CHARLES SANDERS PEIRCE SI MODELUL TRIADIC AL SEMNULUI

Charles Sanders Peirce. Modelul semnului si al semiozei.

Daca pentru Saussure si lingvistica de obedienta saussuriana semnul rezulta din reuniunea semnificantului si semnificatului sau a formei expresiei si formei continutului, pentru lingvistica anglo-americana semnul este o entitate ternara (modelul triadic al lui Ogden-Richards din 1923, "The Meaning of Meaning", reamenajare a triunghiului lui C.S. Peirce, modelele lui Rudolf Carnap (1946), Ch. Morris (1946), Th. Sebeok (1974), John Lyons (1977) etc.).

Considerat cel mai important filosof al Americii si intemeietorul semioticii moderne, C.S. Peirce (1839-1914) este o personalitate de prin ordin in istoria gindirii americane, de anvergura unui Leonardo da Vinci. Logician, chimist, istoriograf, cartograf, prieten al lui Wiliam James care ii atribuie paternitatea pragmatismului, Peirce este autorul unei opere monumentale (de peste 100.000 pagini) din care au fost publicate postum opt volume de Collected Papers (infra C.P.).

Stralucitul eseu din 1867 "On a New List of Categories" il situeaza pe Peirce alaturi de marii filosofi ai categorialitatii: Aristotel, Kant, Hegel. Estimind ca un fenomen poate fi considerat ca pura posibilitate, existenta reala (actualitate) sau lege (generalitate), Peirce stabileste trei categorii fundamentale ("logico-faneroscopice") pentru orice" faneron" (fenomen): Firstness, Secondness, Thirdness (Primitate, Secunditate, Tertitate). Conceptul de faneron are a extensiune extrem de vasta: de la senzatie si perceptie la emotie, amintire, numar sau obiect. Aceste categorii sunt produsul unei analize a conditiilor necesare elaborarii unei gindiri adevarate, mai precis, eficace (pragmatismul lui Peirce).

Intre 1865 si 1914 Peirce a redactat circa 75 de caracterizari (definitii) ale semnului ce evidentiaza esenta relatiei semiotice:"semnul tine locul a ceva intr-o anumita privinta" (C.P. 2.228), iar "lucrul" cu aceasta caracteristica (de a tine locul a ceva) este denumit representamen (C.P. 1.564).

"Semnul tine locul obiectului nu sub toate aspectele ci numai in raport cu un fel de idee pe care am numit-o fundament (ground) al representamenului"(C.P. 2.228). In termeni moderni s-ar putea vorbi de trasaturi pertinente (ca in fonologia structurala) de "proprietati emergente" (U. Eco) datorita carora recunoastem intr-o caricatura pe omul politic reprezentat sau intr-o schita sumara amplasamentul unei cladiri.

Semnul peircian, acel aliquid stat pro aliquo este deci o relatie triadica dependenta de cele trei categorii: ale primitatii, secunditatii si tertitatii altfel spus ale calitatii posibile, existentei reale si gindirii mediatoare (C.P.1.530)

Virfurile A (semnificant), B (semnificat) si C (referent) sunt in acord cu analiza traditionala a semnificatiei (exprimata de pilda in maxima scolastica): "vox semnificat rem mediantibus conceptibus" (St. Ullmann, 1957: 71). Relatia indirecta intre A si C (mediata de concept) este indicata in diagrama printr-o linie punctata.

Aceste elemente au fost controversate in istoria lingvisticii, unii cercetatori au considerat semn lingvistic doar semnificantul (A). Altii au introdus solidaritatea A+B (Saussure). In sfirsit Peirce prin introducerea notiunii de referent (C) a permis explicarea oricarei practici semiotice (atit lingvistice cit si non lingvistice).

interpretant (Peirce)

referinta (Ogden-Richards)

semnificat (Saussure)

continut (Hjelmslev)

conotatie (Stuart Mill)

B

representamen (Peirce)                  obiect (Peirce)

simbol (Ogden-Richards)         A C denotatie

semnificant (Saussure)                    referent (Ogden-expresie (Hjelmslev) Richards

(cf. si U. Eco, 1988: 39)

Intr-o perspectiva diacronica il putem situa pe Ferdinand de Saussure in contextul psihologiei asociationiste si al sociologiei lui Durkheim (C. Mounin il considera pe Saussure "homme de son époque"); de aici definirea semnului ca entitate psihologica (CLG: 99), in timp ce Peirce isi devanseaza epoca prin denuntarea psihologismului (cf. in Scrisori catre Lady Welby).

