte. In cadrul Consiliului se realizeaza echilibrul intre interesele statelor membre si cele ale Uniunii Europene. Chiar daca este vorba mai ales de interesele tarilor care sunt aparate in Consiliu, membrii acestuia sunt obligati cu toate acestea, sa vegheze simultan la obiectivele si cerintele de ansamblu ale comunitatii. Consiliul este o institutie comunitara si nu o conferinta guvernamentala. Iata de ce deliberarile sale privesc nu numai cel mai mic, ci si cel mai mare numitor comun intre interesele comunitatii si acelea ale statelor membre;

c) procesul de decizie. In cadrul Uniunii Europene procesul de decizie prezinta o insemnatate dintre cele mai mari, Consiliului revenindu-i importante atributii ca organ legiuitor care adopta reglementari normative. In ceea ce priveste modalitatile de vot, Tratatele de la Roma prevazusera trei modalitati: majoritatea simpla, majoritatea calificata si unanimitatea.[4]

Tratatul instituind Comunitatea Europeana, inclusiv modificarile aduse prin Tratatul de la Amsterdam, inscrie in art.205 ideea conform careia, cu exceptia dispozitiilor contrare, deliberarile Consiliului vor fi validate daca sunt aprobate de majoritatea membrilor care il compun. Importanta votului majoritar consta in aceea ca el este singurul in masura sa asigure un acord al tarilor mari, cele mai importante, fara de care deciziile politice ar fi ineficiente.

O situatie speciala o prezinta majoritatea calificata. Compromisul de la Ioannina, din 1994, a introdus o masura de securitate in favoarea tarilor mari, in situatia in care s-ar obtine majoritati slabe in cadrul Consiliului datorita regruparii tarilor mici.

Pe de alta parte, trebuie mentionat si compromisul de la Luxemburg, neabrogat pana acum si considerat un element politic important in ce priveste votul. Acest compromis confera unui stat membru un drept de veto fata de orice masura comunitara care ar ameninta un interes national al sau foarte important.

Acest compromis a pus capat in 1965 unei crize in timpul careia Franta s-a temut ca interesele sale ar fi lezate in cadrul finantarii politicii agricole comune, ceea ce a facut-o sa blocheze un anumit timp deciziile Consiliului printr-o asa zisa politica a scaunului gol (timp de sase luni). Potrivit tratatelor si practicii comunitare, regula unanimitatii se aplica in probleme de fiscalitate si de libera circulatie.

In atributiile Consiliului U.E. intra cooperarea interguvernamentala in domeniul politicii externe si de securitate comuna si in domeniul internelor si justitiei. Responsabilitatile au fost extinse prin Tratatul de le Amsterdam din mai 1999 cu: suprimarea controalelor la frontierele interioare, consolidarea frontierelor exterioare, lupta impotriva criminalitatii internationale, a traficului de droguri si politica in domeniul imigrarii.

Secretarul general al Consiliului U.E. detine si functia de Inalt Reprezentant pentru Politica Externa si de Securitate Comuna. Consiliul e compus din ministrii ai statelor membre, abilitati sa angajeze prin votul lor guvernele pe care le reprezinta, fiind deci responsabili in fata parlamentului statului de unde provin.[5]

Fiecare stat membru are la Bruxelles o Misiune Permanenta condusa de un ambasador. Consiliul de Ministri exercita impreuna cu Parlamentul European, functiile legislativa si bugetara, precum si functiile de definire a politicilor si de coordonare, conform conditiilor stabilite prin Constitutia U.E.

Consiliul de Ministri al U.E. este format din cate un reprezentant numit de fiecare stat membru la nivel ministerial. Reprezentantul desemnat de fiecare tara este singurul competent sa angajeze statul membru pe care il reprezinta si sa-si exercite dreptul de vot.

Consiliul de Ministri are in alcatuire mai multe formatiuni:

Consiliul legislativ;

Consiliul afacerilor generale;

Consiliul afacerilor externe.

Consiliul legislativ si al afacerilor generale asigura coerenta lucrarilor Consiliului de Ministri.

Consiliul afacerilor generale pregateste si intrunirile Consiliului European, asigurand continuitatea, in colaborare cu Comisia Europeana. In situatiile in care Consiliul de Ministri isi exercita functia legislativa, delibereaza si se pronunta impreuna cu Parlamentul European asupra legilor europene si a legilor cadru europene conform dispozitiilor constitutionale.

