|
|
|
Mijloace si tehnici ale actiunii de pressing
Mijloacele si tehnicile folosite de grupurile de interese depind de urmatoarele elemente: a) locul ocupat in societate; b) natura intereselor; c) natura obiectivelor aparate; d) regulile care guverneaza functionarea politica a societatii; e) particularitatile sistemului politic; f) tipul organului asupra caruia se exercita presiunea, etc. In opinia lui M. Duverger (Sociologie politique), mijloacele de actiune, conditionate de structura interna a grupului pot fi materiale (resurse financiare), mijloace constand in personal si psihologice. Jean Meynaud (Les groupes de pression) retine 5 categorii de procedee: 1) persuasiunea; 2) amenintarile; 3) banii; 4) sabotarea actiunii guvernamentale (refuzul de a coopera cu autoritatile administrative, de exemplu); 5) actiunea directa (manifestatii publice, defilari, baraje, greve, nesupunere civila). Jaques Basso (Les groupes de pression) propune o clasificare ce ia in considerare tehnicile si mecanismele, "tintele" si interlocutorii fata de care se dezvolta actiunea: 1) consultarea si negocierea; 2) influenta si persuasiunea; 3) interventia si actiunea directa.
Pressingul se exercita la 2 niveluri distincte, grupurile folosind cu predilectie unul dintre ele: presiunea directa, la nivelul organismelor puterii; presiunea indirecta, la nivelul publicului, care prin atitudinea lui actioneaza el insusi asupra guvernantilor. Se pot initia actiuni deschise, uneori publice, sau actiuni discrete, oculte.
Persuasiunea, directa sau indirecta presupune folosirea unor resurse financiare, cu ajutorul carora se recurge, in primul rand, la specialisti, care permit grupului folosirea cunostintelor lor. Unul dintre cele mai curente si mai eficiente procedee ale persuasiunii este transmiterea unor documentatii privind o anumita problema diversilor parlamentari. Informatia "dirijata" sau "structurata" este o arma puternica a grupurilor de interese. Lipsa informatiilor si a expertizelor afecteaza eficacitatea unui grup. Grupul poate persuada autoritatile competente prin remiterea unei informatii detaliate, pregatite de experti calificati si prezentate pe un ton moderat, cu o aparenta de obiectivitate.
Influentarea opiniei publice urmareste influentarea indirecta a puterii. Opinia publica poate fi influentata printr-un mod forte, prin greve, manifestatii, bararea drumurilor etc., dar si prin apelul la tehnicile de actiune psihologica. Persuadarea publicului se realizeaza fie printr-o actiune de propaganda, fie printr-o actiune de informare. Propaganda, urmarind valorizarea revendicarilor si a punctelor de vedere ale grupurilor se face prin intermediul unor ziare care constituie presa specializata a grupurilor de interese dar si prin acela al presei de informare generala. Cele mai puternice grupuri poseda propriul lor serviciu de presa si, uneori, chiar un serviciu de relatii publice. Se adauga practica unor conferinte de presa, a unor emisiuni la posturile de radio si televiziune. Pressingul direct asupra presei are drept scop influentarea continutului ei.
In practica, se folosesc diferite tipuri de lobbying:
Lobbyingul tehnic necesita activitatea unor profesionisti specializati pe domenii.
Lobbyingul punctual se realizeaza pe un text particular.
Graasroots lobbying presupune utilizarea petitiilor, scrisorilor, telegramelor, a apelurilor telefonice, a presei etc.
Lobbyingul de imersiune (dominant in Franta, ca si tipul urmator) presupune un transfer de oameni, fiind practicat in special de banci si companiile de asigurari. Statul si intreprinderile recruteaza in aceleasi corpuri, in aceleasi mari scoli, instituindu-se astfel intr-un mod natural un sistem de schimburi. Aceasta schema de "infiltrare prin anticipare" ofera grupurilor posibilitatea unei bune cunoasteri a mecanismelor administratiei si un acces direct la centrele de decizie politica.
Prin lobbyingul de cogestiune, organizatiile agricole rezolva situatiile de criza impreuna cu puterile publice, in schimbul unei politici sistematice de subventionare[1].