In semiotica lingvistica de traditie saussuriana teoria peirciana a semnelor a ramas nedescoperita, desi in 1923 Ogden-Richards schiteaza sumar semiotica peirciana (The Meaning of Meaning). Descoperirea lui Peirce este atribuita lui Roman Jakobson, iar difuzarea ideilor sale in Europa lui Umberto Eco si Gérard Deledalle. Viziunea peirciana a fost pe drept cuvint calificata o viziune pansemiotica a universului, pentru ca omul, gindirea si cunoasterea au fost definite si investigate ca entitati semiotice: "The entire universe is perfused with signs if it is not composed exclusively of signs" (C.P. 5.448).

Ca fenomen al tertitatii "semnul este un prim numit representamen aflat intr-o relatie triadica cu un secund numit obiect si capabil sa determine un tert numit interpretantul sau" (C.P. 2.274).

Semnul apare la Peirce ca "ceva care sta pentru cineva in locul a ceva intr-o anumita privinta". El se adreseaza cuiva, ceea ce inseamna ca creeaza in mintea acelei persoane un semn echivalent sau mai dezvoltat. Acest semn pe care il creeaza il numesc interpretant al primului semn. Semnul sta in locul a ceva, obiectul sau. El sta in locul acestui obiect in raport cu un fel de idee" (C.P. 2.228).

Peirce defineste aceasta actiune triadica a semnului, acest proces in care semnul are un efect cognitiv asupra interpretului, ca semioza: "orice actiune dinamica sau actiune a fortei brute, fizice sau psihice, are loc intre doi subiecti (care reactioneaza in mod egal si unul si celalalt sau unul este agent si celalalt pacient, partial sau integral) sau este rezultatul unmei actiuni intre perechi. Dimpotriva, prin semioza eu inteleg o actiune sau influenta care implica cooperarea a trei subiecti care sunt semnul, obiectul sau si interpretantul, aceasta influenta tripartita nefiind rezolvabila in actiune intre perechi" (C.P. 5.484).

Ceea ce este fundamental in teoria peirciana este pe de o parte caracterul ternar al semnului si pe de alta parte faptul ca semnul (natural sau artificial) nu este o specie preexistenta, ci rezultatul interactiunii celor trei elemente, interactiune ce constituie semioza (infinita).

Celor trei elemente ale semnului le corespund trei directii de cercetare:

i) gramatica pura sau speculativa, legata de representamen si care va constitui sintaxa in terminologia lui C. Morris;

ii) logica legata de problema adevarului care va deveni semantica lui C. Morris;

iii) retorica inteleasa ca studiu al legilor prin care un semn genereaza un altul, prin care gindirea produce o alta gindire (C.P. 2.229).

Aceasta a treia directie cu categoria sa fundamentala de interpretant constituie cheia de bolta a semioticii peirciene prin notiunea de semioza infinita (orice semn implica un altul, este generat de alte semne si instituie un sistem virtual infinit de semne). Experienta didactica si cea stiintifica reprezinta exemple paradigmatice de situatii semiotice de semioza infinita: termenii noi sau complecsi sunt interpretati prin imagini, diagrame, definitii de accesibilizare si in ultima instanta prin corespondentii intraductibili din limbi straine (latina, engleza).

Interpretantul imediat asa cum este dat la inceputul procesului semiozei conduce prin interpretantul dinamic la obiectul dinamic si prin interpretantul final la noua semnificatie a termenului la capatul procesului semiozei. Textul literar poate fi considerat un interpretant imediat de la care prin activitatea de lectura (interpretantul dinamic) se poate ajunge la interpretarea finala, practic nelimitata, asigurata de interpretantul final. In comparatie cu Saussure care privilegiaza aspectul structural, acronic al limbii ca sistem, constituit pe baza opozitiilor sintagmatic/paradigmatic, sincronie/diacronie, limba/vorbire, Peirce introduce presiunea contextului social materializat in norme, conventii, "habit" (obicei).