Consiliul afacerilor externe elaboreaza politicile externe ale U.E., conform linilor strategice hotarate de catre Consiliul European si asigura coerenta actiunii sale. Consiliul afacerilor externe este prezidat de Ministrul afacerilor externe al Uniunii.

Consiliul de Ministri are urmatoarele atributiuni principale prevazute de Constitutie:

Instituirea pietei interne. Instituirea unei piete intr-un spatiu fara frontiere interne, asigura libera circulatie a marfurilor, libera circulatie a serviciilor si libera circulatie a capitalurilor. Consiliul de Ministri, la propunerea Comisiei Europene adopta reglementarile necesare pentru dezvoltarea pietei interne. In cazul in care reglementarile adoptate au ca efect denaturarea conditiilor de concurenta pe piata interna, Comisia Europeana, impreuna cu statul interesat, examineaza conditiile in care aceste dispozitii pot fi adaptate la normele stabilite prin Constitutia Europeana;[6]

Libera circulatie a persoanelor si serviciilor. Lucratorii au dreptul de a circula in mod liber in cadrul Uniunii. Orice discriminare pe motiv de nationalitate, intre lucratorii statelor membre, in ce priveste incadrarea in munca, remunerarea si alte conditii de munca este interzisa. Sub rezerva limitelor justificate de motive de ordine, siguranta si sanatate publica lucratorii au drepturile:

a) de a raspunde ofertelor efective de incadrare in munca;

b) de a se deplasa liber in acest scop pe teritoriul statelor membre;

c) de sedere intr-unul din statele membre pentru a desfasura o activitate profesionala in conformitate cu dispozitile legale administrative care reglementeaza incadrarea in munca a lucratorilor nationali;

d) de a se stabili pe teritoriul unui stat membru dupa obtinerea unui loc de munca in acest stat in conditiile prevazute de regulamentele europene.

Drepturile de mai sus nu se aplica angajatilor din administratia publica.

Reglementarile europene privitoare la libera circulatie a persoanelor se refera in special la:

a) asigurarea unei colaborari stranse intre serviciile nationale de ocupare a fortei de munca;

b) eliminarea procedurilor si a practicilor administrative, precum si a termenelor de acces la locurile de munca disponibile, care rezulta fie din legislatia interna, fie din acorduri incheiate anterior intre statele membre si care, daca ar fi mentinute, ar impiedica libera circulatie a lucratorilor;

c) stabilirea unor mecanisme proprii in vederea corelarii cererii si ofertei de locuri de munca;

d) realizarea unui echilibru intre cerere si oferta pe piata muncii;

e) cumulul tuturor perioadelor luate in considerare in diferitele legislatii nationale, in vederea obtinerii si pastrarii dreptului la prestatii, in domeniul securitatii sociale, precum si pentru calcularea acestora;

f) plata prestatiilor de protectie sociala catre persoanele care au resedinte pe teritoriul statelor membre.

Libertatea de stabilitate. Consiliul de Ministri urmareste eliminarea restrictiilor impuse libertatii de stabilire a resortisantilor unui stat pe teritoriul altui stat membru si a celor care privesc infiintarea de agentii, sucursale sau filiale. Resortisantii (persoane fizice sau juridice apartinand unui stat, unui teritoriu aflat sub administratia altui stat) au dreptul de acces la activitati independente si la exercitarea lor, precum si la constituirea si gestionarea societatilor etc..[7] Consiliul de Ministri isi exercita functiile ce-i revin in domeniul libertatii de stabilire prin:

a) abordarea in general, cu prioritate a activitatilor la care libertatea de stabilire isi aduce o contributie deosebit de utila in vederea dezvoltarii productiei si schimburilor;

b) asigurarea unei colaborari stranse intre administratiile nationale competente pentru a cunoaste situatiile deosebite ale diferitelor activitati in cadrul U.E.;

c) eliminarea acelor proceduri si practici administrative care decurg fie din legislatia interna, fie din acorduri incheiate anterior intre statele membre si care, daca ar fi mentinute, ar impiedica libertatea de stabilitate;

d) asigurarea posibilitatii exercitarii unor activitati independente in cazul initierii unor astfel de activitati;

e) asigurarea posibilitatii de achizitionare si exploatare a proprietatilor funciare de pe teritoriul unui stat membru de catre un resortisant al altui stat membru;

f) asigurarea libertatii de stabilire si de infiintare de agentii, sucursale sau filiale pe teritoriul unui stat membru;

g) protejarea intereselor asociatilor cat si ale tertilor;

