DREPTUL IN DACIA ROMANA

DREPTUL IN DACIA ROMANA

1. Izvoare si institutii juridice

Este cunoscut ca in Dacia exista, inca inainte de cucerirea romana, un sistem de drept local nescris, care reglementa complexa viata economico-sociala, raporturile dintre locuitori si chiar dintre state [1].

Imperiul roman si-a adus in Dacia nu doar armatele, administratia si sistemul financiar, ci si dreptul roman scris. Dreptul dac a coexistat cu dreptul roman, urmandu-se principiul ca se poate aplica cultura locala daca ea nu contravine dreptului roman.

Ca urmare a convietuirii paralele a doua sisteme de drept, cu timpul acestea au intrat inevitabil in contact, au imprumutat elementele pozitive, aparand astfel un drept nou daco-roman.

In perioada de inceput, cand amintirea conflictelor era vie in constiinta locuitorilor, romanii si dacii inclinau sa-si respecte normele, religiile si traditiile, mai ales ca existau raporturi de la invingatori la invinsi, de la stapani la dominanti.

Statutele claselor sociale in aceasta perioada erau clare, normele de drept aveau un caracter ferm, fiecarei categorii sau persoane i se atribuia setul de reguli corespunzator. Cu timpul, apropierea dintre romani si daci s-a facut in limitele convietuirii normale, populatia a inceput sa foloseasca limba latina ca limba oficiala, iar regulile de drept au inceput sa fie folosite in comun [2].

In primii ani, cetatenii romani isi faceau un crez din folosirea exclusiva a dreptului quiritar, chiar daca era rigid, cu multe formule solemne si simboluri, si exclusivist categoriei lor. In virtutea lui "ius civile", cetatenii aveau toate drepturile politice si civile. Ei se bucurau de "jus comercii" sau "comercium", in virtutea caruia incheiau acte juridice de comert, schimb si transfer de proprietate conform dreptului roman

Casatoriile se incheiau cu folosirea solemnitatilor instituite de 'conubium' sau 'jus conubii', care le garanta transferul cetateniei urmasilor lor ca in metropola romana. Ostasii legiunilor, veteranii si ceilalti cetateni doritori sa faca parte din numeroasele legiuni sau garnizoane militare din Dacia isi reglementau viata dupa 'ius militie', adevarat cod al onoarei si demnitatii militare, ce cuprindea reguli privind intreaga viata ostaseasca.

Dreptul de a alege, cu toate regulile privind modul cum se realiza alegerea unor cetateni in functiile de conducere ale statului, era reglementat de 'jus suffragii'. Un drept special se referea la dreptul de a candida si de a fi ales intr-o magistratura, un drept al onoarei numit "jus honorum".

Aceste reguli romane nu puteau sa fie folosite decat de cetatenii romani, existand din acest punct de vedere o segregare fata de intreaga populatie, indiferent de conditia de bogat sau sarac, liber sau sclav. Chiar si latinii locuitori ai municipiilor, intemeietorii de pagi si vici, sau chiar locuitori ai coloniilor, nu aveau drepturile cetatenilor romani. Ei foloseau regulile dreptului comercial, 'jus comercii'. Pentru incheierea actelor necesare, latinii se bucurau de o fictiune juridica, "latinii fictivi", in baza careia incheiau acte de drept civil.

Peregrinii, majoritatea populatiei dace din provincie, precum si strainii care nu erau cetateni sau latini foloseau la incheierea actelor juridice " jus gentinum". Dintre peregrini, cei care luptasera direct impotriva romanilor sau care erau locuitori din cetatile dace distruse de romani ca urmare a opozitiei in razboi, erau numiti peregrini dediticii, aveau o conditie sociala umila, nu puteau sa calatoreasca la Roma, nu puteau deveni cetateni. Actele juridice incheiate de acestia se realizau in forma si continut potrivit cutumei locale.

Daca fiecare categorie sociala avea posibilitatea sa foloseasca un anumit tip de drept in relatiile dintre membrii sai, trebuia sa se rezolve si problema reglementarii raporturilor juridice intre locuitorii cu statut juridic diferit. Jus gentium rezolva reglementarile relatiilor dintre autohtoni si cetateni sau latini. Ins gentium era mai evoluat, era eliberat de formele solemne ale dreptului civil, considerand ca element principal in realizarea raporturilor juridice manifestarea de vointa a partilor. Fizionomia supla a dreptului gintilor a dus la folosirea sa in schimburile de marfuri, in comert sau in relatiile familiale, unde existau probleme de casatorie sau filiatie intre locuitori cu statute sociale diferite.