Simplificind inevitabil lucrurile (dar cum a remarcat pertinent Paul Valéry simplul este fals, dar complexul este inutilizabil), am putea spune ca la Saussure domina perspectiva sintactica, pozitionala a semnelor (metafora jocului de sah ca principiu explicativ pentru functionarea sistemului limbii nu este fortuita), iar la Peirce esential este aspectul explorator, euristic al devenirii infinite a semnelor - semioza nelimitata.

In fond cele doua directii nu sunt incompatibile: semnul este baza semioticii sau practicii semnificante, asa cum semioza este spatiul formarii/transformarii semnelor (cf. si U. Eco, 1984). Accentul saussurian este paradigmatic si spatial, cel peircian este sintagmatic, dinamic, temporal, ceea ce nu exclude insa existenta categoriei polare: contextualizarea prin conceptul saussurian de vorbire si sistematica repertoriului de semne in numeroasele clasificari peirciene.

2. Semn si/sau referent

Daca pentru lingvistica saussuriana semnul - de natura diadica - rezulta din reuniunea semnificantului si semnificatului, pentru lingvistica anglo-americana semnul este o entitate ternara (cf. Ogden-Richards, Peirce, Morris, Sebeok, Lyons), ale carui componente sunt: i) semnificantul (representamen la Peirce, simbol la Ogden-Richards); ii) semnificatul (interpretant la Peirce, referinta la Ogden-Richards) si iii) realitatea denotata (referentul la Ogden-Richards, obiectul la Peirce).

Pentru Saussure, semnul lingvistic reuneste un concept si o imagine acustica, un semnificat si un semnificant (CLG: 99) intr-o asociere arbitrara, in timp ce simbolul cunoaste un "rudiment de legatura naturala intre semnificant si semnificat" (CLG: 181); de aceea balanta poate functiona ca simbol al justitiei, iar un car nu; pentru C.S. Peirce dimpotriva, simbolul este pur conventional, bazat pe obicei, pe o dispozitie sau regula generala (C.P. 447). De aceea va trebui sa distingem simbolul de tip saussurian care este simbolul cultural traditional de simbolul peircian de tip stiintific (simbol chimic, algebric etc.)

Taxinomia peirciana

Intreaga teorie moderna a semnelor a dezvoltat si sistematizat intuitiile, anticiparile si clasificarile lui C.S. Peirce care a fost considerat pe buna dreptate drept parintele semioticii.

Pornind de la componentele semnului (representamen, interpretant, obiect) Peirce a stabilit trei trihotomii ale semnului, bazate pe criteriul calitatii (caracterizarea semnului in sine), al reprezentarii (raportul semn-obiect) si al relatiei (raportul semn-interpretant). Ni se pare semnificativ de mentionat faptul ca trihotomia desemneaza o diviziune in trei termeni ordinali, in care al treilea il implica pe al doilea si acesta la rindul sau pe primul.

In conformitate cu primul criteriu (al calitatii) Peirce va distinge: qualisemnul sau "calitatea care este semn" (actualizata de tonul vocii, culoarea sau textura unei haine).

sinsemnul (token) sau "lucrul sau evenimentul dotat cu existenta reala"; el reprezinta replica sau ocurenta concreta a legii semnului (type) abstract, de plida cuvintele si frazele imprimate pe aceasta pagina ce reprezinta actualizarea genului discursiv: text stiintific semiotic; sinsemnul ca fenomen secund implica cel putin un qualisemn;

legisemnul (type) sau modelul  abstract al sinsemnului, "o lege care este semn".

Tipul nu poate fi cunoscut decit prin intermediul ocurentelor (token) dar fiecare replica poate fi investita cu sens doar pentru ca exista o lege care o face sa semnifice (cf. si U. Eco, 1988: 74).