h) nedeturnarea conditiilor de asigurare a ajutoarelor acordate de statele membre;

i) facilitati legale care privesc accesul la exercitarea activitatilor independente;

j) recunoasterea reciproca a diplomelor, certificatelor si a altor titluri;

k) coordonarea dispozitiilor legale, de reglementare si administrative ale statelor membre cu privire la accesul la activitatile independente si la exercitarea acestora;

l) eliminarea treptata a restrictiilor ce privesc exercitarea profesiunilor medicale, paramedicale si farmaceutice;

m) asimilarea societatilor constituite in conformitate cu legislatia unui stat membru, cu societatile statului unde acestea isi au sediul social, administratia centrala sau sediul principal.

Libertatea de prestare a serviciilor. Potrivit Constitutiei europene sunt considerate servicii, prestarile furnizate in mod obisnuit in schimbul unei remuneratii, in masura in care nu sunt reglementate de dispozitiile referitoare la libera circulatie a marfurilor, a capitalurilor si a persoanelor. Serviciile cuprind in special:

a) activitati cu caracter industrial;

b) activitati cu caracter comercial;

c) activitati artizanale;

d) activitati prestate in cadrul profesiunilor libere;

e) servicii in domeniul trasporturilor;

f) servicii bancare si de asigurari(asociate miscarilor capitalurilor).

Consiliul de Ministri acorda prioritate acelor servicii care intervin direct in costurile de productie sau a caror liberalizare contribuie la promovarea schimburilor de marfuri.

Libera circulatie a marfurilor. Sunt considerate ca fiind in libera circulatie intr-un stat membru al U.E. produsele care provin din tarile terte pentru care au fost indeplinite formalitatile de import si au fost percepute in statul membru respectiv taxele vamale si taxele cu efect echivalent exigibile si care nu au beneficiat de o restituire totala sau partiala a acestor taxe si impuneri. Intre statele membre sunt interzise taxele vamale la import si la export si taxele cu efect echivalent. Aceasta interdictie se aplica de asemenea taxelor vamale cu caracter fiscal. Consiliul de Ministri al U.E. adopta regulamente sau decizii europene la propunerea Comisiei Europene care stabilesc taxele vamale din Tariful Vamal Comun.[8] In exercitarea misiunilor ce-i sunt incredintate, Consiliul de Ministri urmareste:

a) promovarea schimburilor comerciale intre statele membre si tarile terte;

b) evolutia conditiilor concurentei in cadrul U.E. in masura in care aceasta evolutie are ca efect imbunatatirea capacitatii competitive a intreprinderilor;

c) necesitatile de aprovizionare a U.E. cu materii prime si produse semifinite, veghind in acelasi timp ca intre statele membre conditiile concurentei in ceea ce priveste produsele finite sa nu fie denaturate;

d) evitarea perturbarilor grave in viata economica a statelor membre si asigurarea dezvoltarii nationale a productiei si expansiunea consumului in cadrul U.E.;

e) consolidarea cooperarii vamale intre statele membre si intre acestea si Comisia Europeana;

f) interzicerea restrictiilor cantitative intre statele membre atat la import cat si la export, precum si orice masura cu efect echivalent;

g) adaptarea monopolurilor nationale care prezinta caracter comercial, astfel incat sa se asigure, in conditiile de aprovizionare si desfacere, excluderea oricarei discriminari intre resortisantii statelor membre;

h) adoptarea unor reglementari care sa promoveze desfacerea sau valorificarea produselor agricole.

Consiliul de Ministri al U.E. are in atentie interzicerea restrictiilor atat in ceea ce priveste miscarile de capital, cat si platile intre statele membre si intre statele membre si tari terte. Legile sau legile-cadru europene stabilesc masuri cu privire la miscarile de capital catre sau provenind din tari terte, atunci cand acestea implica investitii directe, inclusiv investitii imobiliare, prestatii de servicii financiare sau admiterea de valori mobiliare pe pietele de capital. Consiliul de Ministri, la propunerea Comisiei Europene, adopta regulamente sau decizii europene de punere in aplicare a legilor cu privire la miscarile de capital si plati etc.

