|
|
|
Functiile limbajului
Nu numai istoria lingvisticii, dar si cea a filosofiei si psihologiei limbajului a insistat asupra acestor tipuri de raport, propunand definitii si clasificari diferite si deplasand accentul, dupa orientare si autor, pe una sau alta din functiile limbajului. Printre cele dintai clasificari ale acestor functii este cea facuta de Karl Bühler inca din 1934, si denumita de el: "modelul organic, instrumental al limbajului"; autorul distinge, astfel, intre: 1. functia de reprezentare sau referentiala (despre obiectul discutat); 2. functia expresiva sau subiectiva (privitoare la vorbitor) si 3. functia de apel, conativa sau intersubiectiva (referitoare la receptor). Ulterior, Bühler inlocuieste acesti termeni cu: simbol, simptom, semnal, obiectul aparand ca realitate separata, la care ne putem sau nu referi. Sa mentionam ca un model oarecum asemanator ofera autoarea romanca sus-citata, insistand insa pe configuratia triadica a comunicarii si pastrand acelasi numarul functiilor limbajului: de expresie, de reprezentare si de apel.
In 1963, in Essais de linguistique générale I, Roman Jakobson dubleaza numarul functiilor propuse de Bühler, incluzand - in cunoscuta "hexada a comunicarii" - printre componentele esentiale, contextul si enumerand, astfel, cele sase functii care aveau sa se impuna pentru mult timp, de-acum incolo, in teoria comunicarii:1.Functia emotiva (centrata pe emitator); 2. Functia conativa (centrata pe destinatar); 3. Functia referentiala (centrata pe context); 4. Functia poetica (centrata pe mesaj); 5. Functia fatica (centrata pe contact) si 6. Functia metalingvistica (centrata pe cod), in urmatoarea configuratie:
R E F E R E N T I A L A
CONTEXT
E M O T I V A P O E T I C A C O N A T I V A
F A T I C A
CONTACT
M E T A L I N G V I S T I C A
COD
Iata cum diferitele definitii ale comunicarii insista, intr-o masura sau alta, asupra mecanismelor care faciliteaza dezvoltarea interactiunii prin limbaj, asupra fenomenelor de simbolizare si asupra mecanismelor de transmitere a continuturilor: comunicarea este privita, simultan, ca proces si ca rezultatul acestui proces. Asa cum am putut constata, spre sfarsitul anilor patruzeci ai secolului trecut, cele mai multe dintre definitii converg inspre ceea ce Abraham Moles a numit schema canonica a comunicarii, la care -in ultima instanta- ar fi reductibila orice situatie reala sau fictiva de interactiune prin limbaj si care implica: a. un emitator (destinatorul lui Jakobson) - care poate fi atat o fiinta, cat si un grup de fiinte; b. un canal fizic (definit sau nedefinit) prin care mesajul sa poata circula in secvente ordonate de elemente cunoscute, reperabile si identificabile; c. un receptor (destinatarul lui Jakobson) care primeste mesajul, avand un anumit comportament observabil, consecinta a experientei bipolare la care participa; d. un cod comun, repertoriu de semne sau elemente mutual impartasite, de care emitatorul se foloseste pentru a le asambla intr-un: e. mesaj pe care receptorul va incerca sa-l identifice."Teoria comunicarii este deci, in esenta, o teorie structuralista; isi propune sa descompuna universul in fragmente de cunoastere (s.n.), capabila fiind sa intocmeasca un catalog al acestora, pentru a recompune apoi un model, simulacru al acestui univers, aplicand anumite reguli de asamblare sau de interdictie, dar ea cauta legi de ansamblu plecand de la aceste elemente, opozitii pertinente (figura/fond) si devine, prin aceasta, o atitudine dialectica opunand figura si fondul, formele si mesajul, ordinea si dezordinea, semnalul si zgomotul. Aceasta teorie s-a nascut intr-un cadru tehnic ingust, acela al randamantului mesajului telegrafic.(s.n.)"
Conventia de tip behaviorist a unei comunicari privite ca proces linear stimul-raspuns (S→R), sursa de ordine, coeziune si unitate, presupune, dupa Denis McQuail, un numar de elemente si etape implicate, care nu pot contura o singura definitie; autorul identifica un numar de 15 aspecte inerente oricarui act comunicativ:
. Simboluri, vorbire, limbaj
. Intelegere - receptare
. Interactiune, relatie - schimb activ, coorientare
. Reducerea incertitudinii - dorinta care duce la cautarea de informatie in scopul adaptarii
. Procesul - intreaga secventa a transmiterii
. Transfer, transmitere - miscare conotativa in spatiu sau timp
. Legatura, unire - comunicare in ipostaza de conector, de articulator
. Trasaturi comune -amplificarea a ceea ce este impartasit sau acceptat de ambele parti
. Canal, purtator, ruta - o extensie a "transferului", avand ca referinta principala calea sau
"vehiculul" (sistem de semne sau tehnologie)
. Memorie, stocare - comunicarea duce la acumularea de informatie
. Raspuns discriminatoriu - accentuarea acordarii selective de atentie
. Stimuli - accentuarea caracterului mesajului de cauza a raspunsului
. Intentie - accentueaza orientarea catre un scop a actului comunicativ
. Momentul si situatia - privilegierea contextului actului comunicativ
. Putere - comunicarea ca mijloc de influenta in cadrul organizational
Diversitatea aspectelor de mai sus ne-ar putea face sa ne intrebam mai degraba ce nu este comunicarea, decat ce este aceasta, extinzandu-i limitele de definire la limitele insesi ale socialului. Structuralistii - daca n-ar fi sa-i citam decat pe Lévi-Strauss, Chomsky ori Barthes - au exploatat acest reper plauzibil in evolutia a ceea ce B.Mi ge numeste "gandirea comunicationala"; raportul de echivalenta intre comunicare si societate apare la Lévi-Strauss atat in Tropice triste, cat si in Antropologia structurala, autorul concepand, asa cum am vazut, interpretarea societatii in ansamblu in functie de o teorie a comunicarii; el compara regulile, ceremonialurile si sistemele de inrudire primitive cu un vocabular sui-generis, oferind o imagine "utilizabila"a tipului de raporturi de comunicare pe care oamenii le intretineau.