Cea de-a doua trihotomie indubitabil cea mai cunoscuta priveste relatia semn/obiect sau mai precis relatia prin care semnul isi reprezinta obiectul:

- semnul iconic trimite la obiectul sau in virtutea unei analogii, a faptului ca proprietatile sale corespund intr-un anume fel proprietatilor obiectului. Cum va afirma Morris mai tirziu (1946: 362) un semn este iconic in masura in care poseda proprietatile denotatului sau; astfel ca o fotografie, o fotocopie, o diagrama, un tablou dar si un graf, o formula logica sunt semne iconice;

- indicele intretine o relatie fizica (de contiguitate) cu obiectul. Este cazul giruetei care indica directia vintului, al fumului ce releva existenta focului, al febrei - indice al bolii. Tot ceea ce atrage atentia este un indice: un strigat, un claxon etc. Peirce considera ca un indice s-ar traduce prin injonctiunea: "Priveste acolo!" (rolul degetului intins in ostensiunea directa, al sagetii ca indicator de orientare spatiala). Un indice autentic nu are drept obiect decit un existent, apartinind categoriei secunditatii, singura susceptibila sa intre intr-o relatie factuala directa. Ca secunditate, indicele implica totdeauna un semn iconic, aspect contraintuitiv si ermetic al semioticii peirciene. Astfel pata de singe (emblema a unei crime atroce comise in preajma unei biserici) configureaza imaginea lui Crist consacrata de traditia imagologica. In plan lingvistic intra in categoria semnelor indiciale pronumele demonstrative, pronumele personale, adverbele aici/acolo, numele proprii;

- semnul simbolic nu se leaga de obiectul sau nici printr-o relatie fizica, nici printr-o relatie de similaritate; raportul cu obiectul este stabilit printr-o conventie a comunitatii care utilizeaza semnul respectiv (un cuvint, o fraza, un simbol logic, un simbol matematic sunt semne stabilite printr-un contract social). Simbolul este deci semnul care isi reprezinta obiectul in conformitate cu o lege generala si efectiva. "El este corelat obiectului sau in virtutea unei idei a spiritului care il utilizeaza, idee in absenta careia raportul nici nu ar exista" (C.P. 2.298). Constient de faptul ca notiunea de simbol are numeroase semnificatii si ca adaugarea unui sens nou nu ar face decit sa complice lucrurile, Peirce estimeaza ca "semnificatia de semn conventional sau dependent de un obicei (innascut sau dobindit) nu este nicidecum o semnificatie noua, ci pur si simplu intoarcerea la semnificatia originala" (C.P. 2.297).

Din punctul de vedere al naturii interpretantului Peirce distinge:

- rhema - semnul unei posibilitati calitative;

- dicisemnul - semnul unei existente actuale, hic et nunc;

- argumentul - teza care dovedeste adevarul, spre deosebire de dicisemn care afirma doar existenta obiectului.

Gérard Deledalle (1979: 37) sugereaza urmatorii termeni pentru caracterizarea celor 9 clase de semne determinate de categoriile logico-faneroscopice si trihotomia semnului.

(J. Fisette, 1990: 23)

Cele 9 spatii ale tabelului precedent nu reprezinta categorii de semne ci pure pozitionari logice; semnul se construieste prin combinarea elementelor apartinind fiecarui nivel trihotomic in conformitate cu reguli de ierarhizare. Doar 10 combinatii sunt posibile. Tabelul urmator (C.P. 2.264) prezinta cele 10 clase de semne. Spatiile separate cu linii groase indica clase de semne asemnanatoare intr-o singura privinta, spatiile adiacente contin clase de semne asemanatoare din doua puncte de vedere, iar fiecare virf al triunghiului desemneaza o clasa care difera de celelalte doua sub toate aspectele posibilie.

Qualisemnul desemneaza deci calitatea pura abstrasa din lumea fenomenala.

Sinsemnul postuleaza existentul individual. Prin intermediul sau pot fi figurate insa si entitati fictionale (licorne, centauri, martieni, personaje romanesti).