Reguli de concurenta.[9] Sunt interzise orice practici concertate care pot prejudicia comertul printre care enumeram:

a) impunerea directa sau indirecta a preturilor de cumparare sau de vanzare sau a altor conditii de comercializare inechitabile;

b) limitarea sau controlarea productiei, desfacerii, dezvoltarii tehnice sau investitiilor;

c) impartirea pietelor sau surselor de aprovizionare;

d) aplicarea unor conditii inegale la prestatii echivalente in raporturile cu partenerii comerciali, plasandu-i pe acestia in dezavantaj concurential;

e) conditionarea incheierii contractelor de acceptarea de catre parteneri a unor prestatii suplimentare care, prin natura lor sau conform uzantei comerciale, nu au legatura cu obiectul acestor contracte.

Dispozitii fiscale. Nici un stat membru nu aplica, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne, de orice natura, mai mari decat cele care se aplica direct sau indirect produselor nationale similare. In plus, nici un stat membru nu aplica produselor altor state membre impozite interne de natura sa protejeze indirect alte produse. Produsele exportate de un stat membru pe teritoriul altui stat membru nu pot beneficia de nici o rambursare a impozitelor interne care sa depaseasca impozitele aplicate direct sau indirect. In ceea ce priveste impozitul, altul decat cel pe cifra de afaceri, accizele si celelalte impozite indirecte, nu pot fi operate scutiri sau rambursari la exportul catre celelalte state membre si nu pot fi instituite taxe de compesare la importurile care provin din statele membre, decat daca masurile preconizate au fost in prealabil aprobate, pentru o perioada limitata, printr-o decizie europeana adoptata de Consiliul de Ministri la propunerea Comisiei. O lege sau o lege-cadru europeana a Consiliului de Ministri stabileste masurile de armonizare a legislatiilor referitoare la impozitul pe cifra de afaceri, accize si alte impozite indirecte, in masura in care aceasta armonizare este necesara pentru a asigura functionarea pietei interne si pentru a evita denaturarea concurentei. Consiliul de Ministri hotaraste in unanimitate, dupa consultarea Parlamentului European si a Comitetului Economic si Social.[10] Atunci cand Consiliul de Ministri, hotarand in unanimitate la propunerea Comisiei, constata ca masurile prevazute mai sus se refera la cooperarea administrativa sau la combaterea fraudei fiscale si a evaziunii fiscale, prin derogare mai sus, aceasta hotaraste cu majoritate calificata in momentul adoptarii unei legi sau legi-cadru europene care stabileste aceste masuri. Atunci cand Consiliul de Ministri, hotarand in unanimitate la propunerea Comisiei, constata ca masurile referitoare la impozitul pe societati se refera la cooperarea administrativa sau combaterea fraudei fiscale si a evaziunii fiscale, aceasta adopta, cu majoritate calificata, o lege europeana sau o lege-cadru europeana care sa stabileasca aceste masuri, in masura in care acestea sunt necesare pentru a asigura functionarea pietei interne si a evita denaturarea concurentei.

Parlamentul European

In viziunea Tratatului de la Roma, acesta reprezinta popoarele statelor reunite in cadrul U.E.. Este singura institutie a U.E. ai carei membrii sunt alesi direct de cetatenii statelor membre. Parlamentul European detine puterea legislativa.

Functia legislativa este exercitata prin patru proceduri de decizie diferite:

a) Procedura de consultare simpla (Parlamentul da aviz consultativ);

b) Procedura de cooperare;

c) Procedura de codecizie;

d) Procedura de aviz conform.

Parlamentul are si functie bugetara, deoarece adopta si aproba bugetul Uniunii Europene.

Parlamentul European are controlul politic asupra institutiilor europene: numeste si demite membrii Comisiei Europene; constituie comisii de ancheta pe diferite cauze, etc.

Parlamentul European este una dintre cele mai importante institutii ale Uniunii Europene dat fiind faptul ca el este exponentul tuturor celor >500 milioane de locuitori. Doua evenimente importante au ridicat prestigiul si autoritatea Parlamentului European si anume:

stabilirea unui singur parlament pentru institutiile comunitare, in locul celor doua Adunari parlamentare europene, respectiv Adunarea C.E.C.O., si Adunarea C.E.E. si EURATOM;

trecerea la sistemul de vot direct si universal pentru alegerea membrilor Parlamentului European.[11]

Prima reforma - unificarea parlamentelor - a avut loc in 1958, cand a fost creata Adunarea Parlamentara Europeana, denumire schimbata ulterior, in 1962, in aceea de Parlamentul European.

Cea de a doua reforma a avut loc la 20 septembrie 1976, ca urmare a unor indelungate negocieri, cand s-au stabilit si o serie de principii legate de modalitatile de alegere a deputatilor europeni.

