NORME DE CONDUITA IN CADRUL OBSTII SATESTI

NORME DE CONDUITA IN CADRUL OBSTII SATESTI

Satul, obstea sateasca, uniunile de obsti si formatiunile politico-economice prestatale s-au condus dupa reguli si norme de drept care erau in stransa legatura cu proprietatea asupra pamantului, relatiile sociale care se dezvoltau privitoare la folosirea si exploatarea agricola si tot ce tinea de productia naturala inchisa, de schimbul de produse si practicarea unor mestesuguri. In acest context, chiar si regulile de baza ale convietuirii sociale s-au numit "obiceiul pamantului" sau" legea tarii", terminologie care deriva din timpuri deosebit de vechi si care continua fara intrerupere secole de-a randul, pe tot parcursul formarii poporului roman din punct de vedere etnic si mai apoi pana la jumatatea secolului al XVII-lea, cand apare in societate dreptul scris. Dreptul roman feudal este un drept nescris, el reglementand activitatile sociale in procesul muncii, stabilind in acest context statutul persoanelor si modul de rezolvare a diferendelor dintre acestea, intr-o procedura de judecata unanim acceptata.

1. Proprietatea devalmasa

In oranduirea feudala, principalul mijloc de productie a fost pamantul, proprietate in jurul careia s-au realizat toate relatiile sociale, culturale, traditiile si cultura. Pamantul satelor, creat cu truda bratelor prin desteleniri, amenajari, defrisari sau indiguiri, a fost obiectul principal, furnizor de produse necesare traiului comunitatii, de la cereale, legume si fructe pentru hrana oamenilor, la furaje pentru animale, minereuri pentru prelucrarea armelor si podoabelor, sare, titei si pacura, materii prime pentru olarit, constructii, lemn pentru incalzit si constructii. In legatura cu pamantul exista permanent in feudalism disputa cu privire la stapanirea lui, la formele de proprietate care au evoluat in timp. Proprietatea asupra pamantului a locuitorilor satelor era o proprietate comuna, in devalmasie[1]. Pamantul obstesc era denumit "mosie", denumire provenind de la "mosul" sau "stramosul" comun, constituind proprietatea tuturor membrilor si generatiilor de sateni. Fiind o proprietate neindividualizata, satenii aveau drept de folosinta asupra intregului patrimoniu. Obstea, prin reprezentantii sai, "oameni buni si batrani", avea permanent controlul asupra acestui patrimoniu, luand masuri de conservare, aparare si repartizare pentru munca.

Fiind un drept al tuturor generatiilor de sateni, generatia ce-l stapanea nu-l putea instraina in tot sau in parte, traditia stabilind regula unitatii proprietatii. Cu toate acestea, pentru realizarea practica a folosintei pamantului, acesta era lotizat si destinat folosirii indelungate a acestor loturi, cum este spre exemplu lotul de casa si curte, sau folosinta pe termen de un an, care se numea 'sort' sau mai tarziu 'soarte', care se exercita asupra lotului de cultura, pana la ridicarea recoltei, cand intra din nou in devalmasie si era folosit ca loc de pajiste pentru animale.

Putem aprecia ca folosinta personala a pamantului a fost un element primar spre proprietatea privata, elementul care a dus la realizarea diferentei de avere, de posibilitatea de a dispune de mai multe resurse necesare pentru o dezvoltare ulterioara a activitatii comerciale, sau, de ce nu, pentru reinvestire intr-un nou ciclu de productie.

Tot proprietate devalmasa era proprietatea comunitatii satesti asupra turmelor de oi, hergheliilor de cai sau ciurdelor de vite, care constituiau rezerva alimentara permanenta. Asupra unei parti din recolta, care se depozita pentru eventuale timpuri de primejdie si bejenie, sau pentru anotimpuri de seceta, se exercita proprietatea devalmasa, controlul, supravegherea si paza obsteasca.

In devalmasie existau si unele bunuri constituite cu efortul intregii comunitati, cum au fost morile, iazurile, locurile de adapat vitele, fantanile, podurile si drumurile, chiar si bisericile sau locasurile de inchinaciune, care, conform cu credinta ortodoxa, sunt proprietatea credinciosilor.

Desi padurile erau de cele mai multe ori exploatate in mod liber, totusi proprietatea devalmasa a satului se exercita asupra padurilor "curatate", numite "curaturi". Din aceste defrisari se realizau mai apoi noi terenuri de exploatare agricola, vii, livezi si prisaci. Acolo unde erau pamanturi cultivabile, acestea se creau din desteleniri de pajisti. Toate aceste terenuri necesitau un urias volum de munca in comun din partea satenilor, munca in cadrul careia se stabileau relatii ce trebuiau conduse dupa reguli stricte, sau norme de munca aplicabile in toate comunitatile satesti.

2. Norme si traditii ce reglementau relatiile de munca

In lunga perioada a mileniului migratiilor popoarelor, autohtonii tinuturilor strabune s-au format ca popor in procesul vechilor lor indeletniciri traditionale, desfasurand fara intrerupere activitatile economice, la adapostul muntilor si dealurilor, ascunzandu-se de furia navalitorilor in padurile imense, apoi revenind pe vetrele natale dupa ce urgia migratorilor se muta in alte parti.

Populatia obstilor satesti era formata in special din plugari si crescatori de vite. Perfectionarea uneltelor de munca si mai ales a plugului cu brazdar de fier a dus la dezvoltarea culturilor de grau, mei si secara pe intinse terenuri, ce se intindeau din lunci pana pe dealurile subcarpatice. Continua folosire a uneltelor de fier a dus la aparitia unor meserii de prelucrare a fierului si exploatare a carbunelui necesar producerii si prelucrarii acestuia. Marile exploatari miniere au necesitat concomitent si exploatari de lemn si constructii deosebite din piatra. Popoarele migratoare nu aveau interes sa distruga sau sa inceteze viata economica, aceasta ducand implicit la diminuarea taxelor si birurilor lor. Agricultura, meseriile si cresterea animalelor sunt deosebit de atent supravegheate de stapanirile vremelnice abatute asupra locuitorilor tarii, fiind consemnate chiar si in documente[2].

Diploma Ioanitilor din 1247 aminteste de morile, fanetele, semanaturile si pasunile din teritoriile romanesti. Productia unor sate se poate constata si din darile care le erau impuse.

Astfel, in anul 1075, locuitorii unui sat bihorean trebuiau sa dea anual manastirii Sf. Benedict "doisprezece porci de cinci ani, douasprezece masuri de miere (masura fiind de trei vedre n.a.), precum si tot atatea capite de fan". Un alt document, din anul 1811, arata obligatiile unui sat somesan fata de comitele Kulcheny constand din: "un bou de trei ani, un porc de un an, o galeata de miere, fiecare casa 20 de dinari, o vadra de bere, o galeata de grau, o gaina si doua paini." Un act din perioada 1202-1203 mentioneaza ca cinci sate aradene aveau in proprietate cincizeci de vii.

Diploma Ioanitilor pomeneste de existenta unor helestee, ocne de sare, mine in care se exploata aurul si calcarul. Dar aurul se obtinea si din spalarea nisipului in Baia de Aries si Baia de Cris, precum si in alte zone geografice romanesti.

Meserii in legatura cu viata de toate zilele, privitoare la constructii, alimentatie, imbracaminte, incaltaminte, aparare, s-au exercitat si dezvoltat permanent, creand relatii interumane si intre comunitati, cu traditii si norme deosebit de stricte. Printre meseriile mai cunoscute sunt cele de zidari, dulgheri, tamplari, olari, varari, fantanari, morari, brutari, pescari, tabacari, fierari, postavari, croitori, cizmari, arcari.

Acesti meseriasi traiau in mediul urban sau in targuri, dar si satenii exercitau astfel de ocupatii pentru rezolvarea problemelor lor de viata. Existau chiar sate specializate in producerea materialelor de constructii: lemn, cherestea, var, piatra, precum si sate de olari, sindrilari, rogojinari, postavari sau pescari.