Sinsemnul indicial rematic nu face decit sa indice o prezenta (plinsul sau strigatul disperat al cuiva, o nenorocire, doliul, un deces in familia celui care il arboreaza) iar pronumele demonstrative, persoanele care il folosesc in context.

Sinsemnul dicent tine locul unui referent care il afecteaza direct (girueta miscata de vint, urma pasilor imprimata pe sol etc.).

Legisemnul iconic atribuie unei calitati caracterul de generalitate (de la o figura geometrica, cercul caracterizat prin "circularitate" la un model sau arhetip: Père Goriot, "icon" al parintelui devotat).

Legisemnul indicial rematic indica posibilitatea de a fi realmente afectat de obiect, exemplul canonic fiind pronumele demonstrativ, asa cum se va incorpora in fiecare replica particulara.

Legisemnul individual dicent este un semn conventional (legisemn) cu o actualizare specifica (o sirena de pompieri indica in momentul concretizarii sale existenta unui incendiu dar in acelasi timp soferilor un anumit comportament).

Simbolul rematic este in principiu substantivul decontentualizat.

Simbolul dicent ca si simbolul rematic este corelat obiectului sau printr-o asociatie de idei foarte generala; dar spre deosebire de sistemul rematic prezinta un existent hic et nunc, sub un anumit aspect.

Argumentul este un semn complex, un hipersemn general despre un fenomen general (teoriile stiintifice).

Iconicitate/indicialitate/simbolizare

1. Iconicitate

Fata de "verbocentrismul" epocilor trecute, trebuie sa admitem ca lumea contemporana se situeaza in buna parte sub semnul imaginii (care domina diverse practici sociale cum ar fi publicitatea, propaganda, mass-media in general). In fata cresterii exponentiale a informatiei, transmiterea cunostintelor recurge la codificarea iconica (diagrama, tablou, schema, grafic etc.) capabila sa realizeze stocarea economica, sintetica, usor lizibila a datelor.

Si cu aceasta ajungem la un aspect fundamental al teoriei iconismului si anume: gradul de conventie sau codificare a semnelor iconice. Este vorba de anumite grile perceptive (social si cultural marcate) care orienteaza producerea/receptarea semnelor iconice (in cazul producerii avem de-a face cu o activitate de schematizare-eliminare a trasaturilor non pertinente; in cazul receptarii cu o identificare bazata pe citeva trasaturi pertinente). De aceea orice semn iconic, efect al codificari unei experiente perceptive, necesita un proces de invatare; adesea vedem intr-un obiect ceea ce suntem invatati sa vedem.

Desi intricarea nivelelor (indicial, iconic, simbolic) a fost deseori subliniata (C.S. Peirce, T. Sebeok, J. Lyons etc.), natura graduala a iconicitatii (C. Morris, 1946: 191, "Iconicity is a matter of degree") nu a fost utilizata ca parametru diferential pentru o taxinomie a semnelor.

2. Indicialitate

Dupa cum am mai amintit, trihotomia lui Peirce nu stabileste clase pure, ci aspecte care interfereaza in functionarea oricarui tip de semn (evident in proportii si corelatii diferite). Din acest punct de vedere semnul este arhitectural.

Diferenta fundamentala intre iconic si simbolic pe de o parte si indicial, pe de alta parte, rezida in distinctia reprezentare/vs/prezentare. Aceasta opozitie a fost relevata de C. Morris (1938: 24-25) care vorbeste despre semne ±caracterizante (semnele iconice/vs/indiciale). Intr-adevar, indicele nu caracterizeaza ceea ce denota si nu este similar obiectului denotat, el este realmente afectat de obiectul la care trimite (C.P. 2.248).

Daca semnele iconice si simbolice reprezinta analogic sau nu referentul, semnele indiciale implica prezenta obiectului cu care se afla intr-o relatie concreta de contiguitate (fumul fata de foc, febra fata de boala etc.).

Pe linga implicatia de existenta, indicialitatea se distinge de iconicitate si simbol prin ponderea sporita a non textualitatii, a realizarii ostensive gestuale (girueta - indice al directiei vintului, barometrul - indicator al ploii, mersul leganat indicind un marinar etc.).

