Axiomele comunicarii

Axiomele comunicarii

Reactia la aceasta abordare sistemica a comportamentului uman de comunicare (si care vede in comunicare un mecanism de organizare sociala) se va concretiza, in ceea ce-i priveste pe P.Watzlawick, J.H.Beavin si D.D.Jackson, intr-o cercetare de tip axiomatic, fondata pe intentia autorilor susmentionati de simplificare - prin enuntarea, sustinuta teoretic, a unor axiome fundamentale ale comunicarii, sau "proprietati simple ale comunicarii" cum le numesc autorii. "S-ar putea pune intrebarea pe ce baza vrem sa fundamentam un studiu al pragmaticii comunicarii umane. Vom incerca sa aratam() ca trebuie sa pornim de la cateva proprietati simple ale comunicarii, ale caror implicatii interpersonale sunt fundamentale. Vom vedea ca aceste proprietati joaca rolul de axiome in acest calcul al comunicarii umane pe care l-am descris."

1) Prima axioma paloaltista vieaza imposibilitatea non-comunicarii si constituie, conform autorilor de mai sus, axioma fundamentala a comunicarii: "Nu putem sa nu comunicam". Aparent banala (marile descoperiri au un aer familiar: cu cat o lege actioneaza mai general, cu atat ea trece mai neobservata, asimilabila unui adevar individual evident si usor de enuntat; Watzlawick et al. au numit insa aceasta proprietate si acesta este meritul lor), celebra premisa teoretica paloaltista are o maxima aplicabilitate in orice domeniu: "Comportamentul nu are contrariu. Altfel spus, nu exista 'non-comportament', sau, pentru a fi mai usor intelesi: nu se poate sa nu avem nici un comportament. Daca admitem ca intr-o interactiune orice comportament are valoare de mesaj(s.n.), adica este o comunicare, rezulta ca nu putem sa nu comunicam, fie ca vrem sau nu. Activitate sau inactivitate, cuvant sau tacere, totul are valoare de mesaj. Astfel de comportamente ii influenteaza pe ceilalti, iar ceilalti, la randul lor, nu pot sa nu reactioneze la aceste comunicari si, prin aceasta, comunica ei insisi. Trebuie inteles ca simplul fapt de a nu vorbi, sau a nu acorda atentie cuiva, nu constituie o exceptie de la cele spuse mai sus. »

Exemple prelevate din viata cotidiana ilustreaza aceasta teorema: un student care asteapta in tacere pe holul universitatii pauza de curs, rezemat de o balustrada, un client care sta asezat la bar priveste in gol, consumandu-si tacut cafeaua, un pasager dintr-un tren sau avion, tinandu-si ochii inchisi sau privind pe geam si ignorandu-si vecinul de fotoliu comunica amandoi acelasi eventual mesaj: nu vor sa fie deranjati, nu doresc sa poarte o conversatie; tot fara cuvinte, cei din jur decodeaza corect mesajul, lasandu-i in pace. Aparenta absenta a comunicarii este, de fapt, o comunicare non verbala. Cercetari interesante in acest sens s-au facut prin metoda "privarii de stimuli sociali"; persoane straine una de cealalta au fost plasate, in cadrul unui experiment, in aceeasi incapere, primind instructiunea "sa nu vorbeasca si sa nu comunice in nici un fel". Marturiile acestora, ulterioare experimentului, au relevat disconfortul resimtit de partenerii interactiunii: lipsa comunicarii a fost la fel de, sau chiar mai epuizanta decat un test sau un examen. (Aceeasi experienta poate avea loc si intr-un cadru organizational, cum ar fi cel al unui birou sau amfiteatru studentesc; abolirea comunicarii verbale si nonverbale - inclusiv a contactului vizual - intre profesor si studenti, respectiv intre lider si subaltern- este perceputa ca insuportabila dupa o perioada variabila de timp. Interesanta este si experienta - perceputa cu un grad maxim de disconfort - posturii subiectilor vorbitori cu spatele catre public!). Concluzia completeaza ipoteza imposibilitatii non-comunicarii: comunicarea este un proces natural, necesar, in situatii extreme, chiar vital. Intreruperea sau anularea comportamentului comunicativ sunt traite de catre subiectii interactiunii cu un maximum de frustrare, expresie a ceea ce am putea numi autoritatea simbolicului asupra biologicului.