Parlamentul European cuprinde, asa cum arata art.189 din Tratatul instituind Comunitatea Europeana, reprezentanti ai cetatenilor statelor reunite in Comunitate. Initial, acesti reprezentanti erau desemnati prin vot indirect. Abia dupa 1979 s-au organizat alegeri directe in toate statele membre pentru desemnarea parlamentarilor europeni.

Incepand cu 2002 s-a stabilit regula aplicarii sistemului electoral de reprezentare proportionala in toate statele membre, indiferent de sistemul electoral aplicat in cadrul alegerilor interne. Actualmente, Parlamentul European cuprinde un numar de 732 de membri.

In ceea ce priveste statutul parlamentarilor, acestia dispun de un mandat reprezentativ, actionand in mod individual si fiind alesi pe o perioada de cinci ani. Ei beneficiaza de anumite privilegii si imunitati, indispensabile exercitarii in bune conditii si in deplina independenta a mandatului pe care il au.

Organizarea si functionarea Parlamentului European respecta in general modelul parlamentelor statelor membre. Exista un Birou al Parlamentului European, care se compune dintr-un presedinte si 14 vicepresedinti, care este ales pe doi ani si jumatate. Din Biroul Parlamentului mai fac parte cinci chestori cu vot consultativ, care sunt responsabili pentru problemele legate de statut, gestiunea si interesele financiare ale membrilor. In afara de Biroul Parlamentului European mai exista si Conferinta presedintilor, organism care intruneste presedintele parlamentului si presedintii grupurilor politice, acesta reprezentand organul politic care stabileste ordinea de zi a sesiunilor plenare, calendarul lucrarilor organelor parlamentare, precum si competenta si numarul membrilor comisiilor si delegatiilor parlamentare.[12]

In cadrul Parlamentului European functioneaza 17 comisii permanente, dar pot functiona, de asemenea, comisii temporare sau comisii de ancheta. In afara acestora, exista comisii parlamentare mixte, care intretin relatiile cu parlamentele statelor cu care exista acorduri de asociere (o asemenea comisie exista si in ce priveste relatiile Uniunea Europeana - Romania), precum si delegatii parlamentare, prin care se desfasoara o intensa activitate, in special legata de problemele externe.

In cadrul Parlamentului European functioneaza grupurile parlamentare, configurate in ratiunea afinitatilor politice. In decursul anilor s-au constituit grupuri parlamentare socialist, liberal, democratic, al stangii unite etc., toate aceste grupuri avand un rol important in elaborarea pozitiilor si in asigurarea unei reprezentativitati politice lucrarilor si hotararilor ce se adopta.

Grupurile dispun in esenta de urmatoarele puteri: atributii legislative, puterea bugetara, puterea de control democratic, cooperarea cu lumea a treia si un rol de impulsionare politica. In ceea ce priveste atributiile legislative, initial, Parlamentul European avea numai un rol consultativ, care trebuia indeplinit pentru ca procedura legislativa sa fie considerata valabila. In prezent, Parlamentul European imparte cu Consiliul de Ministri puterea de decizie intr-un numar considerabil de probleme, el avand totodata dreptul sa invite Comisia sa ia o anumita initiativa care i se pare importanta. Examinarea programului anual de lucru al Comisiei ii permite, de asemenea, Parlamentului sa evidentieze prioritatile pe care le considera importante.

Competenta legislativa a Parlamentului European se exercita in mai multe moduri si potrivit mai multor proceduri:

Consultarea simpla (o lectura) reprezinta de fapt avizul Parlamentului asupra unei propuneri legislative a Comisiei, pentru ca aceasta sa fie adoptata de Consiliu. O asemenea procedura constituie, evident, un important factor de natura sa permita fundamentarea unei decizii a Consiliului. Procedura de consultare simpla se aplica, de pilda, in ce priveste stabilirea preturilor agricole.

Procedura de cooperare (doua lecturi). In cazul in care avizul dat de Parlament ca urmare a primei lecturi nu a fost luat in considerare de catre Consiliu, Parlamentul poate sa respinga o propunere cu prilejul celei de a doua lecturi. Intr-o asemenea situatie, Consiliul nu poate sa treaca peste punctul de vedere al Parlamentului decat cu unanimitate de voturi. Ca exemple de situatii in care se foloseste de obicei procedura de cooperare se pot cita problema fondurilor europene de dezvoltare regionala, cercetarea, mediul, cooperarea si dezvoltarea.