Puterea explicativa a acestei trihotomii (corelabila cu cea ontologica a Primitatii/Secunditatii/Tertiaritatii) rezida in generalitatea asocierilor sale; astfel, in perspectiva temporala (C.P. 447-448), semnul iconic reprezinta o experienta trecuta, indicele este legat de experienta prezenta, in timp ce simbolul fixeaza reguli de urmat in viitor.

Ca si iconicitatea, indicialitatea cunoaste o gradatie in raportul fata de referent (asa cum o mica fotografie in alb si negru a Giocondei seamana mai putin cu modelul real decit tabloul celebrului pictor italian, la fel fotografia unor amprente este o "indepartare" de referent, o indicialitate secundara).

3. Simbolizare

Prin simbol vom intelege semnul al carui caracter reprezentativ rezida in faptul ca exista o regula care ii determina interpretarea. Toate cuvintele, propozitiile, cartile si celelalte semne conventionale sunt simboluri (C.P. 2.292). Simbolul este o tertitate ("Thirdness" apud Peirce), o "ens rationis" bazata pe regularitate si conventie (C.P. 464).

Simbolul este semnul cu statutul semiotic cel mai controversat: pentru Hjelmslev este un non semn fiind o entitate monoplana, pentru Ogden-Richards este corespondentul semnificantului saussurian, iar pentru Saussure este semnul motivat opus celui lingvistic (nemotivat). Dar spre deosebire de aceasta definitie "motivata" a simbolului (cf. CLG: 101), intr-un text anterior (1894) Saussure admite conceptul de simbol conventional: "Prin simbol independent intelegem categoriile de simboluri care au acest caracter definitoriu de a nu avea nici un fel de legaturi vizibile cu obiectul desemnat" (F. de Saussure, apud M. Arrivé, 1981: 13).

Descoperirea si dezvoltarea semioticii peirciene reprezinta un castig epistemologic si metodologic indubitabil: textul ca hipersemn, abductia - "tropism al spiritului catre adevar" ca tip valid de inferenta alaturi de inductie si deductie, semioza infinita ca modalitate de aprehensiune a lumii ca totalitate sub semnul unor potentialitati de dezvoltare. Semiotica nu este doar un simplu instrument notional susceptibil sa ne ajute in analiza diverselor semne care compun universul nostru social; devenim noi insine locul si timpul in care opereaza semioza (cf. formula lui Deledalle le sujet est un adverbe de lieu et de temps). Altfel spus, nu noi controlam procesele de semioza, ele definesc conditiile vietii noastre afective, sociale intelectuale.

BIBLIOGRAFIE

DELEDALLE, Gérard, 1979, Théorie et pratique du signe, Paris, Payot.

ECO, Umberto, 1988, Le signe, Paris, Labor.

FISETTE, Jean, 1990, Introduction à la sémiotique de C.S. Peirce, Montréal, XYZ, Coll. Etudes et Documents.

MORRIS, Charles, 1946, Signs, Language and Behaviour, Englewood Cliffs, Prentice Hall.

PEIRCE, Charles Sanders, 1936-1966, Collected Papers of C.S. Peirce, ed. Charles Hartshorne, Paul Weiss, Arthur Burks, Cambridge, Harvard University Press.

EXERCITII

Definiti urmatoarele concepte cu propriile cuvinte: icon, indice, simbol, referent, semioza.

Comentati: "The entire universe is perfused with signs".

Rezumati conceptia perciana a semnului.

Dati exemple de iconicitate olfactiva vizuala.

Discutati cu proprii termeni dezbaterea contemporana privind culoarea.

Discutati urmatoarele simboluri culturale: cutia Pandorei, camasa Deianeirei, arca lui Noe, calul troian, Galateea, pasarea Phoenix, patul lui Procust, turnul Babel etc.

Identificati modelele culturale ale iubirii: "atras ca un magnet", "mi-am pierdut capul", "m-a vrajit", "dragostea lor a murit", "sunt nebun dupa el".