EVOLUTIA DREPTULUI IN PERIOADA REGALITATII. MODERNIZAREA LEGISLATIEI

1. Constitutia din anul 1923

Alcatuirea statului national unitar, pe bazele unei noi formule legislative, a facut ca vechea Constitutie din anul 1866 sa nu mai corespunda situatiei de dupa primul razboi mondial. Era necesar ca legea fundamentala a statului sa cuprinda realitatile si angajamentele pe care statul si le-a asumat prin conventii si tratate internationale, prin actele de unire de la Alba Iulia, Cernauti si Chisinau [1].

La baza conceptiei noii constitutii au stat patru proiecte realizate de Partidul Liberal in anul 1921, al Partidului Taranesc din anul 1922 al profesorului Constantin Stere, precum si doua proiecte personale ale profesorilor de drept constitutional Radu Boila de la Universitatea din Cluj si Constantin Beraru de la Cernauti [2].

Proiectul liberal, cu unele modificari, este adoptat si devine Constitutia din anul 1923.

Structura noii Constitutii este influentata de marile transformari sociale, de unirea tarii, de improprietarirea taranilor dupa anul 1917 si acordarea votului universal. Constitutia din anul 1923 mentine structura celei de la 1866, dar introduce principii moderne, cum ar fi:

accentuarea instaurarii unei societati democratice

transformarea Senatului intr-un corp de tehnicieni, prin crearea unei institutii cu senatori de drept;

transformarea ideii de proprietate in functie sociala;

preocuparea pentru problemele sociale si de munca ale cetatenilor;

instaurarea ideii de legalitate in toate compartimentele statului, prin controlul constitutionalitatii legilor si inamovibilitatea magistratilor.

Constitutia era structurata in 138 articole, sistematizate in 8 titluri, cu privire la: teritoriul Romaniei, drepturile romanilor, suveranitatea nationala, separatia puterilor in stat, puterea legiuitoare, consiliul legislativ, puterea executiva, puterea judecatoreasca, institutiile administrative locale, finantele, armata si diferite dispozitii.

Printre principalele prevederi in legatura cu teritoriul, se stipuleaza inalienabilitatea sa, hotarele neputand fi schimbate decat in baza unei legi speciale. De asemenea, se prevede ca teritoriul statului este indivizibil.

In cel de al doilea titlu erau prevazute drepturile romanilor. Ele au fost prezentate sintetic si pe larg in articole separate, astfel: egalitatea cetatenilor in fata legii, libertatea individuala, libertatea constiintei, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondentei, libertatea intrunirilor, dreptul de asociere, dreptul de petitionare, dreptul de a actiona in justitie pe functionarii publici. Constitutia proclama votul universal, egal, direct, obligatoriu si secret, desi prin legi speciale electorale militarii si femeile nu se bucurau de acest drept.

In cel de al doilea titlu sunt cuprinse dispozitiile constitutionale care consacrau separatia puterilor in stat. Puterea legislativa era exercitata de rege si parlament, cea executiva se realiza de catre rege si guvern, iar cea judecatoreasca de instantele judecatoresti.

Parlamentul, sau reprezentanta nationala, era format din Adunarea deputatilor si Senat, care dezbateau si adoptau legile, dar care aveau si initiativa legislativa, la fel ca si regele. Adunarea deputatilor era formata din reprezentanti alesi, iar Senatul din cetateni cu varsta de cel putin 40 de ani, unii de drept, iar altii alesi.

Alegerea deputatilor se realiza prin votul cetatenilor cu drept de vot din circumscriptiile electorale judetene, de catre membrii camerelor de comert si industrie, de munca si agricultura, precum si de profesorii fiecarei universitati.

Senatorii de drept erau mitropolitii si episcopii, fostii sefi de guverne, fosti ministri, fosti presedinti ai corpurilor legiuitoare sau fosti senatori si deputati.

Regele avea o pozitie privilegiata, putand sa convoace parlamentul in sesiune extraordinara si sa dizolve o camera, pe amandoua sau guvernul.

In Constitutie era prevazuta si infiintarea unui Consiliu legislativ, caruia ii revenea sarcina de a prezenta proiecte de legi, dar rolul sau era tehnic, consultativ.

Unele inovatii ale noii constitutii sunt cele cu privire la introducerea nationalizarii subsolului, trecerea in proprietatea de stat a cailor de comunicatii, a spatiului atmosferic, a apelor navigabile si fluviale. Astfel, s-a creat posibilitatea actiunii marilor capitaluri si ingradirea monopolurilor straine.

O alta inovatie este aceea ca s-a introdus controlul constitutionalizarii legilor de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie, care avea dreptul de a declara inaplicabile legile ce contraveneau textului Constitutiei, dar numai pentru cazul judecat [3].