Procedura de codecizie (trei lecturi). Intr-o asemenea situatie se produce de fapt o divizare a puterii de decizie, in conditii de deplina egalitate intre Parlament si Consiliu. Daca Consiliul, in documentul care exprima pozitia sa comuna, nu a luat in calcul pozitia Parlamentului, Parlamentul poate impiedica adoptarea propunerii. Intr-un asemenea caz, propunerea nu poate sa fie adoptata de catre Consiliu. Se va stabili un comitet de conciliere, compus din membri ai Parlamentului, Consiliului si Comisiei, pentru a cauta un compromis inaintea celei de a treia lecturi in Parlament. Daca dezacordul persista, Parlamentul poate sa respinga definitiv propunerea. Procedura de codecizie se aplica in domeniul libertatii circulatiei muncitorilor, stabilirii pietei interne, cercetarii si dezvoltarii tehnologice, mediului, protectiei consumatorilor, educatiei, culturii si sanatatii.[13]

Potrivit Tratatelor comunitare, avizul conform al Parlamentului este indispensabil pentru a decide asupra aderarii noilor membri, a acordurilor de asociere cu tarile terte, incheierii unor acorduri internationale, procedurii electorale, uniforme, dreptului de rezidenta al cetatenilor Uniunii s.a..

Parlamentului European are importante atributii in ceea ce priveste adoptarea bugetului. Bugetul comunitar este finantat din resurse proprii, cum ar fi drepturile de vama percepute la frontierele externe ale Uniunii, prelevarile agricole percepute asupra produselor importate din tari terte, 1,4% din T.V.A. asupra bunurilor si serviciilor la ansamblul Uniunii si 1,2% din Produsul National Brut al statelor membre.

Proiectul de buget este intocmit de catre Comisie si este transmis Consiliului Ministrilor, care il remite Parlamentului pentru o prima lectura. In cadrul Parlamentului, Comisia pentru buget si comisiile speciale analizeaza proiectul si pregatesc sesiunea, in cadrul careia Parlamentul va propune modificarile pe care le considera necesare pentru cheltuielile obligatorii si amendamente pentru cheltuielile neobligatorii.

Aceasta distinctie prezinta interes deoarece ea reflecta o repartitie a competentelor intre Consiliu, care decide asupra cheltuielilor obligatorii, in special cheltuieli agricole si decurgand din acorduri internationale cu terte tari, si Parlament, care decide asupra cheltuielilor neobligatorii (toate celelalte). Este de mentionat ca in acest domeniu au existat diferente de interpretare intre Parlament si Consiliu in ceea ce priveste diferentierea intre cheltuielile obligatorii si cele neobligatorii.

Parlamentul, dupa ce examineaza cu atentie proiectul de buget, efectuand modificarile mentionate, il transmite apoi Consiliului Ministrilor care poate sa-l modifice, la randul sau. Controlul executarii bugetului se face de catre Comisia de control bugetar, Parlamentul apreciind in fiecare an responsabilitatea politica a Comisei Europene pentru a o putea descarca de executarea bugetului. Atributiile de control democratic sunt deosebit de importante, deoarece Parlamentul poate institui comisii de ancheta.

Cu privire la relatiile dintre Parlament si Comisie, o prerogativa importanta a Parlamentului este aceea de a acorda votul de investitura Comisiei, ceea ce implica si posibilitatea de a cenzura Comisia. Reprezentand o veritabila arma juridica la dispozitia Parlamentului European, votarea unei motiuni de cenzura ar putea constrange Comisia sa demisioneze.

Modalitatile prin care Parlamentul European exercita controlul asupra Comisiei sunt urmatoarele:

a) un control politic, Parlamentul adoptand cu o majoritate de doua treimi, o motiune de cenzura, situatie in care membrii Comisiei sunt obligati sa demisioneze in bloc, cum a fost cazul - pentru prima data in istoria Uniunii Europene - la 16 martie 1999, cand Comisia ,,Santer'' a fost obligata sa demisioneze ca urmare a unui raport defavorabil intocmit de catre Comitetul inteleptilor;

b) controlul financiar asupra structurii si executarii cheltuielilor bugetare ce revine atat Curtii de Conturi, cat si Parlamentului European.[14]

Importante atributii revin Parlamentului European in ce priveste politica externa si de securitate comuna, problemele justitiei si afacerilor interne, ca si ale legaturilor cu terte state.