Cu timpul, pe parcursul estomparii conflictelor dintre daci si romani, in procesul convietuirii comune, convietuire din care au aparut interese provinciale comune, familii mixte de romani si daci, legaturi de rudenie si filiatie, raporturi economice stranse, cu interese concrete, care trebuiau rezolvate intr-un mod rapid si comod, s-a folosit atat dreptul civil, cat si dreptul gintilor, cutumele si dreptul local. Folosirea unui amalgam de reglementari intr-un timp de peste 170 de ani a dus la crearea in Dacia a unui sistem de drept nou, daco-roman.

2. Proprietatea

Institutie juridica fundamentala a oricarei societati, dreptul de proprietate in societatea daco-romana era exercitat in doua forme principale, si anume: dreptul de proprietate quiritara si dreptul de proprietate provinciala [3].

Dreptul de proprietate quiritara era exercitat doar de cetatenii romani in virtutea calitatii lor de cetateni speciali, care beneficiau de toate drepturile politice si civile. Bucurandu-se de ius italicum, cetatenilor romani li se aplica, printr-o fictiune juridica, drepturi de proprietate ca si in Latium, considerandu-se ca pamantul provinciei poate fi asimilat cu pamantul Italiei. Acest tip de proprietate conferea drepturi suplimentare cetatenilor romani, care nu plateau taxe sau impozite pe aceste terenuri.

Dreptul de proprietate provinciala era exercitat de cetatenii liberi din Dacia. Potrivit traditiei romane, pamantul cucerit de statul roman devenea pamant public, "ager publicus", folosirea lui facandu-se de catre autohtoni doar ca posesiune si uzufruct. Cu toate acestea, detinatorii de terenuri in Dacia aveau drepturi reale asupra pamantului, exercitandu-si prerogative deosebit de largi. Astfel, drepturile locuitorilor din provincii consfinteau posibilitatea mostenirii, transmiterea prin vanzare sau alte acte intre vii era posibila, uzucapiunea functiona de asemenea. In provincii exista institutia "prescriptio longi temporis", ca o forma a uzucapiunii, in baza careia posesia timp de 10 ani pentru cei prezenti sau 20 de ani pentru cei absenti, ducea la respingerea actiunii de revendicare.

Dupa anul 212, cand majoritatea locuitorilor liberi ai provinciilor obtin cetatenia romana, iar pamantul provinciei este supus in totalitate taxelor si impozitelor, diferentele dintre proprietatea quiritara si provinciala se estompeaza in cadrul unui proces de unificare a celor doua forme. Din moment ce detinatorii de terenuri plateau toate taxele si impozitele asupra terenului, ideea de proprietate suprema a statului se reduce in favoarea adevaratilor proprietari, care il detin si-l exploateaza, pot sa-l instraineze sau sa-l lase mostenire.

Pe langa forma de proprietate aplicabila terenurilor, exista proprietatea peregrina, ce se aplica bunurilor si lucrurilor apartinand populatiei autohtone. Asupra actelor si faptelor juridice peregrine actionau institutiile dreptului gintilor "jus gentium", in baza caruia peregrinii isi protejau bunurile si-si conservau drepturile, ei neavand beneficiul dreptului comercial. Cu toate acestea, in ceea ce priveste furtul sau unele pagube cauzate pe nedrept, se foloseau, printr-o fictiune juridica, prevederile dreptului civil sau comercial, considerandu-i pe peregrini ca cetateni romani.

3. Familia

Regimul juridic al persoanelor era reglementat diferit, in functie de statutul de care beneficia persoana respectiva[4]. Problemele se ridicau doar la casatoria unui cetatean roman cu o peregrina, sau a unui locuitor de un anumit statut cu o persoana cu un statut inferior. In mod traditional, atunci cand se realizau astfel de casatorii ele aveau ca efect decaderea celui cu statut mai inalt in pozitie inferioara.

Intre peregrini, relatiile erau reglementate de ius gentium, dar si de legile si obiceiurile locale. Toate regulile privind casatoria, adoptia, infratirea, sclavia intre pelegrini erau din cele gasite in dreptul dac si traditiile locale.