Din satele de agricultori sau de la producatorii individuali, negustorii romani, greci, armeni, sasi, evrei, tatari, italieni sau rusi preluau materii prime, produse animale, agricole sau manufacturate, animale, pasari si peste, pentru a le transporta la sute de kilometri distanta, in marile targuri ale Europei medievale.

In cadrul unor astfel de meserii si ocupatii s-au stabilit norme speciale, care tineau de organizarea procesului de munca in comun, in legatura cu :

tragerea la sorti a campurilor de cultura si repartizarea acestora fiecarei familii pentru munca in sezonul agricol urmator;

stabilirea numarului de culturi, zonele de ocupare si asolamentul ;

timpul de munca, zilele favorabile inceperii semanaturilor, prasitului, secerarii, adunatului si modului de depozitare;

sarbatorile muncii, reguli cu privire la cinstirea locuitorilor harnici ai satului sau criticarea celor lenesi;

impartirea produselor in fondul de consum si fondul de rezerva, impartirea efectiva pe familii si depozitarea rezervelor;

reguli cu privire la ascunderea recoltelor, distrugerea lor in fata navalitorilor sau realizarea unor cote comune pentru plata ca tribut.

O seama de reguli si norme se refereau la cresterea animalelor mari si mici, a celor care erau folosite la munca in agricultura, in consum, sau pentru plata unor datorii catre stapanitori. Alte reguli se refereau la transhumanta turmelor, impartirea produselor (carne, lapte, branza, piei, lana), realizarea de noi generatii de animale, stabilirea locurilor de iernat si pasunat, procurarea furajelor si cerealelor necesare pentru intretinerea lor, reguli cu privire la conservarea produselor, la schimbul acestora, la vanzarea - cumpararea unor animale, turme sau produse.

In domeniul mineritului si obtinerii aurului, fierului, cuprului, pietrei de var sau de constructii existau reguli privitoare la munca in comun, modul de participare cu atelaje de carausie si zile de munca cu forta bratelor, locul si modul de realizare a creuzetelor pentru producerea metalelor, precum si reguli de pastrare a lingourilor obtinute. Tot in legatura cu mineritul si mestesugul metalelor existau reguli cu privire la confectionarea uneltelor, armelor de lupta sau podoabelor, precum si confectionarea unor obiecte de cult sau de lux, din aur si argint.

Din taxele platite de comunitatile satesti s-au acumulat importante averi de catre nobilimea feudala. Numai in acest fel se poate explica plata unei rascumparari insemnate de bani de catre fratele voievodului Litovoi, barbat care fusese capturat in razboiul cu ungurii din 1273. Asa se explica si despagubirea de razboi de 7000 de marci de argint, echivaland cu 1,68 milioane dinari, pe care domnitorul Basarab I i-a oferit regelui Carol Robert in schimbul recunoasterii sale inainte de victoria de la Posada. Tezaurul de la Tulcea, de 23440 de monede de argint din anul 1280, l95 de monede de aur si 103 lingouri de argint de la inceputul secolului al XIII-lea, descoperite de arheologi, demonstreaza puternica viata economica a obstilor satesti, de unde proveneau aceste sume si cantitati de metal pretios.

Cu privire la munca individuala, ea se dezvolta mai ales in domenii unde activitatea se putea acoperi doar cu efortul unei singure familii si se refera ori la cultivarea gradinii, viei, prisacii, la realizarea oalelor de pamant, a uneltelor de fier, a tesutului panzei sau a postavului, la producerea vinului, mierii, cerii, sagetilor. Regula principala in legatura cu aceste produse era aceea ca posesia lor rezuma proprietatea.

3. Norme privitoare la statutul persoanelor

Principala norma privitoare la statutul persoanei ca membra a obstii satesti este aceea a egalitatii dintre membrii sai. Egalitatea privitoare la participarea in deplina proprietate devalmasa la munca in comun, la hotararile ce se adopta cu privire la productie, repartitie si consum ii situau pe membrii obstei intr-un statut dependent doar de adunarile megiesilor, precum si de calitatile morale si fizice ale fiecaruia. Disparitia stapanirii romane sclavagiste si necesitatea apararii in comun impotriva migratorilor au facut ca locuitorii obstilor sa rezolve toate sarcinile luand hotarari in comun, fiecare locuitor avand dreptul sa-si exprime in mod liber vointa. Aceasta egalitate s-a transferat si pe planul familiei, in indeplinirea obligatiilor de educatie si crestere a copiilor, in succesiune, de asemenea intre fiii de familie[3].

In primele secole ale feudalismului timpuriu, relatiile de familie confera din ce in ce mai mult un rol deosebit familiei mici (soti si copii). Familia mare, in frunte cu pater familias, stramosul comun, se pierde in concurs cu relatiile de munca si sociale ce se stabilesc in noile conditii. De asemenea, exista o deplina egalitate intre soti, in exercitarea drepturilor parintesti. Aceasta se manifesta in indatorirea de intretinere reciproca intre soti si copii.

O influenta covarsitoare asupra normelor de familie a avut-o biserica crestina, care a reglementat institutia casatoriei pe baza liberului consimtamant intre soti, dar cu binecuvantarea parintilor. Biserica ortodoxa a admis divortul pentru motive de imoralitate sau la cererea femeii maltratate. In ceea ce priveste vocatia succesorala, descendentii aveau indreptatire egala de mostenire cu sotul supravietuitor.

4. Norme privitoare la obligatiuni si raspundere penala

Capacitatea membrilor obstilor satesti de a incheia tranzactii in diferite forme este libera. Negotul in aceasta perioada nu a incetat sa existe, mai mult, s-a amplificat, cuprinzand pe langa piata interna si comertul extern, precum si un volum mare de marfuri in tranzit.

Vanzarea - cumpararea se realiza in targuri, in anumite zile numite "nedei", unde veneau locuitori din mai multe localitati pentru a-si valorifica produsele. In podgorii se tineau asemenea zile de targ toamna, in perioada culesului. Sunt mentionate targuri, cum sunt cele de la "Targul Dealului" de langa Pitesti, la Movilita - Putna, langa Buzau se organiza targul Dragaicii, la Muntele Gaina, la Campulung Muscel, la Vidra langa Vrancea. In aceste targuri existau pravalii stabile, de unde taranii isi cumparau cele necesare si vindeau produsele lor, colectandu-se de catre marii negustori asa-zisele "partide" pentru export.

Pentru facilitatea activitatilor comerciale au circulat o seama de monede de diferite tipuri, valabile in intreg spatiul romanesc, confectionate in special de bizantini din materiale valoroase prin ele insele, cum ar fi aurul, argintul si bronzul. Circulau monede de aur numite hiperperi de la Niceea, ducati venetieni numiti si zloti tatarasti. Monede de argint erau dinarii emisi de banii Slavoniei, precum si asprii bizantini.

Privitor la raspunderea pentru faptele in litigiu sau care provocau daune altora, acestea se rezolvau in cadrul obstilor satesti pe baza principiului razbunarii private si a legii talionului[4]. Raspunderea solidara a intregii obsti se realiza doar in reparatia unei pagube facute unei obsti invecinate.

Nu era delimitata raspunderea pentru cauze civile si penale, astfel ca toate cauzele erau judecate de "jude" sau de "oamenii buni si batrani", care hotarau si pedeapsa ce se aplica, dar si realizau punerea in aplicare.

Cu privire la probe, ele sunt "juramantul cu brazda" si "cojuratorii". Marea majoritate a litigiilor se refereau la intinderea unor suprafete de pamant, de unde vine si denumirea de "hotarare", derivata de la notiunea de "hotar".

5. Trasaturile caracteristice generale ale vechiului drept

Toate prevederile normelor juridice ale vechiului nostru drept consuetudinar reprezinta imaginea unitatii noastre etnice, geografice si juridice, fiind, fata de alte popoare, un element de stabilitate si unitate.