Parlamentul este si un important factor de impulsionare politica. El indeplineste, astfel, o multitudine de atributii, care s-au cristalizat si intarit ca urmare a unui proces indelungat, ce reflecta insasi experienta acumulata in probleme comunitare. El s-a dovedit pana acum un important factor de echilibru, iar proiectele ce vizeaza reforma Uniunii Europene preconizeaza in continuare cresterea rolului acestui important organism international.

Comisia Europeana

Comisia joaca un rol exceptional de important in sistemul organelor Uniunii Europene. Prezenta in sistemul institutional european a unui organ independent de state si inzestrat cu importante competente tehnice, dar si politice a constituit, de la inceput, un element specific al constructiei comunitare, practic fara precedent in istoria organizatiilor internationale.

Atributiile Comisiei sunt numeroase, ea fiind denumita de multi autori ca guvernul Uniunii Europene. Competentele sale sunt tot mai vaste. Comisia dispune de prerogative importante si exercita un rol care nu poate fi inlocuit de nici unul dintre celelalte organe. Ea reprezinta interesele comunitatii pe plan international in relatiile cu oricare alte entitati, iar competentele sale administrative sunt foarte intinse in domeniul fondurilor structurale si al executarii bugetului.

Comisia dispune nu numai de posibilitatea de a negocia acorduri intre Comunitate si alte state, precum si negocierea viitoarelor aderari, dar ea are si calitatea de a reprezenta Uniunea Europeana fata de jurisdictiile nationale si internationale.[15]

In primul rand, ea vegheaza asupra aplicarii dispozitiilor tratatelor comunitare si a deciziilor care sunt luate in aplicarea acestora. De aceea, Comisia este denumita si gardianul tratatelor. In situatia in care Comisia ar ajunge la concluzia ca un stat membru nu isi indeplineste obligatiile fundamentale care decurg din tratate, ea poate emite un aviz motivat iar daca statul respectiv nu indreapta situatia, Comisia poate sesiza Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene.

In al doilea rand, Comisia detine dreptul unic de initiativa in elaborarea actelor promovate pentru aplicarea politicilor comunitare. Acest drept apartine si statelor membre, dar numai in domeniul cooperarii in problemele justitiei si afacerilor interne. Consiliul Uniunii Europene, in cadrul politicii sale externe si de securitate comuna de care raspunde, poate cere Comisiei sa formuleze anumite propuneri legislative concrete.

In al treilea rand, Comisia formuleaza recomandari si avize asupra problemelor comunitare si cooperarii in domeniul justitiei si afacerilor interne. Avizele si recomandarile se intocmesc in mod obligatoriu in acele situatii in care tratatele comunitare prevad acest lucru, dar Comisia poate considera ea insasi ca se impune elaborarea unor asemenea recomandari.

In al patrulea rand, si nu cel mai putin important, Comisia este organul executiv al Uniunii Europene, avand inalta responsabilitate a implementarii si coordonarii politicilor. Ea gestioneaza bugetul anual al Uniunii Europene si bugetul fondurilor structurale, avand ca scop eliminarea decalajului economic dintre zonele mai bogate si cele mai sarace ale Uniunii. In anumite domenii vitale, cum ar fi de pilda concurenta, agricultura sau comertul, deciziile Comisiei nu mai urmeaza sa fie supuse Consiliului Ministrilor, in conformitate cu prevederile tratatelor.

In al cincilea rand, Comisia este autorizata de Consiliu sa deschida si sa conduca negocierile cu statele terte sau cu organizatiile internationale in vederea perfectarii unor acorduri internationale. Un rol de cea mai mare insemnatate revine Comisiei in ceea ce priveste acordurile incheiate cu statele candidate, rolul proeminent de negociator revenindu-i in acest domeniu Comisiei.

Numai cetatenii statelor membre pot fi desemnati ca membri ai Comisiei. Art.123 din Tratatul instituind Comunitatea Europeana stabileste o serie de prevederi importante legate de modul in care isi exercita indatoririle membrii Comisiei. Alin.2 si 3 de la pct.2 al acestui articol, stabilesc ca: "In indeplinirea indatoririlor, ei nu solicita si nici un accepta instructiuni de la nici un guvern si de la nici un organism. Ei se abtin de la orice act incompatibil cu caracterul functiilor lor. Fiecare Stat Membru se angajeaza sa respecte acest caracter si sa nu caute sa-i influenteze pe membrii Comisei in executarea sarcinilor lor."

