|
|
|
Obiectul si istoricul cooperarii politienesti internationale
1. Scurt istoric privind cooperarea politieneasca internationala
Nevoia unei cooperari politienesti intre state s-a manifestat inca de la inceputul secolului XX in spatiul european. Sefii politiilor din tarile europene au fost cei care au simtit nevoia unei cooperari intre state in vederea combaterii fenomenului infractional.
Daca nevoia de cooperare politieneasca s-a impus inca de la inceputul secolului XX, cu atat mai imperioasa este reclamata astazi, in conditiile unei permeabilitati fara precedent a frontierelor, a extraordinarelor posibilitati de deplasament a persoanelor ceea ce faciliteaza mobilitatea fenomenului criminalitatii.
Dezvoltarea progresiva a primelor forme de cooperare politieneasca au determinat, intr-o anumita faza, principiile si mecanismele acestei cooperari intre organele judiciare in vederea informarii, descoperirii si tragerii la raspundere juridica a infractorilor internationali.
In anul 1901[1] cu ocazia unui congres desfasurat la Montevideo, capitala Uruguaiului, argentinianul Juan Vucetich, directorul Serviciului de identitate judiciara din Buenos Aires, a propus crearea unui organism international care sa asigure o colaborare mai stransa intre autoritatile politienesti din intreaga lume.
Peste cativa ani, ideea a fost avansata si in Europa de catre belgianul Hans Gross, judecator de instructie, autorul celebrului "Manual pentru uzul judecatorilor de instructie" subintitulat "Criminalitatea sistematica".
La originea Interpolului de astazi sta, fara indoiala, "Primul Congres de politie judiciara", ale carui lucrari s-au desfasurat in perioada 14-18 aprilie 1914 in Principatul Monaco.
La aceasta manifestare cu caracter international, care constituia un prim inceput de cooperare, au participat politisti si juristi din 14 tari, printre care si Romania si cu aceasta ocazie s-au dezbatut patru probleme principale:[2]
stabilirea celor mai adecvate mijloace de accelerare si simplificare a procedurii de urmarire a infractorilor;
perfectionarea metodelor de identificare a infractorilor;
crearea unui fisier central international;
unificarea procedurilor de extradare a infractorilor dati in urmarire internationala de catre politiile statele.
Argumentand necesitatea ajutorului politienesc reciproc in lupta contra bandelor internationale de infractori, unul dintre participantii la acest congres arata ca: "Politiile nationale nu pot face uz decat in mod restrans de mijloacele moderne de comunicatie, aflate la indemana tuturor particularilor. Daca un infractor poate lua in deplina securitate expresul care-l va duce intr-o tara unde sa-si poata pierde urma, politistul se loveste de barierele vamale. Politia care respecta reglementarile legale internationale trebuie sa foloseasca calea diplomatica, mult mai inceata si mai greoaie, astfel ca in marea majoritate a cazurilor infractorul va sta sa profite de ragazul ce i se acorda cu atata generozitate".
Desi problemele abordate la acest congres au fost multiple singurul acord la care s-a ajuns a fost instituirea unui sistem unic de clasificare a infractorilor, metoda dactiloscopica obtinand castig de cauza in dauna metodei antropometrice.
Recunoscand utilitatea unor astfel de reuniuni internationale in materie de politie, participantii au hotarat ca urmatorul congres sa aiba loc in luna august 1916 la Bucuresti.
Primul razboi mondial a impiedicat transpunerea in fapt a acestui proiect.
Abia in 1923 intre 3-7 septembrie s-a desfasurat la Viena, din initiativa sefului politiei austriece, dr. Johannes Schober, al doilea Congres de politie judiciara, la care au participat sefii politiilor din Austria, Danemarca, Egipt, Franta, Germania, Grecia si Ungaria.
In ultima zi a Congresului, participantii au hotarat crearea primului organism de cooperare politieneasca "Comisia Internationala de Politie Criminala" (C.I.P.C.) cu sediul la Viena, avand drept scop principal, asigurarea cooperarii internationale in materie de politie.