Principalele caracteristici ale dreptului perioadei de inceput a feudalismului sunt autohtonia dupa izvoarele originare, unitatea dupa modul cum s-a regasit pe intregul spatiu geografic, caracterul agrar fiind legat permanent de exploatarea agricola si economia naturala, precum si imobiliar dupa modul de organizare structural.

Vechiul drept romanesc a fost determinat de normele si cutumele populatiei autohtone daco-romane, care a trait in continuare sub influenta imperiului roman foarte mult timp, influenta care nu a schimbat caracterul originar autohton[5].

Desigur, in aparitia si dezvoltarea institutiilor juridice s-a considerat in mod firesc ca izvoarele si originea lor se gasesc in dreptul dac, dreptul roman, in institutiile trace, precum si in unele influente ale popoarelor migratoare.

6. OBICEIUL PAMANTULUI LA ROMANI

Obiceiul pamantului la romani ca si datinile si moravurile unui popor, sunt izvorate din chiar nevoile sufletesti si materiale, constituind astfel cele dintai norme calauzitoare ale vietii sociale. Cunoasterea indeaproape a acestor norme este de o mare importanta, caci in ele se rasfrang cerintele zilnice ale poporului, ca una dintre formele de conservare, exprimand intr-o forma simpla reguli arhaice legate in special de fondul funciar, ce sunt ulterior asimilate ca norme juridice statornicindu-se ca elemente ce sustin viata de stat.

Obiceiurile pamantului nu exista sub forma scrisa, ci sub forma unor principii ce sunt transmise pe cale orala din generatie in generatie. Pe masura ce relatiile sociale se multiplica si se complica, pe masura ce viata sociala presupune relatii tot nai interdependente intre indivizi, intre acestia si puterea dominanta , in viata economica , dreptul cutumiar va da nastere la dreptul scris, domnitorii realizand o legislatie scrisa, care va cuprinde la inceput obiceiurile din tara, iar mai tarziu norme adaptate si din alte legislatii, din alte tari, ca urmare a influentei imperiilor invecinate si suzerane.

La romani se vor gasi norme din obiceiul pamantului, incepand din cele mai vechi timpuri izvorate din nevoile vietii, din bunul simt si intelepciunea poporului , norme imprumutate de la alte popoare vecine sau cu care au venit in contact, dar transformate in reglementari romanesti, cu toate ca cele mai multe reguli le vom gasi in forma obiceiurilor mostenite de la stramosii nostri romani.

Chiar atunci cand au inceput sa apara legiuiri scrise sub forma "Bazilicalelor" emise sub marii domnitori Alexandru cel Bun, Matei Basarab, Vasile Lupu acestea au fost folosite alaturi de dreptul consuetudinar, iar mai apoi au cazut in desuetudine, obiceiurile fiind mult mai puternic inradacinate in constiinta populara. Obiceiurile au fost conservate in practica maselor de tarani, fiind preluate de dreptul scris in hrisoave, anaforale, pravile si oranduieli scrise de pa timpul domniilor, referindu-se in principiu la procese, danii, vanzari, afaceri referitoare la pamant, recolte, animale, probleme familiale cum sunt casatoriile, infierea, mostenirea si altele.

Importanta obiceiului pamantului a avut o deosebita importanta in viata juridica a poporului nostru uneori institutiile sale avand putere mai mare decat legea scrisa, lege ce de multe ori era incompleta ori neputand fi aplicata la multitudinea de situatii concrete ce apareau. Iata de ce obiceiul pamantului s-a folosit in cadrul rezolvarilor posibile de situatii si raporturi juridice concomitent cu legile scrise pana chiar la inceputul secolului al XIX-lea.[6]

In Tarile romane de pe timpurile romanilor exista un jus consuetudinarium. Acest drept va fi preluat in dreptul bizantin numit "i sunitheia tu topu" ce reglementa o multime de obiceiuri ale pamantului, obiceiuri preluate de domnitori in hrisoavele de invatatura[7]. Un exemplu este reglementarea in "Pravilniceasca Condica" elaborata din ordinul domnitorului Alexandru Ipsilanti a poruncilor dumnezeiesti sau a obiceiului pamantului : " sa judece pricinile ce se intampla, urmand cu totul poruncile pravilelor si obiceiurile pamantesti".

Domnitorul Vasile Lupu, in "Cartea Romaneasca de invatatura " la anul 1646 confirma inca o data ca obiceiurile aveau o covarsitoare importanta, stabilind ca regula ca: "Giudetul trebuie sa judece dupa obiceiurile pamantului".

Romanii din zona Fagarasului aveau un drept romanesc bazat pe obiceiuri si traditii dupa care se judecau, drept ce a fost ulterior consfintit in "Statutele" Tarii Fagarasului dupa care s-au judecat toate tinuturile romanesti.[8] Desi obiceiurile nu au fost scrise sau insemnate in documentele vremii ele ne-au parvenit din izvoare ulterioare care au reglementat diferite raporturi juridice pana la aparitia legilor moderne.

Obiceiurile au avut putere de lege asa cum este stipulat in definitia data acestora de Enecone in Pandecte, partea I, paragraful 101 :"Obiceiul este o dreptate care fara publicarisire din obisnuinta s-a statornicit si prin tacuta primire a prea inaltei ocarmuiri, s-au dobandit pravolniceasca putere in curgere de multi ani, pazinduse cu tacuta tacere a orasenilor".

In Pravilele Imparatesti - pentru deosebitele obstesti obiceiuri a oricarui neam, se prevede in volumul I , pag.2 , Cap. 44, I. 32 : " cele prin invechita obisnuinta cercate, si in curgere de multi ani urmate, n-au mai putina putere indatoritoare ca cele nescrise in talcuirea pravilelor; trebuie a se lua aminte la obiceele pamantului si la hotararile ce de a pururea s-au dat pentru asemenea pricini; invechita obisnuinta sa tine si se pazeste ca o pravila". Din expunerea acestui principiu se poate intelege cu claritate ca obiceiurile pamantului au putere mai mare decat pravilele scrise. Istoricul polon Streikowschy analizand caracterul deosebit de pasnic si de cultivat in respectul datinilor a poporului roman arata ca "viata romanilor era deosebit de simpla pana in veacul al XVIII-lea cand s-au inmultit strainii si pana la introducerea domniilor fanariote care au schimbat si pangarit obiceiurile pamantului bastinas cu naravurile asiatice. Nestiind mai de mult taranul roman ce va sa zica incuietori de fier (lacate pe usa); afara numai un semn piund la pragul lui de din afara vestind nefiinta sa acasa; domiciliul ii era respectat, pana la reintoarcerea sa, fara a se atinge cineva de un capat de ata de la dansul".

Dreptul consuetudinar are probe incontestabile de existenta pentru ca el stabilea modul echitabil de rezolvare a tuturor pricinilor, diferendelor, intelegerilor, rezolvarea unor evenimente cu consecinte juridice cum ar fi nasterea, casatoria, infierea, moartea, mostenirea, iar modul de reglementare era cunoscut de catre intregul popor nu doar de cei specializati a aplica legea. Cu drept cuvant in aceasta perioada de existenta a societatii se poate aprecia ca legea era cunoscuta si ca se aplica principiul latin, dupa care nimanui ni-i este ingaduit a nu cunoaste legea. In zilele noastre ca urmare a densitatii deosebit de mari a reglementarilor existente nici macar judecatorii nu mai cunosc legile in totalitate fiind nevoie de o stricta specializare a acestora in domeniile principale ale dreptului.

Obiceiurile juridice au avut o evolutie istorica, chiar daca au avut o existenta seculara in aplicarea lor, mostenite fiind de la romani, apoi din dogmele crestine, influentate fiind de dreptul canonic, de vechile izvoare slavone, dar fiind si creatii proprii ale geniului popular romanesc, format in jurul dreptului pamantesc in stricta interpretare a trasaturilor sale funciare ori in legatura cu ceea ce tine de exploatarea pamantului.