Potrivit prevederilor in vigoare, guvernele statelor membre desemneaza de comun acord personalitatea pe care intentioneaza sa o numeasca presedinte al Comisiei, desemnare ce trebuie sa fie aprobata de Parlamentul European. Guvernele statelor membre, in acord cu presedintele desemnat, urmeaza sa desemneze celelalte personalitati pe care intentioneaza sa le numeasca membri ai Comisei. Presedintele si ceilalti membri ai comisiei sunt supusi ulterior unui vot de aprobare din partea Parlamentului European, dupa care ei vor fi desemnati pentru a-si incepe exercitarea functiilor lor, de catre guvernele statelor membre. Potrivit prevederilor Tratatului de la Nisa, desemnarea presedintelui Comisiei se va face de catre Consiliul European cu majoritatea calificata, ea trebuind sa fie aprobata de Parlamentul European. Consiliul, hotarand cu majoritatea calificata si de comun acord cu presedintele desemnat, va trebui apoi sa adopte lista celorlalte personalitati pe care le are in vedere spre a fi numite membre ale Comisiei, tinand seama de propunerile statelor. Un rol important va reveni presedintelui desemnat care, inainte sa se pronunte asupra listei, va intretine contacte politice cu toate guvernele, astfel ca noua autoritate colegiala sa fie alcatuita intr-un mod armonios si echilibrat. In final, presedintele si ceilalti membri ai Comisiei vor fi numiti de Consiliul European, cu majoritatea calificata, dupa aprobarea intregii componente a Comisiei de catre Parlamentul European.[16]

Modificarile efectuate prin Tratatul de la Nisa tind sa acorde o mai mare putere presedintelui Comisiei Europene. Lui ii revin importante atributii in ce priveste organizarea interna a Comisiei, distribuirea responsabilitatilor membrilor Comisei si remanierile ce vor fi efectuate. El numeste vicepresedintii, al caror numar nu este stabilit inca prin Tratat. Oricare membru al Comisiei trebuie sa-si prezinte demisia presedintelui, daca acesta i-o cere, cu aprobarea Colegiului Comisiei.

BIBLIOGRAFIE

1. V. NISTOR, Drept Administrativ Comparat, Ed. Fundatiei Academice DANUBIUS, Galati, 2006

T. STEFAN, Introducere in Dreptul Comunitar, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2006

S. TANASESCU, Introducere in Dreptul Comunitar - curs, 2006

C.T. FALTICEANU, Structuri si institutii ale Uniunii Europene - curs, 2006

2. Alte surse (internet)

http://eur-lex.europea.eu

http://prelex.europa.ro

www.europa.eu

www.ec.europa.eu

www.consilium.europa.eu

www.consilium.europa.eu/european-council

www.ier.ro

www.inforeuropa.ro

www.euroactiv.ro

www.coe.int

www.mie.ro

[1] S. TANASESCU, Introducere in Dreptul Comunitar, 2006, pag.17, apud, T. STEFAN, Introducere in Dreptul Comunitar, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2006

[2] V. NISTOR, Drept Administrativ Comparat, Ed. Fundatiei Academice DANUBIUS, Galati, 2006, pag.131

[3] S. TANASESCU, Introducere in Dreptul., pag.21

[4] S. TANASESCU, Introducere in Dreptul., pag.22

[5] C.T. FALTICEANU, Structuri si institutii ale Uniunii Europene - curs, 2006, pag.5

[6] V. NISTOR, Drept Administrativ, pag.133

[7] V. NISTOR, Drept Administrativ, pag.136

[8] V. NISTOR, Drept Administrativ, pag.138

[9] V. NISTOR, Drept Administrativ, pag.139

[10] V. NISTOR, Drept Administrativ, pag.140

[11] S. TANASESCU, Introducere in Dreptul., pag.17

[12] S. TANASESCU, Introducere in Dreptul., pag.18

[13] S. TANASESCU, Introducere in Dreptul., pag.19

[14] S. TANASESCU, Introducere in Dreptul., pag.20

[15] S. TANASESCU, Introducere in Dreptul., pag.23

[16] S. TANASESCU, Introducere in Dreptul., pag.24

Documente similare

management

marketing

Upload!

Trimite cercetarea ta!
Trimite si tu un document!
NU trimiteti referate, proiecte sau alte forme de lucrari stiintifice, lucrari pentru examenele de evaluare pe parcursul anilor de studiu, precum si lucrari de finalizare a studiilor universitare de licenta, masterat si/sau de doctorat. Aceste documente nu vor fi publicate.