Deoarece viata economica si comertul se dezvolta foarte mult, natura obligatiilor cunoaste o reglementare amanuntita si complicata, ca urmare a intrepatrunderii elementelor din cele trei forme de drept: quiritar, provincial si peregrin. Forma, elementele contractelor si efectele acestora difera de dreptul roman, avand finalitati noi. Succesiunea este cunoscuta, realizandu-se fie prin testament, fie ab intestat (fara testament). Testamentul era de regula oral. In provincie, un cetatean roman putea sa aiba ca mostenitor pe un autohton, acestia avand un drept pasiv (trstamenti actio pasiva).

4. Tabulele cerate

Tabulele cerate, numite astfel de istoricii mai vechi, tripticele numite astfel dupa forma lor de alcatuire sau tablite cerate - denumire rezultata din suportul de scriere format dint-o pelicula de ceara, reprezinta documente inestimabile pentru stirile si informatiile ce le contin despre sistemul de drept in secolul al II-lea e.n.[5]

Tabulele cerate sunt formate din trei suporti din lemn, cu legatura intre partile componente. Materialul lemnos este scobit in interior, unde s-a turnat un strat de ceara, apoi s-a netezit pentru ca sa se scrie cu un styl (obiect cu varful ascutit) textul cursiv al actului intocmit. Prin faptul ca se inchideau una deasupra celeilalte, tabulele nu se stergeau, ba se puteau conserva mai mult timp. Nu credem ca initiatorii lor au dorit sa le pastreze sute si sute de ani, dar probabil o intamplare le-a adus in fata cercetatorilor. Ele au fost descoperite intre anii 1786 si 1856 la Alburnus Maior, devenita intre timp Rosia Montana.

Fiind izvoare sigure de informatii, au fost cercetate cu interes din punct de vedere istoric, filologic si juridic. Intre anii 164 - l67 e.n. s-au intocmit o seama de acte, care ulterior au fost ascunse la Alburnus Maior, exploatare de aur din vremuri stravechi. La descoperirea lor ele au fost cercetate in privinta continutului, astfel ca Th. Momssen le-a publicat textul in Corpus Inscriptionum Dacicarum. Din cele 25 de tabule gasite, numai 14 au putut fi citite si reconstituite, 11 ramanand indescifrabile, fiind deteriorate de vreme.

In cele 14 tablite lizibile se regasesc patru acte de vanzare, trei contracte de munca, un contract de societate, un contract de depozit, doua contracte de imprumut, un proces verbal de desfiintare a unei asociatii funerare, lista cheltuielilor pentru organizarea unui banchet si obligatia unei persoane de a plati o datorie.

Din cercetarea continutului si formei actelor intocmite, raportate la perioada de timp cand s-au realizat acestea, concluzia este ca reprezinta acte juridice de drept daco-roman.

Unul dintre contractele de imprumut mentionat intr-o tabula este intre o femeie daca, Aduenna lui Boto, in calitate de creditor, care printr-o simpla conventie stabileste imprumutul si obligatia de a plati dobanzi. In dreptul civil roman femeile nu puteau incheia acte juridice in nume propriu, ceea ce conduce la ideea ca s-au folosit norme de drept local, cutumiar. Cu privire la obligatia de a plati dobanzi prin simpla conventie, s-a admis ca aceasta prevedere a fost inserata ca urmare a influentei dreptului grec.

O alta tablita cerata ne dezvaluie adevarate operatii bancare, in contractul de asociere din 28 martie anul 167, prin care Cassius Trontius si Iulius Alexander fac o societate de imprumut (mai exact o societate de camatarie, fiindca se intrebuinteaza expresia "societas damistoria" - damista in latina insemnand camatar), pe termen de 16 luni. Primul aduce drept capital suma de 5oo de dinari, iar cel de al doilea 267 dinari. Castigul si paguba se vor imparti in mod proportional (aecquis portionibus). Contractul este intocmit in localitatea Duesara din regiunea aurifera a Muntilor Apuseni. Un act de imprumut mai este intocmit si in 20 octombrie 162 de Iulius Alexander, prin care el imprumuta pe Alexander Cari cu 60 de dinari.

O alta operatiune bancara este mentionata intr-o tabula cerata unde este descrisa realizarea unui depozit prin care bancherul se obliga sa transmita deponentului, cu titlu de proprietate, o suma pe care a primit-o in pastrare. Din continut reiese ca actul a fost incheiat in scopul de a proba o obligatie asumata intr-un alt act, intocmit probabil dupa cutuma locala.