Dreptul roman codificat de pe timpul Republicii si Imperiului Roman de marii jurisconsulti ai timpului : Ulpian, Papinian, Modestin, Paulus, Gaius, s-a transmis in Provincia Romana Dacia unde a fost folosit peste 160 de ani in mod curent alaturi de dreptul gintei dace, dreptul peregrinilor, astfel incat s-a format un melanj ce a putut rezista sute de ani dupa ce Dacia a redevenit teritoriu liber. In perioada formarii poporului roman aceste reguli de drept se vor aplica transformandu-se in obiceiuri si traditii ca urmare a inexistentei unui stat care sa le confere puterea sanctionatoare ori o aplicativitate strict obligatorie, sanctiunile fiind date de comunitate, de morala colectiva ori religioasa, in cadrul unei indelungate aplicativitati.

Unele traditii necrestine de la nasteri, nunti, inmormantari s-au pastrat o vreme indelungata cum ar fi dispozitia dreptului roman[9] dupa care "rodul roabei (sclavei) este al mamei, iar nu al tatalui, iar proprietarul acesteia dobandeste si copilul, iar nu proprietarul robului -sclavului ce are calitatea de tata". Aceasta traditie s-a pastrat pana in feudalismul dezvoltat, astfel incat se gasesc prevederi chiar de pe timpul lui Alexandru Ipsilanti care conchid ca " tiganii ce se vor naste fara de cununie, sa urmeze norocul mamei lor, dupa vechiul obicei".

Preluarea dreptului roman si prelucrarea de pe timpul lui Iustinian in lucrari fundamentale cum sunt Institutele, Digestele, Pandectele, Novelele, au creat bazele dreptului in vechiul occident dupa caderea imperiului roman sub presiunea popoarelor migratoare, chiar in cadrul acestor popoare. Edictum Theodorici a fost dreptul ostrogotilor incepand de la anul 500, Breviarum Alaricianum pentru vizigoti, dupa anul 506, Papiani responsaa constituit baza dreptului burgunzilor dupa anii 517. Romanii au asimilat dreptul roman Iustinian, ca un drept ce a functionat 1000 de ani in cel mai puternic imperiu, Imperiul bizantin, si care avea legatura directa cu teritoriile noastre, cu populatia acestor locuri, cu credinta crestina si cu apropierea culturala. Basilicalele cuprinse in cele 60 de carti , lucrate intre anii 906 si 911 au codificat tot ceea ce era mai important in viata juridica a acestor locuri, aplicandu-se in toate scolile de drept din Bizant.

Cele 113 Novele ale imparatilor bizantini, publicate pe timpul imparatului Leon intre anii 887 si 893, apoi Compendiile de legi de pe timpul lui Constantin Harmenopolo de la anul 1343 ce a intemeiat o adevarata scoala de drept la Constantinopol a creat baza de unde au plecat spre tarile din jurul imperiului reglementarile ce au devenit modele ce s-au aplicat vremuri indelungate transformandu-se in traditii, cutume si obiceiuri pentru poporul nostru ce avea un drept popular transmis din generatie in generatie pe cale orala, sau pe cale religioasa sub forma nomocanoanelor - considerate carti de inspiratie divina, alaturi de cartile sfinte ale cultului crestin.

Astfel una dintre novelele imparatului bizantin Romanus Lecapenus din anul 922, a descris institutia dreptului de protimis. Aceasta novela nu a fost promulgata niciodata in Tarile romane si nu a avut nici o forta juridica, dar dreptul de protimis se gaseste din cele mai vechi timpuri in legea tarii dupa care il gasim preluat de catre condicile feudale si legile domnitorilor din timpul lui Matei Basarab, Al. Ipsilanti, Vasile Lupu, Caragea s. a. dreptul de protimis in varianta dreptului romanesc are o arie de intindere mult mai mare precum la vanzarea de tigani, arendarea de pamant, dovedindu-se ca o institutie bizantina a fost preluata creator si s-a transformat pentru a servi trebuintelor populatiei romanesti.

Dreptul romanesc oral , legea tarii a creat institutii juridice care apoi au fost preluate de dreptul scris, institutii mai cunoscute pana in zilele noastre fiind: infratirea, indiviziunea intre frati, caminul parintesc, inzestrarea surorilor, cojuratorii, puritatea casatoriei, adalmasul, plocoanele la autoritati si boieri, protimisul, copii naturali, depararea, procedura veche, concubinajul, dreptul de a taia lemne din padure, imbourarea in frunte, obiceiurile mistico religioase, regimul strainilor, juramantul , rabojul, donatii si vanzari de mosii si tigani robi, schimbarea stapanului unei mosii, descoperirea unei crime cu autor neidentificat, miedul, batranii satului, hotarnicia mosiilor, naturalizarea strainilor, boierii haini, deseatina, logodna, gardul comun, principiul masculinitatii, practicarea medicinii.

a) INFRATIREA

In zona Orientului exista obiceiul de a se transforma o legatura prieteneasca deosebita in legatura frateasca printr-un procedeu religios si anume fratia de cruce. Procedeul era numit la bizantini "adelfoia" existand cazuri in care chiar si unii imparati au folosit procedeul pentru a-si apropia unele persoane de familia lor, persoane care nu erau rude dar care erau pretuite in mod deosebit. Constans, Michail, Basilius toti imparati ai Bizantului erau infratiti cu diferite persoane din anturajul lor pentru a le conferi un statut deosebit.

Fratii de cruce isi datorau credinta unul altuia si erau obligati sa razbune moartea fratelui ucis. Romanii se "prindeau frati de cruce" intr-un ceremonial in care mancau o paine taiata in forma de cruce, dupa care se crestau la mana dreapta cu semnul crucii si sorbeau cateva picaturi de sange unul din rana celuilalt. Chiar si femeile puteau deveni "surate de cruce".

Acest statut primit de o anumita persoana producea efecte juridice, in sensul ca atunci cand cineva voia sa faca o donatie, deoarece in acea perioada nu existau forme scrise si nici proceduri, forma juridica de "a infia sau de a lua de suflet ori de a se infrati sub denumirea de frati de cruce" era o metoda rafinata si la indemana de a imparti averea si de a confirma acest lucru printr-un hrisov domnesc.

Intr-o procesiune solemna donatorul si cel ce trebuia sa primeasca donatia se "infratea ca frate nedespartit" lasandu-si din timpul vietii averea drept danie unul altuia, astfel incat, dupa moarte intra in stapanirea averii in cazul in care nu existau copii mostenitori. Acest obicei juridic este de origina slavona, conform unui inscris (din anul 1526) citat de A.D.Xenopol in a sa "Istorie a romanilor". [10]

Din acest document rezulta urmatoarele aspecte juridice :

- un logofat se infrateste cu un alt boier pitar in scopul de a-i dona a treia parte din Berevoiesti si Draganesti, avere ce o avea de la parintii sai;

- fiul logofatului, Barbu recunoaste dupa moartea parintelui sau, si confirma donatia facuta prin infratire de tatal sau;

- Domnul tarii intareste aceste intelegeri prin Hrisov Domnesc si recomanda ca testamentul sa se faca in favoarea fratilor, testament cuprins chiar in Hrisovul Domnesc;

- infratirea se putea realiza si de cei care aveau mostenitori directi, dar mostenirea era doar a treia parte din avere nu jumatate cum era obiceiul pamantului.

b) INDIVIZIUNEA INTRE FRATI

Acest obicei al pamantului presupunea ca fratii sa nu imparta in parcele intre ei pamantul mostenit de la parinti, ci sa continue exploatarea intregii mosii, locuind in continuare impreuna in casa parinteasca, in aceeasi curte, toate familiile fratilor si avand deplina folosinta comuna asupra intregii administrari a averii. Fratele cel mai mare avand autoritate asupra celorlalti era numit in Moldova si Bucovina "badita, badica, lelita, tataca, titae" iar in Muntenia "nene, nea" iar in Transilvania "bade, badiuc, badita" si era considerat conducatorul moral al familiei. Aceasta regula a obiceiului pamantului a stat la baza constituirii comunitatilor de razesi in Moldova si de mosneni in Muntenia intretinand veacuri de-a randul sentimentul proprietatii imobiliare si solidaritatea etnica si mai apoi nationala la romani.