2) Abordand, in cadrul problemei nivelurilor comunicarii, raportul dintre "continut" si "relatie", Watzlawick et al. propun o a doua importanta axioma: orice comunicare presupune o relatie. Acesta este un alt mod de a spune - afirma autorii - ca o comunicare nu se limiteaza la a transmite o informatie, ci induce in acelasi timp un comportament. Mai mult, continutul si relatia instituie un raport de incluziune: al doilea termen il inglobeaza pe primul, fiind, prin urmare, o metacomunicare: "Am ales in mod oarecum arbitrar sa spunem ca relatia inglobeaza sau subsumeaza continutul. La o analiza logica ar fi cel putin la fel de corect sa spunem ca o clasa se defineste prin elementele sale si, deci, continutul este cel care defineste relatia. Intrucat interesul nostru nu se refera in primul rand la schimbul de informatii, ci la pragmatica comunicarii, vom utiliza prima metoda." Comparand relatia de comunicare interpersonala cu functionarea unui calculator (teoria sistemelor constituind, de altfel, asa cum am vazut, principala sursa de inspiratie pentru membrii Colegiului Invizibil), autorii subliniaza faptul ca relatia sau metacomunicarea se poate exprima si intr-un mod nonverbal - strigat, zambet, postura etc. - sau, asa cum am vazut deja, chiar contextual. Ceea ce este foarte dificil, daca nu imposibil, in cazul special al comunicarii scrise: aici pot fi elaborate mesaje extrem de ambigue din punct de vedere al metacomunicarii, deoarece limbajul scris nu da, in mod obisnuit, instructiuni asupra propriului sau continut, astfel incat contaminarile dintre cele doua nivele - comunicare si metacomunicare - pot fi sursa de confuzie si paradox (limbajul poetic nu este singurul loc privilegiat al acestei contaminari, functia terapeutica a metaforei si rolul comunicarii paradoxale fiind unanim recunoscute in literatura de specialitate).

3) In continuare, o a treia proprietate fundamentala a comunicarii - interactiunea (sau schimbul de mesaje intre parteneri) atrage, pentru un observator exterior, concluzia ca o comunicare poate fi considerata drept o serie neintrerupta de schimburi. Aceasta secventialitate a comunicarii evidentiaza faptul indiscutabil ca punctarea structureaza elementele comportamentului, fiind esentiala pentru continuarea unei interactiuni: "Din punct de vedere cultural, avem in comun numeroase conventii de punctare. Ele nu sunt nici superioare, nici inferioare altor moduri de a puncta aceleasi fapte, insa ele servesc la structurarea secventelor in acelasi timp banale si importante."    Pe aceasta a treia proprietate analizata de ei, autorii Logicii comunicarii intemeiaza o alta axioma a comunicarii: natura unei relatii depinde de punctarea secventelor de comunicare intre parteneri, de felul in care fiecare dintre ei impune o ordine (germ.= Gestalt, rom.= Structura, Forma) si o coerenta proprii.

Ilustrarea acestei axiome poate fi facuta prin exemple dintre cele mai prozaice, extrase din episoade existentiale diferite: conflictele conjugale si relatiile internationale, in ambele cazuri dezacordul privind maniera de punctare a secventei faptelor fiind la originea "escaladarii cursei inarmarilor". In primul caz, de obicei, sotii distorsioneaza realitatea vietii lor de cuplu tocmai prin incapacitatea de a metacomunica privind modul lor deficitar de interactiune, adica avand opinii net diferite despre unul si acelasi aspect al vietii lor comune; si, in al doilea caz, sursa conflictului coincide tot cu un dezacord secvential: supralicitarea scapata de sub control a eforturilor declarate de inarmare in cazul a doua state potential inamice, la adapostul unei devize cuceritoare prin structura ei paradoxala - "Cea mai buna metoda de a pastra pacea este sa te pregatesti de razboi". Din punctul de vedere al teoriei comunicarii, ambele serii de comportamente comunicationale reprezinta secvente de afirmari si de negari ale unui mesaj initial; sunt interactiuni de tip oscilator "da-nu-da-nu-da-nu" care ar putea continua teoretic la infinit, insotite fie de acuzatii tipice de nebunie sau boala, fie de presupuse intentii agresive ca raspuns la presupuse iminente intentii invazioniste. Dilema si eroarea partenerilor - sustin Watzlawick et al - provin tocmai din punctarea vicioasa a structurii interactiunilor, fiecare dintre acestia delimitand in asa fel secventa comunicativa, incat sa ofere iluzia ca initiativa ii apartine. De altfel, aceasta axioma (a metacomunicarii) - privind secventialitatea interactiunilor - este cea mai des invocata in cazul comunicarii patologice.