In acest sens, s-a introdus si principiul controlului legalitatii actelor administrative, in baza caruia instantele puteau anula sau cenzura actele administratiei de stat, obligand statul la plata unor despagubiri pentru pagubele aduse unor persoane. In articolul 128, Constitutia prevedea ca in caz de pericol sa se poata introduce starea "de asediu general sau partial", ceea ce a creat posibilitatea reprimarii miscarilor sindicale, muncitoresti sau taranesti.

O contributie importata la consolidarea sistemului electoral a constituit-o legea electorala din 1926. Aceasta a detailat modul de aplicare a votului universal proclamat de Constitutie, stabilind si sistemul de acces al partidelor in parlament, ca urmare a "primei majoritare".

Sistemul primei majoritare presupunea totalizarea tuturor voturilor, iar partidul care obtinea 40% din totalul voturilor primea 50% din mandate, restul impartindu-se proportional intre celelalte partide. O exceptie era aceea ca daca intr-un judet era minoritar un partid care a obtinut minimum de 2% din voturi la nivelul intregii tari, deci nu era parlamentar, acestuia ii reveneau totusi mandatele corespunzatoare judetului respectiv. Daca nici un partid nu obtinea cel putin 40% din voturi, mandatele se repartizau proportional cu procentul obtinut. La Senat, repartizarea mandatelor se facea in totalitate pentru partidul cu cele mai multe voturi.

1.     Modernizarea dreptului dupa Constitutia din 1923

2. 1. Dreptul administrativ

Mai ales dupa realizarea statului national unitar, dreptul administrativ a fost necesar sa se unifice, pentru reglementarea unitara a tuturor problemelor din Transilvania, Basarabia si Bucovina [4].

Daca serviciile publice erau conduse initial de Consiliul Dirigent in Transilvania, de directorate si secretariate de servicii in Basarabia si Bucovina, unele domenii importante, cum au fost afacerile externe, armata, caile ferate, posta, telegraful, circulatia financiara, vamile, imprumuturile publice si siguranta statului au fost preluate de guvernul de la Bucuresti.

In anul 1929 s-a trecut la o noua organizare administrativa, elaborandu-se o noua lege: Legea pentru organizarea ministerelor, din 2 august 1929, care a creat cadrul general de organizare a acestora, precum si centralizarea administratiei.

Fiecare minister era organizat dupa aceeasi structura, respectiv un ministru, secretari de stat sau titulari de portofoliu, precum si ministri fara portofolii. S-au creat in fiecare minister subsecretariate de stat, care au creat posibilitatea plasarii clientelei politice.

Conform legii, existau 11 ministere: de Externe, de Interne, de Finante, de Justitie, Instructiunii Publice si Culte, Armatei, Agriculturii si Domeniilor, Industriei si Comertului, Lucrari publice si Constructiilor, Muncii, Sanatatii si Ocrotirii Sociale.

Fiecare minister era compus din directii, servicii, sectii si birouri subordonate ierarhic. Pe langa ministere functionau, pentru controlul administratiei locale, sapte Directorate, care se aflau in subordinea ministerelor si isi subordonau prefecturile.

In 14 iunie 1925 s-a adoptat legea pentru unificarea administrativa. Conform acesteia, teritoriul era impartit in judete si comune. Comunele erau urbane si rurale.

Organizarea comunelor rurale s-a realizat prin gruparea unui numar mare de sate, pe de o parte pentru a micsora cheltuielile aferente unei administratii costisitoare, iar pe de alta parte pentru ruperea unei traditii care incetatenise regula ca la fiecare sat sa fie o primarie.

Comuna era condusa de un primar, de un ajutor de primar, apoi de un notar si de un secretar, toti platiti din veniturile comunale. Dupa 1929 s-a dat o noua lege administrativa, care prevedea, pentru comunele rurale, gruparea unui numar mai mic de sate in jurul primariei, revenindu-se oarecum la traditie.

Comunele urbane erau centre orasenesti, dintre care unele erau resedinte judetene. Unele resedinte de o importanta mai mare puteau primi denumirea de municipii. Judetele erau subimpartite in plasi, iar comunele urbane in sectoare.

Comunele urbane se conduceau printr-un sistem de consilii, formate din consilieri alesi si de drept. Exista si un organ de conducere colectiva, numit delegatia permanenta comunala sau judeteana. In fruntea comunelor se afla primarul, iar in fruntea judetelor era prefectul, organe executive ale consiliilor sau delegatiilor permanente.

Sistemul de subordonare era realizat pe linie ierarhica, comunele fiind subordonate judetului, iar consiliile judetene si municipiile erau subordonate Ministerului de Interne si Consiliului Superior Administrativ.

La toate nivelurile comunale, atributiile comisiilor se orientau spre alegerea primarilor comunali, a candidatilor pentru functiile de primari municipali si a delegatiilor permanente. Deciziile pe care le luau erau in interes local si se refereau la invatamant, epitropia bisericilor, intretinerea si construirea drumurilor si podurilor, constructiile civile de interes local si ordinea politieneasca.