Caracterul comunitatii si indiviziunii proprietatii era posibil si ca urmare a faptului ca existau intinse locuri necultivate, care apartineau celui care le ocupase mai intai. Domnii prin daniile ce le faceau vitejilor , au creat clasa boierilor de tara , boieri care si-au intins mosiile cu drept sau cu forta, mosiile taranilor liberi suferind un proces de faramitare, astfel ca obiceiul de "stapanire in devalmasie" a disparut incetul cu incetul facandu-se loc tot mai mult stapanirii individuale.

c) CASELE DE LOCUIT

In evul mediu, in Occident, sistemul dreptului roman de a imparti succesiunile in mod egal intre toti copiii - fii sau fiice - a produs efecte negative, astfel incat multe familii deosebit de bogate s-au stins in cateva generatii. In tara noastra se permitea crearea de diviziuni succesorale, astfel incat Codul Calimah a consfintit ordinea succesiunilor atat intre descendenti, cat si intre celelalte rude in lipsa descendentilor. O dispozitie a vechiului "obicei", consfintita in legiuirile Caragea si Calimah era aceea ca mostenirea casei si imobilelor construite se acorda numai fiului, de obicei celui mai mic, iar fetele erau platite cu un echivalent al partii ce li se cuvenea. Acest obicei exista si in Transilvania pana la mijlocul secolului al XV-lea, dupa cum este amintit si in Tripartitul lui Verboczi. De asemenea, savantul ceh PIKE in calatoriile sale prin Bucovina a constatat existenta acestui obicei pana la inceputul secolului XX.

Ideea mostenirii de catre fratele cel mai mic, era echitabila in evul mediu, deoarece acesta era cel mai nevoias, fratii trebuind sa-i ofere un ajutor in conditiile in care ei deja aveau propria gospodarie. In Bucovina exista obiceiul de a acorda dreptul de mostenire primului nascut, urmand ca acesta sa-si despagubeasca fratii pentru partile egale ce li s-ar cuveni in concurenta cu acesta.

d) INZESTRAREA SURORILOR

Ca obicei al pamantului exista dispozitia juridica a obligarii fratilor de a avea grija de zestrea surorilor, creandu-le o dota care se colationa din indiviziunea bunurilor familiei.

In Codul Ipsilanti de la 1780 se stipula obligatiunea fratilor de a inzestra surorile, iar Condica lui Caragea la fel obliga sa se realizeze o dota fetelor de maritat din averea fratilor.

Aceasta zestre avea ca efect faptul ca la moartea parintilor fiica nu mai avea dreptul sa ceara o parte din succesiunea pamantului, chiar daca ar inapoia la masa succesorala dota primita. In Moldova prin Condica Calimah s-a adoptat acest vechi obicei al tarii, prin care fata ce primea zestre sa nu mai aiba dreptul de a participa la succesiune chiar cand averea era mult mai mare, astfel ca partea de mostenire ar fi mai mare ca dota primita.

e) COJURATORII

Cojuratori sunt acei martori care veneau in fata judecatii pentru a desemna prin juramantul lor - deliberativ sau consultativ - partea care avea dreptate.

In vechiul drept consuetudinar pe langa proba testimoniala prin martori, mai exista institutia cojuratorilor care era diferita de martori. Martorii depun in fata judecatorului ceea c3e stiu, fiind selectati din ori ce clasa sociala , mai ales dupa regula ca au fost la fata locului atunci cand s-a produs fapta. Depozitia lor in fata judecatorului putea sa produca decizia asupra pricinii, chiar daca martori erau tarani sau locuitori din clasele de jos.

Cojuratorii erau deosebiti de martori, acestia aducand la proces o marturie subiectiva, deoarece nu se refereau la fapte obiective, ci intareau juramantul unei parti din proces. Imputernicirea unui juramant a unui individ, prin puterea depozitiei cojuratorilor era mai mare ca puterea depozitiei martorilor, deoarece juramantul lor putea sa rastoarne declaratia martorilor. Din Hrisovul din anul 1633 a lui Matei Basarab, este cunoscuta judecata dintre Vasile Spatarul si sotia sa Maria, deoarece primul o acuzase ca "este muere ra si neinteleapta". Din document reiese ca Vasile Spatarul mituise martorii, si " o impiedicase casa-si iee legea", cu toate ca sotia sa inca sub domnia lui Leon Voda ceruse "legea tarii ca sa se derepteze". Sotul ei scoase si "carti de dispartenie" , iar ca urmare sotia Maria pe timpul domniei lui Matei Voievod, se adreseaza soborului intreg din capitala in ziua de Blagovestenie cerand sa i se acorde "lege pentru a se indrepta" . In Hrisovul domnesc se arata ca " si nu am putut opri Domnia mea, sa nu-si iee jupaneasa Maria legea, giratori jupanese pe ravase domnesti, ca sa pue pe sufletul lor pe sfanta Evanghelie, inaintea parintelui nostru Kir Vladica Grigore, cum nu este jupaneasa Maria, nimic vinovata de acele cuvinte cu napasta si asupriciune". Jupaneasa Maria a gasit 12 prietene pentru a apara onoarea se, atacata de sotul ei jurand " ea jura impreuna cu cele 12 jupanese ca este nevinovata" . Pe timpul lui Stefan cel Mare , s-a emis un Hrisov unde se gaseste fraza :" jurand el cu 12 boieri, ca nu este fecior de domn",

Acest obicei este prezent si in Transilvania , astfel ca o cronica saseasca, aminteste de un preot banuit avand relatii cu o femeie, Vladica roman cere ca popa Constantin "sa jure impreuna cu alti 6 popi, ca nu este intru nimic vinovat cu nimica".

Cojuratorii nu depuneau marturie cu privire la un fapt petrecut, ci erau sprijinitorii unuia dintre impricinati cu juramantul lor. Martorii aratau adevarul obiectiv caruia se opunea prestanta si onoarea subiectiva a juramantului cojuratorilor.

Cojuratorii trebuiau sa fie de aceeasi profesie, sau de aceeasi categorie sociala cu impricinatul, iar ca numar cel putin sase, dar si 12, 24 si chiar 48. Daca nu se puteau aduce un numar de cojuratori care era fixat de domn, conditia esentiala a probei nu era indeplinita si cauza cadea dupa cum este mentionat intr-un hrisov :" si nu a putut nici unui sa jure, si au ramas de lege si judecata". Pentru autentificarea calitatii de cojurator trebuiau emise "ravase domnesti" in care se indicau persoanele ce trebuiau sa jure. Juramantul se depunea ca si cel al martorilor "pe Sfanta Evanghelie si pe Sfanta Cruce, in Sfanta Biserica". In cazul in care cojuratorii erau dovediti ca mincinosi erau pedepsiti cu "gloaba a 6 boi" care inlocuiau moneda in acele timpuri. (Un document de pe timpul lui Constantin Serban din anul 1654 arata ca "am globit Domnia -Mea, pe acesti 12 giuratori, de le-am luat 6 boi, precum este legea, pentru ca au jurat stramb".

La 17 ianuarie 1673, Duca voda a judecat un proces pentru mosia Fatulesti (Falciu) intre mai multi razesi, dar partea adversa a pierdut procesul deoarece nu a putut sa gaseasca numarul de cojuratori necesar.

In situatia cand o parte nu era multumita cu rezultatul judecatii putea invoca "lege peste lege" adica sa foloseasca o procedura de rasturnare a valorii depozitiei cojuratorilor prin aducerea in fata judecatii a unui numar dublu de cojuratori. Aceasta creatie a poporului nostru se deosebeste de sistemul cojuratorilor din sistemul de drept feudal german unde este de asemenea intalnit. In acest din urma caz cojuratori nu mai puteau fi din aceeasi categorie sociala cu impricinatul ci numai boieri. In acest caz reclamatul devenea reclamant si se servea de proba cojuratorilor, aplicandu-se principiul latin ca cel care reclama trebuie sa si dovedeasca.