Lobbyurile sunt considerate o rotita a democratiei contradictorii sau conflictuale americane - adversary democracy. Supranumita "guvernul invizibil" sau "a treia camera", practica lobbyismului s-a generalizat treptat in SUA. In 1887 Congresul a cerut pentru prima data lobbyistilor sa se inregistreze la Camera Reprezentantilor. Prin legi aditionale, li s-a impus: furnizarea listei clientilor, descrierea activitatilor desfasurate, declararea sumelor de bani folosite. Lobbyismul a fost reglementat la inceput numai in statele principale. Prin legea din 2 august 1946, reglementarea juridica s-a realizat si la nivel federal. Federal Regulation of Lobbying Act (legea La Follette - Monroney), parte a celui de-al treilea capitol al Legislativ Reorganization Act defineste lobbyiurile ca grupuri de interese particulare care cauta sa influenteze procesul de decizie legislativa a Congresului. Aceasta lege prevede consultarea obligatorie a grupurilor in cadrul procedurii legiferarii. Pentru limitarea abuzurilor si transparenta lobbyingului, grupurile au obligatia de a se inregistra, de a indica numele persoanelor care se folosesc de el si cel al publicatiilor utilizate, de a specifica remuneratiile primite sau platite, care trebuie raportate trimestrial. Lobbyingul se exercita in capitalele statelor dar, in primul rand, la Capitoliu unde numarul lor este foarte mare iar plata lor este foarte ridicata. Henrick Smith face distinctia intre "lobbyiul de moda veche" si "lobbyiul de noua generatie" sau "noul joc al lobbyiului". In timp ce vechiul lobby se sprijinea pe "o munca de socializare", pe detaliu, pe intalniri, telefoane, mici favoruri, noul lobby, dezvoltat in anii '60-70 se fundamenteaza pe marketingul de masa, pe gruparea tematica a problemelor si lobbyingul de tip "en-gross", imprumutand mult din tehnicile campaniilor electorale[2]. Masuri de reglementare a lobbyingului au mai fost luate in Canada, Germania, Marea Britanie, Australia, Turcia, Israel. Despre necesitatea unei reglementari s-a discutat si in tarile Europei Centrale si de Est, fara a se lua vreo masura.
Intre activitatile specifice de lobby, R. A. Gitelson mentioneaza:
Depunerea de marturii la audierele congresionale.
Contactarea directa a oficialilor guvernamentali in vederea prezentarii propriului punct de vedere.
Angajarea unor contacte informale cu oficialii.
Prezentarea rezultatelor unor cercetari sau a informatiei tehnice.
Ajutorul dat la schitarea diferitelor proiecte de legi.
Amplificarea eforturilor pentru realizarea unor grassroots lobbyinguri.
Avertizarea reprezentantilor congresionali cu privire la efectele unor legi asupra districtelor lor.
Adresarea unor rugaminti sau angajarea in litigatii.
Publicarea listelor de vot ale candidatilor.
Contributii in munca si personal la campaniile electorale.
Anuntarea sprijinului dat candidatilor la o anumita functie.
Angajarea in manifestatii de protest sau demonstratii.
Furnizarea de subiecte pentru presa si media electronice[3].
Clientii importanti nu apeleaza la o singura firma de lobbying ci la o echipa: o firma de avocati, un departament de relatii publice, o firma de specialisti in politica locala etc. O tactica recenta a grupurilor este coalition building, unirea diferitelor grupuri intr-un efort comun de lobbying, pentru a influenta procesul de policy-making. Ele pot fi variabile ca durata, unele fiind incheiate pe termen scurt, altele permanente.
In SUA, un rol decisiv in campaniile elctorale revine activitatii desfasurate de Comitetele de Actiune Politica (Political Action Commitees - PACs), a caror prima functie este aceea de a colecta contributiile pentru candidatii cu sanse de victorie. PAC-urile, inventate de sindicatele muncitoresti americane in anii 40 au cunoscut o extensie considerabila, devenind ramura financiara a lobbyingului dupa 1970. Conform Federal Election Compaign Act, fiecare PAC reprezentand un grup este autorizat sa alimenteze cassele electorale ale unui candidat pana la suma de 5000 dolari dar statul, care publica lista contribuabililor, poate dubla suma, permitand astfel candidatului cu cei mai multi suporteri sa dispuna de mijloacele cele mai importante. PAC-urile pot sustine mai multi candidati, neexistand o limita a numarului de campanii la care ele pot participa[4]. O crestere notabila au cunoscut PAC-urile legate de lumea afacerilor si cele ideologice. Intre cele mai generoase s-au dovedit a fi comitetele sindicatelor, ale industriei asigurarilor si a celei energetice, PAC-urile industriei petrolului si a gazelor naturale. Pac-urile faciliteaza accesul la oficialii alesi si la stafful acestora, cu scopul prezentarii si argumentarii pozitiilor grupurilor in privinta anumitor probleme. Ele sunt cu deosebire eficiente atunci cand este vorba de legi speciale, care nu intereseaza majoritatea alegatorilor.
Doua fenomene specifice zilelor noastre retin in mod deosebit atentia: 1) confederarea PAC-urilor, unele dintre ele constituind perechi in industrie; 2) inmanuncherea, prin care PAC-ul central al unei industrii solicita directorilor din domeniu sa contribuie cu donatii pentru politicieni.
Pentru a corecta inegalitatea de acces la lobbying, americanii au introdus sistemul audierilor - hearings, organizate de unele comisii si subcomisii ale Congresului si de agentii administrative si institutia Public Interest Advocacy, in vederea reprezentarii si apararii unor interese generale ale societatii, subreprezentate in procesul lobbyingului: drepturile minoritatilor, protectia consumatorului, a mediului s.a.