Aceasta Comisie Internationala de Politie Criminala si-a desfasurat activitatea in mod normal incluzand in componenta sa 34 de tari, majoritatea de pe continentul european, printre care si Romania.
Politia nationala romana a fost reprezentata la toate reuniunile anuale ale acestui organism, delegatia fiind condusa in permanenta de dr. Eugen Bianu, director general adjunct al politiei, care la trei adunari generale a fost ales vicepresedinte al organizatiei.
Deci, se poate afirma cu certitudine ca Romania se numara printre membrii fondatori ai OIPC - INTERPOL de astazi.
In anul 1938 s-a tinut la Bucuresti cea de a 16-a adunare generala a C.I.P.C., cu care prilej delegatii au hotarat ca urmatoarea reuniune sa aiba loc in 1940 tot la Bucuresti, insa inceputul celui de al doilea razboi mondial a impiedicat acest lucru si chiar a curmat cooperarea politieneasca pe plan mondial.
Invadarea Austriei de catre armatele germane si dezlantuirea celui de al doilea razboi mondial au daunat profund functionarii Comisie Internationale de Politie Criminala, care in 1945 disparuse practic de pe arena internationala, dupa ce, printr-un artificiu grosolan de procedura, sediul acesteia in 1942 fusese transferat la Berlin.
Recrudescenta criminalitatii europene in anii imediat urmatori marii conflagratii mondiale a facut sa se resimta din nou necesitatea unui organism international de cooperare politieneasca.
Intre 6-9 iunie 1946, din initiativa sefului politiei belgiene, F.E.Louwage, a avut loc la Bruxelles o conferinta la care reprezentantii autoritatilor judiciare din 17 tari au decis reconstituirea Comisie Internationale de Politie Criminala, al carui sediu s-a mutat la Paris.
Incepand din 1946 istoria acestei organizatii de cooperare politieneasca internationala a fost marcata de o serie de reforme si realizari care i-au sporit influenta si capacitatea de lupta impotriva criminalitatii internationale.
In 1949, Consiliul Economic si Social al ONU a acordat CIPC statutul de organizatie consultativa de tip B.
In 1956, cu ocazia celei de a 25-a Adunari Generale care a avut loc la Viena, statutul CIPC a fost complet modernizat pentru a putea fi adaptat la exigentele unei cooperari la scara mondiala.
Totodata, s-a hotarat schimbarea denumirii in Organizatia Internationala de Politie Criminala - INTERPOL prescurtat OIPC - INTERPOL.
In 1961 Serviciul de contrafaceri si falsificari, care din 1946 functiona la Haga in Olanda, a fost integrat Secretariatului General al OIPC - INTERPOL de la Paris.
In 1967 aceasta organizatie numara deja 100 de tari membre.
In 1971 OIPC - INTERPOL a semnat un "Angajament special de cooperare" cu Organizatia Natiunilor Unite, acord aprobat de Consiliul Economic si Social si de Adunarea Generala Interpol.
In 1973 avand in vedere dezvoltarea relatiilor multilaterale pe plan international ale tarii noastre, la propunerea Ministerului de Interne s-a aprobat reafilierea militiei romane la OIPC Interpol.
In 1992 au fost admise inca patru tari ca membre Interpol, Albania, Estonia, Lituania si Letonia, in prezent aceasta organizatie de cooperare politieneasca internationala numarand 176 state membre.
2. Obiectul cooperarii politienesti internationale
In general, obiectul unei asemenea cooperari intre politiile statelor, il constituie combaterea criminalitatii nationale si internationale in ansamblu, urmarirea si arestarea infractorilor dati in urmarire internationala, schimbul si centralizarea informatiilor cu caracter politienesc si alte activitati.
Termenul de "criminalitate internationala" nu se refera in mod expres la o anume categorie de infractiuni determinate ci cuprinde o gama larga a acestor fapte antisociale.
In ultimii ani, configuratia criminalitatii internationale a cunoscut mutatii importante, materializate mai ales prin recrudescenta unor infractiuni cum sunt: terorismul, traficul de droguri, traficul de persoane, traficul de opere de arta, de moneda falsa etc.