Cu timpul cojuratorii din martori cu statut special devin judecatori deoarece domnitorul lasa solutia la aprecierea lor. Domnitorul in loc sa trimita un judecator la fata locului, hotara ca cojuratorii sa stabileasca adevarul si dreptatea judecand pe megiesi si martori . Aceasta este o inovatie de drept romanesc dupa cum rezulta din documentele de la 1591, a vel Banului din Craiova, catre megiesi giuratori care sunt cojuratori transformati de fapt in judecatori.

f) Puritatea casatoriei

Obiceiul pamantului era in legatura cu pastrarea castitatii fetelor inainte de a se casatori, obicei care a statornicit legatura morala dintre tinerii casatoriti , pe de o parte si consecintele juridice ale incalcarii puritatii dinaintea casatoriei. Poporul prin moravurile sale realiza in noaptea nuntii o comisia nuptialis care constata existenta -petelor de sange virgin pe camasa de nunta - semn al onoarei nepatate a familiei.

In cazul vinovatiei fetei, in a treia zi de la nunta, parintii acesteia erau facuti de mare rusine, mai ales ca vestea parcurgea cu iuteala intreaga localitate. Mirele chema a doua zi dupa nunta toate rudele sale, pentru a arata faptele cum au fost, apoi cauta o caruta care era mai deteriorata si inhama la ea pe socrii ce veneau in vizita, punand pe mireasa in caruta si inapoind-o astfel batjocorita parintilor sai, dar oprind toata zestrea castigata la nunta pentru a se despagubi de cheltuielile facute. In alte zone socrii erau injugati la un car cu trei roate, mireasa fiind pusa in car si inapoiata familiei sale. Pe timpul lui Vasile Lupu si Matei Basarab in vechea Condica civila la paragraful 143 pct.5 se arata ca : " daca barbatul nu va afla fecioara pe aceea care a primit-o ca fecioara, si va vedea aceasta fara sa o mai cunoasca" , respectiv legatura casatoriei se va desface, institutia fiind recunoscuta ca un divort. In situatia in care mireasa era fecioara primea un dar care venea sa confirme moralitatea si puritatea acesteia.

Acest obicei se uzita mai ales in comunitatile rurale, precum si in clasele de mijloc, boierii avand o moralitate mai lejera, in cazul in care mireasa nu rea fecioara, parintii adaugeau zestrea conform unei invoieli ulterioare, ori isi luau fata acasa.

Incepand cu secolul al XIX-lea obiceiul s-a pierdut mai ales ca urmare a posibilitatii create tinerilor de a se vedea fara greutate in ori ce zi in activitatile din sat invoindu-se pentru a se realiza casatoria, ori concubinajul cunoscut ca "luna de miere" , o varianta a casatoriei de proba, dupa care tinerii se casatoreau sau se desparteau.

g) ADALMASUL

Un obicei hazliu al pamantului care avea consecinte juridice era adalmasul in situatia cand in cadrul invoielilor nu se produceau acte.

In situatia cand exista o invoiala de vanzare de mobile - lucruri sau vite, ori chiar imobile - case, paduri, mosii, si nu se intocmeau acte de vanzare-cumparare care sa consfinteasca actul translativ de proprietate, se batea palma in mijlocul targului, fapt care era perceput de cunoscutii si prietenii care erau de fata, se remitea bunul si se achita pretul, iar pentru aducere aminte de catre persoanele martori se bea adalmasul obligator la hanul , carciuma ori in locul de popas.

Acest obicei a ramas in constiinta poporului nostru, astfel ca atunci cand se cumpara ceva nou se cere a "fi udat" pentru ca sa nu se deterioreze, sa nu rugineasca etc., prilej de "cinstire" a prietenilor.

Acest obicei juridic al pamantului exista chiar la finele secolului al XIX-lea, desi a cazut in desuetudine de pe timpul lui Mihail Sturza, cand astfel de invoieli trebuiau sa aiba forma scrisa.[11]

h) ARVUNA

Arvuna era un obicei juridic al romanilor in cazul in care se realiza o intelegere de transport de persoane ori de carausie de marfuri, ca o garantie ca serviciul stabilit se va realiza. In Moldova arvuna era data de birjar ori de caraus, iar in Muntenia de catre client. Daca birjarul sau carausul nu se tinea de cuvant ori de angajament, pierdea arvuna ce consta dintr-o suma de bani. In acele timpuri cand nu erau trenuri, mijloace de transport, drumuri si orare de calatorie care sa deserveasca populatia, existau vehicule care asigurau urgentele ori nevoile de carausie a marfurilor. Garantia executarii prestatiei era arvuna.

Arvuna exista si in raporturile de schimb ori invoielile de vanzare de proprietati, cand era facuta doar promisiunea de vanzare, obisnuindu-se ca sa se dea o arvuna pentru realizarea actului juridic. In caz de nerespectare ori de neexecutare a obligatiilor, arvuna se restituia in suma dubla, ori se pierdea, de catre cel ce a dat-o daca era de vina si nu-si executa obligatiile in 24 de ore.

i) PLOCOANELE LA AUTORITATI ORI STAPAN

Cadourile ori plocoanele la autoritati sau la boieri ori stapani erau obiceiuri ce dovedeau statutul celui care face ploconul, sentimentele sale patriotice si civice, ori sentimentele de devotament pentru o anume autoritate. Plocoanele date cu anumite prilejuri, spre exemplu cu ocazia sarbatorii de Sfantul Gheorghe - obicei de a aduce un miel stapanului, era considerat ca o legatura sufleteasca a celor doi, si nu se considera o mita, sau un mijloc de a se castiga increderea autoritatilor, deoarece cea mai mare parte a serviciilor publice se faceau de catre boieri fara a avea o retributie. Acest obicei sub stapanirea fanariota, a devenito aspra povara, deoarece plocoanele si mita ce se dadea inaltilor functionari ai Portii Otomane a atins apogeul si a devenit o regula, de unde s-a incetatenit hatarul - denumit protectie de fuste, realizarea unor doleante cu ajutorul sotiilor functionarilor, spaga - sau mita nationala, data politistilor, adevarate institutii cu denumirile originale turcesti. Aceste obiceiuri din strabuni, cand reprezentau sentimente curate, au devenit in vechiul drept producatoare de efecte juridice, desi nu erau mentionate undeva. Bacsisul se practica ca o regula la scoaterea unei copii dupa un act, pentru un serviciu facut de functionarii ministerelor, la locurile de deservire a populatiei - pentru slugi, chelneri, cand bacsisul nu mai este benevol ci este cerut pentru un serviciu fara sicane.

Cuvantul plocon este de origina slava si la inceputul oranduirii feudale simboliza inchinaciune, plecaciune, cu timpul s-a transformat in mita directa pentru a capata o favoare legala sau ilegala de la autoritatile juridice. Plocoanele date judecatorilor au devenit subiecte de anecdote si folclor. Obiceiuri de acest fel se mai pastreaza si in zilele noastre ca un "obicei balcanic".

j) DREPTUL DE PROTIMIS

Un obicei juridic deosebit l-a constituit dreptul de protimis cunoscut in doctrina ca drept de precumparare. Acest drept se exercita in momentul in care o proprietate devenea vandabila ca urmare a dorintei de vanzare, ca urmare a datoriilor contractate de proprietar, sau din alte cauze, cand proprietarul avea datoria sa intrebe mai intai pe fii sai, apoi neamurile si mai apoi pe razesii vecini, iar in masura in care acestia nu pot ca sa cumpere, proprietarul va putea face oferta la alte persoane din afara comunitatii.