4) Limbaj digital/limbaj analogic. Notiunile de limbaj digital, limbaj analogic corespund, in linii generale, dihotomiei verbal vs. nonverbal si se sprijina pe teoria specializarii cerebrale bilaterale, teorie cu mult mai veche decat s-ar crede, daca ne gandim ca, inca din anul 1844, anatomistul englez Artur Wigan isi intitula - dupa minutioase studii practice comparative - una din cartile sale: The Duality of the Mind. Precursor al neurochirurgiei moderne, medicul londonez intuieste, cu mijloacele si dotarile tehnico-medicale modeste ale epocii, bilateralizarea functionarii mentale si specializarea diferita a celor doua emisfere. Teoria - acceptata azi unanim in literatura psihiatrica (Cf. Paul Watzlawick - Nos deux cerveaux in Le langage du changement, Paris, Seuil, 1980) - emite ipoteza emisferei stangi ca emisfera dominanta, sediu al reprezentarilor logice, semantice si fonetice, responsabila cu procesarea analitica a informatiilor, sediu al limbajului, gandirii, lecturii, scrierii, calculului, intr-un cuvant, al comunicarii de tip digital: "Iata de ce aceasta emisfera a fost denumita majora sau verbala. Ea este cea care furnizeaza, probabil, raspunsurile de detaliu la testul Rorschach *. In termeni psihanalitici, functiile emisferei stangi corespund mai mult sau mai putin la ceea ce poarta numele de procese secundare. Ea este, de asemenea, la originea predominantei mainii drepte, contralaterale, ceea ce face ca mana stanga sa detina doar rol de asistenta. Aceasta specializare face ca, de aici, sa plece riscul de a nu vedea decat copacii, in detrimentul padurii. Leziunile emisferei stangi antreneaza handicapuri la nivelul dictiei, scrisului, calculului, judecatii si rationamentului. Complicatii surprinzatoare apar adesea; astfel, in urma unei emisferotomii stangi totale, un pacient poate sa cante cuvintele unui cantec, dar se dovedeste incapabil sa utilizeze termenii separat, in afara contextului cantecului

Functiile complementare sunt indeplinite de emisfera dreapta, specializata in ceea ce Watzlawick numeste perceperea holistica a relatiilor; ea reconstituie astfel structurile (Gestalt), fiind sediul intelegerii metonimice, metaforice, muzicale, asociative si sintetice. Este emisfera comunicarii analogice: "Limbajul emisferei drepte este arhaic (s.n.) si putin dezvoltat, ceea ce face ca aceasta emisfera sa fie ades calificata ca 'silentioasa'. Ea nu dispune de prepozitii si, de fapt, de nici unul dintre elementele gramaticale, sintactice si semantice ale emisferei stangi. Emisfera dreapta are tendinta de a se sprijini pe asociatii de sunete si pe confuziile intre sensul literal si cel metaforic; este inclinata sa utilizeze condensarile, cuvintele confuze, ambiguitatile, calambururile si alte jocuri de cuvinte, adica toate acele forme lingvistice asociate curent in psihopatologia schizofreniei. Este fara indoiala ca aceasta emisfera dreapta este cea care furnizeaza raspunsul global la testul Rorschach.'

5) Interactiune simetrica vs interactiune complementara Ultima axioma a comunicarii pe care ne propunem s-o abordam aici postuleaza ca orice schimb de mesaje este simetric sau complementar, dupa cum se bazeaza pe egalitate sau diferenta. Procesul de diferentiere a normelor comportamentului individual in cadrul unei interactiuni, descris de G. Bateson inca din 1935 in Culture Contact and Schismogenesis si analizat ulterior inclusiv in beneficiul dezamorsarii conflictelor politice internationale - prilej cu care L.F.Richardson impune sintagma "matematica a razboiului si a politicii externe" - este abordat pe larg si redefinit de catre membrii Scolii de la Palo Alto.

Pornind de la Bateson, Watzlawick et al continua studiul reactiilor indivizilor la reactiile celorlalti indivizi, considerand ca o interactiune biunivoca este capabila de a se modifica in timp, chiar si in absenta unei interventii externe: 'Numeroase sisteme de relatii intre indivizi sau intre grupuri de indivizi tind sa se modifice progresiv. Fie, de exemplu, unul din modelele de comportament adecvate cultural individului A si considerat drept model autoritar. Ne-am putea astepta ca B sa raspunda la acesta prin ceea ce se considera, din punct de vedere cultural, ca fiind supunere. Este posibil ca aceasta supunere sa favorizeze un alt act autoritar care va cere, la randul lui, supunerea. Avem astfel o relatie care se schimba progresiv si, daca nu intervin alti factori, A va deveni inevitabil tot mai autoritar, iar B din ce in ce mai supus.'

Este ceea ce autorii numesc tip de interactiune complementara, sprijinita pe inegalitatea, pe diferenta interrelationala, cand comportamentul unuia dintre parteneri il completeaza pe cel al celuilalt. In acest caz, exista tendinta de maximalizare a diferentei, existand doua pozitii diferite posibile: a) unul din parteneri ocupa o pozitie "inalta", superioara, principala, prima etc. de tip one-up; b) celalalt partener ocupa pozitia desemnata ca "joasa", inferioara, secundara etc. de tip one-down. Acest tip de relatie, ca si cel simetric, de altfel, este impus de un context social sau cultural: interactiunea diadica medic/pacient, cu variantele analist/analizat, psihoterapeut /client sau cele de tipul: mama/copil, vanzator/cumparator, profesor/elev, calau/ victima etc.