Daca, pe de o parte, modelul hexadic jakobsonian al functiilor comunicarii sufera de schematism, iar, pe de alta parte, interpretarea structuralista devine ambigua prin reducerea schimbului de mesaje la comunicarea lingvistica, diagrama realizata in 1980 de Catherine Kerbrat-Orecchioni pentru evidentierea raporturilor care se stabilesc intre limbaj si realitatea desemnata prin limbaj aduce un plus de coerenta si flexibilitate, subliniind inconstanta si non-identitatea actantilor in procesul de comunicare. In viziunea autoarei, opozitia de tip saussurian limba vs vorbire este substituita prin alta: competenta vs performanta (termeni preluati din gramatica generativ-transformationala a lui Noam Chomsky), pentru a ilustra mai bine caracterul instabil, fluctuant al utilizarii limbii de la un vorbitor la altul.
a) Competenta - acceptata ca fiind innascuta si independenta de variabila socio-culturala de catre sustinatorii teoriei ineiste a aparitiei si dezvoltarii limbajului - desemneaza acea capacitate pe care o are un locutor-auditor ideal al unei anumite limbi de a construi si recunoaste un numar nelimitat de fraze corecte din punct de vedere gramatical, de a le interpreta si de a face comparatii intre acestea; competenta desemneaza, de fapt, cultura implicita a limbii, adica acel sistem interiorizat de reguli responsabil de intuitia gramaticala a subiectilor vorbitori. Vorbim, asfel, de o "competenta universala" constituita din regulile care se regasesc in gramaticile tuturor limbilor, complementara unei "competente particulare", constituita din regulile specifice ale unei anumite limbi.
b) Performanta - pe de alta parte, desemneaza utilizarea concreta a limbii in procesul de comunicare, sau, mai pe scurt, utilizarea, actualizarea competentelor. Atunci cand are loc procesul enuntarii, ascultarii, intelegerii sau retinerii unei fraze, performanta depinde de competenta, dar si de un un numar variabil de alti factori, cum ar fi limitele memoriei, atentia, contextul fizic si social, relatiile dintre interlocutori etc., studiul performantei fiind, in esenta, un obiectiv al psiholingvisticii si al pragmaticii. Caracterul finit al competentelor nu elimina, cel putin teoretic, posibilitatea unor performante infinite.
La polii relatiei de comunicare sunt plasate "constrangerile universului discursului", prin care se stabilesc sau se respecta limitele si particularitatile situatiei comunicative. Fara a fi numiti, emitatorul si receptorul sunt identificati datorita unor sarcini comuncationale diferite, la nivelul producerii mesajului (activitate specifica emitatorului), respectiv al interpretarii acestuia (activitate specifica receptorului); antrenarea in actul de comunicare presupune corespondenta competentelor utilizatorilor de limbaj: lingvistice si paralingvistice, ideologice si culturale etc. Determnarile "psy", imprevizibile prin configuratia lor proprie fiecarui comunicator, sunt, in general, comune tuturor fiintelor umane, gradul lor de variabilitate conturand profilul psihic individual, implicit unicitatea, irepetabilitatea fiecarui act de comunicare
Teoria mizeaza pe sursele limbajului, asa cum sunt ele enuntate de miscarea structuralista, adica deopotriva naturale, innascute, si culturale, dobandite; sursa naturala presupune premisa ca limbajul este un dat genetic al rasei umane, aparut in cadrul unei retele semantice derivata din cultura unei societati si determinate de cod, canal si context. Diferitele culturi si subculturi (acestea din urma definite ca sisteme de credinte, valori, norme si solidaritati care sustin moduri de activitati minoritare, uneori chiar parazite in raport cu societatea conventionala; dupa N.Goodman, formele distincte de comunicare in cadrul subculturilor confera un sentiment de identitate membrilor grupului) pot dezvolta pattern-uri semnificante variate in una si aceeasi situatie, ca urmare a comportamentului deprins in conditii specifice, prin practici anterioare."Ca act voluntar, comunicarea este rezultatul unei optiuni: dintr-un univers semnificant sunt alese anumite semnificatii; alegerea implica libertate, insa libertatea, in acest caz, este limitata de anumite constrangeri. (s.n.) Constrangerile discursului decurg (a) din necesitatea de a respecta corectitudinea morfo-sintactica si (b) din cadrul relativ stabil al lumii inconjuratoare, cadrul general in care se produce comunicarea si care creeaza "obiceiuri" a caror expresie lingvistica se realizeaza prin repetitii: unor situatii care se repeta le corespund mesaje identice sau comparabile."