In cazul in care proprietarul nu a anuntat pe cei care aveau drept de protimis, atunci acestia vor putea actiona in judecata pe ori cine va cumpara proprietatea respectiva, in ideea rascumpararii[12]. Acest obicei era cunoscut intre razesii si mosnenii moldoveni si munteni, ca o ramasita a vietii juridice de pe timpul ocupatiei romane, asa cum afirma A.D.Xenopol, cercetand documentele si hrisoavele vremii.

Gh. Ghibanescu ne relateaza ca :"Atunci cand Voda C.Cantemir a cumparat vama Silisteni de pe valea Elanului (Falciu) era in varsta de 77 de ani, toti razesii vanzatori erau rude cu el, deoarece nici un zapis nu specifica ca Voda-Cantemir ar cumpara ca strain, caci s-ar fi pomenit in zapise ca "si-au intrebat rudele" si razesii. Ridicat domn prima grija avu de a-si mari proprietatile in jurul satului de nastere si cumpara de pe la 1686 pana la 1689 tot satul, in timp ce "un batran din cete doua" din satul Urlati cu 12 lei batuti de la fetele Stefana, Antimia si Tudora lui Ion Morarul, poate cumpara pe baza protimisului, deoarece Cantemir Voda nu era razes ci strain in zapisul intocmit specificandu-se ca vanzatoarele au afirmat ca :"s-au intrebat razesii si n-au cumparat nimenea"[13].

k) COPII NATURALI

In dreptul consuetudinar copii nelegitimi, numiti "copii din flori" erau inzestrati la casatorie la fel ca si copii legitimi, iar copii naturali crescuti de mama vor participa doar la succesiunea acesteia.

l) DEPARAREA

Un obicei juridic pierdut in negura timpurilor era acela de a "fabrica" martori siguri pentru unele tranzactii ori pentru hotarnicii. O astfel de proba se realiza astfel :

Se luau de fata la tranzactie ori la hotarnicia mosiei, copii pana la varsta de 12 ani, si la fiecare punct unde se aseza piatra de hotar li se aplica cate o zdravana paruiala de unde si expresia juridica a "depararii" (adica tragerea de chica), pentru a se intiparii in minte pentru viitor semnele puse ori tranzactia facuta. Intr-un document de pe timpul domnitorului Caragea se afla urmatoarea insemnare :"precum am apucat din staritii si parintii nostri cei batranicari ne-au purtat pe acele vremi pe la semne, fiind copii, de ne-au deparat, ca sa tinem minte semnul hotarelor".

Exista si un alt sistem - este adevarat mai putin uzitat - de a se calugari copii mai mici ca varsta, pentru a li se intipari in mintea lor semnele hotarniciei unei mosii, calugaria fiind la mare trecere pe vremurile de demult.

j) CONCUBINAJUL

Poporul nostru avand obiceiuri caste si conforme cu morala crestina, precum si in respectarea legilor pamantului, s-a considerat concubinajul "luarea de tiitoare" nu numai imorala, contra legilor dumnezeiesti si lumesti , dar si un mare pacat. Femeia care nu era cununata la biserica si traia in concubinaj, nu era primita la joc in hora, preotul nu o impartasea la biserica, pomana ambilor concubini era considerata ca ne fiind data, concubinii nu erau primiti la sfat, petreceri sau solemnitati.

In evul mediu concubinajul era cunoscut la familiile de tigani, nomazi sau chiar stabili, poporul apreciind ca "tiganul si-a mancat biserica fiind construita din cas". Incepand de la mitropolitul Ghenadie s-a inceput cununia religioasa a tiganilor, fiind cununati cu miile, mai ales in Muntenia .

In intelesul concubinajului sunt doua variante numite in popor cu termenii de "curvie " si "prea curvie".

In primul inteles acest tip de legatura era cea pasagera - ce se repeta sau chiar era stabila - a unei femei fara obligatii matrimoniale, necununate, care intretinea legaturi pentru un interes material ( in general banesc), cu unul sau mai multi parteneri.

In cel de al doilea sens, era descrisa legatura de acelasi fel insa a femeii maritate, cu un alt barbat insurat, ori fara obligatii matrimoniale. Chiar si barbatii insurati erau denumiti cu acest apelativ.

In targuri si orase, unde moralitatea era mai lejera, lumea femeilor de moravuri usoare, avea protagoniste pe "cocote, demi-mondene, si mondene" care erau intretinute de protipendada locala.

k) DREPTUL TARANILOR DE A TAIA LEMNE DIN PADURILE INVECINATE

Taranii ce se invecinau , in zonele montane cu codrii domnesti, ori ai statului, considerau de drept ca li se cuvine sa taie lemne din padure pentru trebuintele zilnice precum si pentru constructia caselor de locuit.

Lemnele exploatate astfel erau fara alta cheltuiala, decat munca personala ori a familiei; folosirea in acest fel a codrilor nu prejudicia fondul forestier, avandu-se in vedere marimea codrilor si raspandirea relativ mica a satelor muntene.

l) PEDEAPSA CU MOARTEA

Pedeapsa cu moartea era cunoscuta in legea tarii, cand pentru fapte deosebit de grave aceasta se aplica de catre calau. La capitolul corespunzator executarii pedepselor vom aminti despre felurile pedepselor si a pedepsei capitale, aratand aici ca in firea poporului roman nu era aplicarea unei astfel de sentinte, ci numire intr-o astfel de "functie" defaimatoare a unui raufacator.

Este cunoscut cazul vestitului calau Gavril Buzatu, un tigan din banda lui "Voicu" un hot renumit care savarsise mai multe omoruri. Seful sau a fost executat dar Gavrila a fost iertat de Grigore Ghica Voda cu conditia de a deveni calau. El locuia in inchisoare "criminalul din Iasi", avea ca uniforma - pantaloni rosii cu lampas negru de un lat de palma, spenter (vesta) rosie de postav cu guler negru, si nasturi de metal. Pe cap avea un fel de chivara (viziera) cazaceasca - ruseasca din blana neagra de miel, cu fundul de postav rosu, iar pe partea dreapta cu un ciucur negru.

El isi facea meseria folosind streanguri ori franghii, securi sau alte instrumente, pentru condamnatii la moarte. Pentru cei pedepsiti cu "imbourare" ii insemna cu fierul rosu pe frunte cu semnul bourului, pentru identificarea lesnicioasa a celor "inpatimiti in rele".

m) CONDITIA STRAINILOR

In trecutul Tarilor Romane cei loviti de incapacitati juridico-politice au fost armenii, grecii, evreii si turcii.

Armenii erau mai emancipati, grecii veniti in general din mahalalele Constantinopolului (mai cu seama din Fanar) si din Grecia, tara lor de bastina, au constituit o comunitate de religie cu romanii cerand cu timpul "posesiunea de stat romana" un gen de naturalizare, care cu timpul va fi realizata. Unii dintre armeni si greci vor obtine chiar demnitati in Adunarea obsteasca.

Turcii au locuit foarte putini ca numar in tara noastra, din cauza restrictiilor seculare statornicite prin capitulatii si tratate, pierzandu-se printre ceilalti locuitori. Situatia evreilor, desi acestia erau locuitori vechi ai tarii, era anormala in sensul ca nu aveau drepturi la fel ca populatia romana.

A.D.Xenopol considera ca strainii in tarile romane se bucurau de accesibilitate la dregatorii, puteau sa devina - prin mila Domnitorului, cu ranguri sau boierii, mai cu seama daca erau de religie crestina ortodoxa. Nu exista o forma juridica de "impamantenire"- naturalizare, ci cel mult casatoria cu o romanca ce aducea zestre o mosie ori cumpararea de mosii realiza statutul de naturalizat. De indata ce strainul era boierit, avand mosii, in virtutea acestui titlu putea sa considere ca are legatura cu pamantenii.