Tot privitor la operatiuni bancare au fost gasite texte cu privire la capital, dobanda si garantii, ceea ce ne conduce la ideea unei activitati financiare intense in aceasta zona de exploatare aurifera. Ni se infatiseaza trei stipulatiuni utilizate pentru o seama de operatiuni juridice.

Contractul de locatiune de servicii ne-a parvenit din continutul unei tabule: 'Memnius al lui Asclepios, nestiutor de carte, inchiriaza lui Aurelius Adjutor munca bratelor sale pe termen de aproape sase luni, adica din ziua facerii actului, 20 mai 164, pana la 13 noiembrie acelasi an". Va primi in schimb suma de 70 de dinari 'si daca ar dori sa se retraga sau sa inceteze munca fara voia administratorului, adica a lui Aurelius Adjutor, va trebui sa dea de fiecare zi cate 5 resterti in numerar. Iar daca apa ar patrunde in mina, deci l-ar impiedica sa lucreze, se va socoti in proportie. Daca administratorul va intarzia sa-i plateasca simbria pe timpul muncit, va fi supus aceleiasi sanctiuni (platind deci cate 5 resterti in numerar zilnic). Facut la Immenosum Majus, scrie Flavius Secundiarus. Martori sunt: Titus al lui Beussant, zis si Bradua, si Socratio a lui Socratio".

In acest contract de locatiune de servicii ni se enumera obligatiile partilor, punandu-se problema suportarii riscurilor, chiar atunci cand obligatia nu poate fi indeplinita ca urmare a interventiei fortei majore. Daca initial riscurile sunt pentru muncitor, mai tarziu, in dreptul clasic, cazul fortei majore duce la nesanctionarea locatorului si la plata pretului.

Daca prin conventia partilor se inlatura o regula de drept general privitoare la riscuri inseamna ca muncitorul accepta conditiile impuse, ca urmare a necesitatii de a castiga un salariu chiar in aceste conditii.

Tabulele cerate ne-au conservat si patru contracte de vanzare cumparare, din care trei au ca obiect vanzarea de sclavi, iar unul vanzarea unui imobil. Din continutul acestor contracte se desprind mai multe trasaturi ale dreptului daco-roman.

In primul rand, cu privire la forma de intocmire a actelor se poate arata ca difera de dreptul roman. In dreptul roman vanzarea se facea ca urmare a consimtamantului, remiterea obiectului si plata pretului, existand obligatia vanzatorului de a garanta pentru evictiune si vicii. In Dacia se gasesc mai multe acte ce se utilizeaza in vederea vanzarii, astfel: declaratia de cumparare, clauza privind pretul, clauza privind garantia pentru evictiune si vicii, declaratia garantului.

In al doilea rand, pentru vanzare se realizeaza doua acte distincte: mancipatiunea, ca un act de drept civil, si apoi un contract consensual de vanzare. Desi mancipatiunea este un act de drept civil care se practica doar intre cetateni romani, cu forme solemne, asupra unui obiect al vanzarii romane, cu prezenta cantaragiului si cantarului, precum si a cinci martori, totusi ea s-a folosit in dreptul daco-roman ca o forma noua, de inspiratie romana, forma ce produce efecte juridice.

Desi noile forme ale dreptului daco-roman nu respectau in totalitate prevederile dreptului roman, nu exista o contradictie intre manifestarea de vointa si efectele ce se produc, ci doar in mod aparent aceste acte nu sunt concordante cu forma documentelor clasice. Ne gasim in fata unor institutii noi, create pentru a rezolva in mod functional problemele privind transmiterea proprietatii prin vanzare.

Concluzia cu privire la forma si continutul acestor acte de drept daco-roman este aceea ca ele au asimilat elemente comune atat de la dreptul civil, cu precadere mai ales la forma, dar si din dreptul gintilor si cutumele locale, astfel incat s-a ajuns la o tehnica juridica variata, noua, care corespundea realitatii vietii sociale de atunci, necesitatii incheierii unor acte intre locuitori cu un statut juridic total diferit: cetateni, coloni, peregrini, liberti etc. Dreptul daco-roman, format in timp si spatiu cu poporul daco-roman, a fost un element principal de contopire a doua civilizatii extrem de bine conturate, contribuind astfel la realizarea unei sinteze ce cu timpul se va chema poporul roman.