O relatie de tip complementar, bazata pe diferenta esueaza sa se transforme prin forta sau violenta intr-una de tip simetric, fondata pe egalitate; este cazul heteroagresivitatii, si a derivatelor sale: crima, viol, rapt etc. Intr-o interactiune simetrica veritabila, partenerii au tendinta sa adopte un comportament in oglinda, interactiunea lor intemeindu-se pe minimizarea diferentei. Daca in interactiunea complementa solidaritatea relatiei provine din adaptabilitatea a doi termeni neasemanatori, in cea simetrica solidaritatea relatiei se sprijina pe atractia similaritatii. Este cazul relatiilor de tipul complicitatii, iubirii, prieteniei, colaborarii sau competitivitatii[1]. Axiomele comunicarii propuse de membrii Colegiului Invizibil si analizate in acest capitol se pot regasi si verifica la majoritatea nivelelor de interactiune, inclusiv in comunicarea de tip organizational, avand, prin aceasta, in primul rand o importanta pragmatica. Cea care le domina, imposibilitatea de a nu comunica, implica faptul esential ca orice situatie interpersonala este o situatie de comunicare.

CONCLUZII La inceputul anilor '50 ai secolului trecut, antropologul si teoreticianul in stiintele comunicarii - Gregory Bateson incepea sa inlocuiasca , in cadrul intercultural al unui vast program de cercetare (incluzand specialisti din cele mai - aparent - dispersate domenii: lingvistica, psihiatria, antropologia, sociolocia, logica, matematica, biologia si chiar chimia) conceptul clasic, de linearitate, cu acela (preluat din nou-nascuta - in 1948 - cibernetica) de circularitate. Formularea - mai intai matematica - si interpretarea teoretica data de Norbert Wiener principiului retroactiunii a deschis perspectiva fascinanta a folosirii feed-back-ului in discipline extrem de diferite, incepand cu cele mai abstracte: matematica, fizica , cibernetica (in care termenul defineste un concept-cheie: mecanism de autoreglare) si pana la cele mai concrete, strict legate de universul ontic, biologic/psihologic/social; de altfel, Cl. Bernard il intuise in notiunea sa de stabilitate a mediului interior, reluat apoi de W. Canon sub denumirea de homeostazie, notiune preluata din cadrul biologic si extrapolata la cel psiho-social (orice coordonare senzorio-motorie implica interventia, cu functie de reglare, a feed-back-ului, furnizand in permanenta estimarile referitoare la distanta dintre performanta actuala si cea urmarita, in vederea reducerii ei).

Intalnit in interactiunile sociale, in teoriile invatarii sau in activitatea rezolvarii de probleme, precum si in activitatea cotidiana de comunicare prin interactiune verbala si nonverbala, feed-back-ul verbal (cu rol rectificare/ajustare a dialogului - in cadrul limbajului oral - prin aprobari/dezaprobari ale enunturilor interlocutorului) se refera, astfel, la o extensie implicita a enuntului prin inglobarea semnificatiei enuntului precedent - avand un rol esential, de exemplu, in achizitia limbilor (atat a celei initiale, materne, cat si a celor straine, ulterioare). Daca s-ar fi limitat fie si numai la introducerea acestui concept cu impact covarsitor - cum arata P. Watzlawick- in cercetarile lor teoretice si practice (antropologice, sociale, comunicationale, psihoterapeutice etc.), membrii Scolii de la Palo Alto ar fi ramas oricum in istorie, revolutionand - gratie vastului lor demers intercultural si mutatiilor metodologice fundamentale provocate prin aplicarea abordarii sistemice.

Valoarea cercetarilor grupului de specialisti reuniti in jurul lui Bateson - "prietenul si mentorul lor" - asupra interactiunii umane ramane una neinfirmata pana astazi, constituind actul de nastere al unei noi stiinte a comunicarii: pragmatica. In prezentarea generala pe care o face in La nouvelle communication, Yves Winkin subliniaza contributiile incontestabile aduse de catre membrii Colegiului, reuniti cu entuziasm intr-un "spatiu" intelectual comun ("invatam unul de la altul. "- afirma A. Scheflen intr-un interviu). Pentru toti acesti autori - Bateson, Weakland, Watzlawick, Jackson, Beavin, Birdwhistell, Scheflen, Hall, Mead, Goffman, Haley, Satir sau Ruesch - comunicarea reprezinta un proces social permanent, implicand totalitatea comportamentelor umane.