In acest sens se poate arata ca pe timpul lui Constantin Brancoveanu Voda, un Proca Camarasul impreuna cu sotia sa ce se numea Chirco, ambii straini originari din Rumelia au cumparat o mosie a vistiernicului Hrizea si dupa aceea retragandu-se din Muntenia in tara lor au trimis pe ginerele lor Gheorghe Saulea ( roman), sa vanda mosia lui Constantin Brancoveanu. In anul 1725 este consemnata o stire intr-un document de vanzare-cumparare prin care Dracea Armasul, om strain de aceasta tara cumpara o mosie pe apa Bacului langa Chisinau.

S-ar putea ca numai strainii ce aveau statut de boieri sa aiba dreptul de a cumpara mosii ori imobile. Totusi se intalnesc cazuri cand chiar si turci au putut sa cumpere mosii. Un document din anul 1560 , contine "intarirea" facuta de Domnitorul Petru fiului lui Mircea, ce "daruieste bisericii din Targovistea satul Aninoasa si vladica Efrem de la acest sfant lacas, avand judecata inaintea domniei mele cu Hamza turcul si cu neamul lui pentru acel sat zicand Hamza ca ar fi proprietatea lui, iar Domnia mea, am judecat si am pus pe Hamza, sa aduca 24 de boieri sa jure ( a se vedea obiceiul cojuratorilor n.a.)ca satul Aninoasa este intradevar al sau. Apoi impreuna cu cei 24 boieri pus-am Domnia mea, a cauta cauza acelui sat, si am cetit hrisoavele tuturor domnilor precedenti, si am adeverit cum ca mosul lui Hamza perduse satul Aninoasa pentru hiclenie in zilele raposatului Voevod Calugarul, care dete acel sat jupanului Milco".

Daca in ceea ce priveste dobandirea de mosii de catre straini este un obicei juridic indoielnic, dobandirea de vii si case in orase este un fapt divers. Un document din anul 1669 arata ca Chirita soltuzul armenesc din Suceava si feciorul sau Draghici scrui si marturisesc cu zapisul lor ca de nimic siliti si nici asupriti au vandut de bunavoie ocina si mosie o falce de vie la targ la Cotnari, in dealul Mandru intre via lui Ioan protopopul armenesc, din jos si lui Marcu armeanul din sus.

Printr-un act din anul 1671, Iorga fiul lui Isaia Jitnicerul, vinde lui Gaspar Caille Frantuzul casele sale din Iasi de pe Ulita Mare.

Chiar daca strainii dobandeau proprietati imobiliare ori mosii, obiceiul pamantului reglementa drepturile asupra acestora numai pentru titular si copii acestuia, dreptul la mostenire ne extinzandu-se asupra altor rude, Domnitorul insusindu-si averile si mosiile ce proveneau de la strainii ce nu aveau descendenti directi. Intr-un document din timpul domnitorului Mihail Racovita, din anul 1725 se arata ca : "Dracea om strain in aceasta tara, in viata lui a trait si a fost cumparat o mosie pe Bac, si si-au facut moara pe apa Bacului langa targul Chisinaului si tamplandu-se moarte, si neavand pe nimeni in tara, si fiind obiceiul, pentru cei straini cand li se intampla moarte si nu au copii, ce ar ave sa ia pe sama gospod; care dupa moartea lui ramanind acea mosie si cu moara pe apa Bacului, am socotit Domnia Mea, macar ca este obiceiul acesta, n-am vrut, nici n-am primit sa se iee pe sama gospodci m-am milostivit si am dat aceasta mosie si moara Monastirii Neamtului".

Acest drept numit dreptul de albinaj stabileste ca o mosie care ramanea fara stapan ori vacanta trecea de drept in patrimoniul domniei conform obiceiului juridic romanesc.

Dupa cum se poate constata strainii se bucurau in evul mediu, dupa obiceiul pamantului de cea mai mare toleranta; slujbele, dregatoriile, chiar si calitatea nobiliara (boieria) le erau accesibile, se puteau casatori cu pamantence, puteau cumpara, vinde, lasa prin testament mosii, vii, precum si case. Cu toate acestea, turcii, rusii, armenii si evreii nu au avut drepturile aratate mai sus decat in mod sporadic, si atunci doar in consideratia unor servicii aduse domniei.

Din feudalismul timpuriu, pentru conservarea nationala in toate tratatele cu turcii - Capitulatii - sunt dispozitii ce nu dau drepturi de stabilire acestora in Tarile romane, nu aveau dreptul de a face comert stabil, de a cumpara imobile, de a cladi geamii[14]. Acest fapt se explica prin aceea ca Islamul era in acele timpuri temut de crestinatate ca o religie agresiva si cuceritoare, iar sultanii nu se temeau de crestini in Turcia. Principalii vasali se temeau ca regimul militar mahomedan sa nu-i ameninte in cazul in care o populatie mahomedana s-ar stabili in tara. Romanii nu puteau sa-si mentina guvernarea, administratia si autonomia - decat numai asigurand masa populatiei contra islamismului in asa fel ca sa ramana crestine. Cu toate acestea in locuri anume fixate se puteau face schimburi de marfuri dar in cazul in care se isca un diferend intre un musulman si un indigen procesul se judeca in Divanul Domnesc conform obiceiului tarii.

n) DONATII

Obiceiurile juridice cuprinse in Legea Tarii, au fost incluse in legiuirile scrise incepand din timpurile domnitorilor Alexandru Cel Bun, Matei Basarab, pana la Calimah ori Caragea , urmand ca mai apoi sa se codifice in acte normative cu caracter modern.

Obiceiuri juridice existau si cu privire la donatii de mori, de vii, de case ori de locuri de case, livezi si chiar de tigani robi. Se donau si averi diferite, uneori dania ascunzand luarea in contul datoriei unui debitor, in special luarea pamanturilor taranilor care erau datori boierilor.

Uneori donatia era o vanzare mascata , pretul vanzarii fiind cu mult mai mare decat valoarea obiectului sau bunului donat.

Donatiile celor saraci catre cei bogati a fost sistata la anul 1785 prin Sobornicescul Hrisov al domnitorului Alexandru Mavrocordat prin care s-a interzis a se face danii de catre cei saraci si de starea de jos, la cei bogati si puternici, in ideea de a nu se realiza stapaniri in mod ilegal pe averile altora.

o) STAPANIREA TIGANILOR

Impartirea familiilor de tigani robi se realiza conform obiceiului pamantului, tiganii fiind considerati de conditie inferioara, lor aplicandu-li-se regulile din sfera bunurilor.

In situatia in care prin casatorii se realizau familii mixte romanii decadeau din drepturile lor, fiind considerati robi la fel ca tiganii. In situatia in care asupra unui tigan aveau drept de mostenire doua sau mai multe persoane urma ca persoana robului sa fie atribuita unuia dintre mostenitori, ceilalti[15] trebuind sa fie despagubiti.

p) BATANII SATULUI

In vechile denumiri se gasesc inscrise pentru notiunea de "batranii statului" pe cei care au intemeiat localitatile devenind mos mare ori mos mic in raport de proprietatea taraneasca a razesilor.

Am aratat ca proprietatea razesasca-moldoveneasca nu era divizata pe teren, decat cel mult in vatra satului si in jirebiile (portiunile de pamant) ce cuprindeau gradinile din spatele casei de locuit. Taranii liberi isi cunosteau drepturile lor la pamant dupa spita neamului lor. Primul descalecator al unui sat, al carui nume era dat chiar satului respectiv, stapanea la inceput intreaga mosie, construindu-si pentru el si copii sai casa de locuit. Urmasii primilor stapani ori cei care cumparau de prima data mosia erau mai multi frati, veri ori alte rude, acestia formand batranii satului. In aceasta idee batranii satului se confunda cu fondatorii, dar si cu trei sau patru generatii de stapanitori, astfel ca numarul batranilor nu era stabil, amestecandu-se batrani dintr-o generatie cu altii din generatii mai noi. Iata de ce atunci cand era vorba de judecata in Divanul Domnesc era necesar ca sa se prezinte si documente adeveritoare cu privire la spitele de razesi, acestea avand valoare istorica doar pentru 3-4 generatii.