Unele din aceste infractiuni sunt definite prin diverse conventii internationale cum sunt de exemplu: falsul de moneda (Conventia din 1929) sau reprimarea exploatarii fiintei umane si proxenetismul (Conventia din 1949), Conventia unica privind stupefiantele din 1961 etc.
Alte infractiuni prezinta un caracter international in circumstante determinate de comportamentul autorului ca de exemplu:
actele preparatorii ale unei infractiuni, efectuate intr-o tara si consumarea infractiunii in alta tara sau in mai multe tari;
infractiuni de acelasi gen, comise succesiv in mai multe tari;
autorul unei infractiuni comisa intr-o tara se refugiaza in alta tara pentru a nu fi tras la raspundere juridica;
transferarea produsului unei infractiuni, a obiectelor sau documentelor care au servit la comiterea ei, din tara respectiva unde s-a comis, pe teritoriul altei tari.
Acestea ar fi numai unele din situatiile care ar putea constitui obiectul unei conlucrari internationale in materie politieneasca, deoarece cautarea si descoperirea autorilor acestor infractiuni, ori arestarea lor in vederea extradarii, presupun un amplu schimb de informatii, de investigatii si cercetari la scara internationala.
Cooperarea nu se limiteaza numai la urmarirea, prinderea si extradarea infractorilor dati in urmarire internationala, ci vizeaza si alte aspecte. Lupta internationala impotriva crimei inseamna de fapt, aditionarea actiunilor desfasurate de catre politiile nationale ale tuturor tarilor ce au semnat conventii, tratate ori fac parte din organizatii internationale specializate in lupta impotriva criminalitatii.
In limitele competentelor lor nationale stabilite prin legi, regulamente si alte norme de drept, autoritatile politienesti dintr-o tara pot coopera si actiona in beneficiul unei politii din alta tara, la solicitarea acesteia. De retinut, din cele expuse, ca lupta impotriva crimei pe plan mondial nu este opera si atributul unor "superbrigazi" internationale de politie, compuse din "superdetectivi" care se deplaseaza dintr-o tara in alta in urmarirea si arestarea infractorilor.
Obiectul cooperarii, in limitele legislatiei internationale ale statelor cooperante, cuprinde probleme cum sunt:
schimbul de informatii privind infractorii internationali;
transmiterea unor documente cu caracter politienesc;
audierea unor martori sau persoane suspecte;
supravegherea activitatii unor persoane aflate pe teritoriul altui stat decat cel al carui cetatean este, la cererea statului interesat;
efectuarea unor investigatii pentru identificarea unui infractor sau a unor obiecte furate etc.
Volumul si varietatea motivelor de cooperare politieneasca sunt considerabile si diversificate. Spre edificare trebuie mentionat obiectul intelegerilor, Protocoalelor, Conventiilor si Programelor incheiate de Ministerul de Interne din Romania si ministerele similare din alte tari, conform carora partile se obliga sa coopereze si sa-si acorde asistenta in domenii variate cum sunt: combaterea terorismului, a traficului de droguri, a activitatilor economice ilegale, a traficului cu masini furate, a trecerii ilegale a frontierei, preluarea cetatenilor, asigurari logistice (schimb de experienta, specializari, dotari cu tehnica etc.).
Continutul documentelor de cooperare cuprind tot mai des prevederi care incurajeaza schimbul de specialisti in materie, schimbul de tehnologie, pregatirea cadrelor in scoli proprii (de exemplu: conform Declaratiei de colaborare intre Ministerul de Interne al Romaniei si Ministerul de Interne al Republicii Franceze si al Programului de cooperare in domeniul sigurantei interne pe anul 1991, se prevad o serie de probleme privind schimbul de specialisti pe domenii de activitate, inclusiv scolarizarea unor politisti romani in Franta pe termene diferite).
Desigur, prevederile documentelor de colaborare converg de fiecare data spre scopul principal al colaborarii, si anume prevenirea si combaterea a ceea ce practica internationala denumeste "criminalitatea internationala".