In raport cu marimea comunei, se puteau infiinta si organe de specialitate numite servicii, in domeniul administrativ, tehnic, economic, financiar, statistic, sanitar, invatamant, culte si altele.

Delegatia permanenta a judetului era formata din comisiile de specialitate, alcatuite din membrii consiliului, alesi in proportie de trei cincimi si numiti in proportie de doua cincimi.

Prefectii judetelor erau numiti prin decret regal, la propunerea Ministerului de Interne, iar conducerea plasii era incredintata unui pretor, numit prin decizia ministrului de Interne, dar la propunerea prefectului. Pretorul indeplinea si functia de sef al politiei de plasa.

Prin legea privind organizarea administratiei locale din anul 1929 s-au adus unele imbunatatiri cadrului legislativ si organizatoric, prin impartirea comunelor rurale in sectoare si conferirea personalitatii juridice acestor sectoare. S-a largit, de asemenea, competenta adminstrativa atribuita satelor, in sensul ca cele care aveau o populatie de peste 600 locuitori puteau sa se conduca printr-o adunare sateasca sau consiliu satesc.

Pe linia administratiei statului s-au infiintat unele organisme centrale, cu rolul de a regla in mod uniform activitatea in domeniile cele mai importante. Printr-o serie de legi apar Consiliul Legislativ, Consiliul Superior Administrativ, Casa Pensiilor, Camerele Agricole, Camerele de munca, de comert si industrie.

O importanta deosebita o are reglementarea Statutului functionarilor publici, care se bucurau de unele privilegii fata de alte categorii de salariati, atragandu-i in acest fel la aplicarea corecta si in interesul statului a legilor si celorlalte acte normative.

2. 2. Dreptul civil

Desi in aceasta perioada era nevoie mai mult decat oricand de modificarea legislatiei civile, chiar de elaborarea unui nou cod civil, in scopul unificarii legislatiei patriei mama cu reglementarile existente in Basarabia, Bucovina si Transilvania, totusi a ramas in vigoare Codul civil roman de la 1864.

Unificarea legislatiei civile s-a realizat prin legi speciale, astfel ca la finele anilor treizeci, Basarabia avea legislatia vechiului regat implementata, iar in Transilvania se mai aplicau unele norme traditionale. Acestea nu si-au incetat aplicabilitatea pana la izbucnirea celui de al doilea razboi mondial.

In domeniul legislatiei de reglementare a institutiei proprietatii, unele noi prevederi se gasesc in continutul Constitutiei din anul 1923, care a consacrat conceptia proprietatii ca functie sociala. Derivand de la acest concept, prevederile legilor speciale ce au urmat au putut reglementa unele domenii cum sunt productia, repartitia si organizarea muncii.

In acest sens, se prevede ca exproprierile pentru utilitate nationala sunt legitime, introducandu-se, incepand cu anul 1917, un nou text constitutional, largindu-se intelesul termenului de utilitate publica. Se trec in proprietatea statului bogatiile subsolului si spatiul aerian, prin acesta limitandu-se dreptul de proprietate absolut consfintit de constitutiile anterioare. Pe aceasta baza au putut fi nationalizate, pentru utilitate publica, unele intreprinderi, cum sunt cele de armament si munitie, cele de producere a energiei, cele metalurgice, care mai pe urma, datorita intereselor financiare ale unor particulari apropiati regelui, au fost concesionate pentru exploatarile din subsolul tarii.

Incepand din anul 1917 s-a trecut la rezolvarea problemei taranesti, prin infaptuirea reformei agrare. Pentru infaptuirea improprietaririi cu pamant s-a efectuat o dubla operatiune, ce a constat, in primul rand, in exproprierea pamantului in folosul statului, dupa care, in etapa a doua, au fost improprietariti in mod efectiv taranii. La 14 decembrie 1918 s-a dat un decret pentru exproprierea marilor proprietati rurale, ceea ce insemna exproprierea terenurilor Coroanei, ale Casei rurale, ale persoanelor juridice, ale institutiilor de mana moarta, cele apartinand supusilor statelor straine sau absenteistilor. S-au expropriat si doua milioane de hectare din proprietatile particulare, pe principiul progresivitatii, lasandu-se mosierilor suprafete intre 100 si 500 hectare.

La 4 ianuarie 1919 s-a dat un decret-lege privind reforma agrara in Basarabia, ceea ce consfintea de fapt realizarea reformei ce se infaptuise inca din anul 1917.

La 12 septembrie 1919 a inceput reforma agrara in Transilvania, pe baza Hotararii Marelui Sfat National. La 7 septembrie 1919, aceeasi reforma agrara a inceput si in Bucovina, pe baza decretului regal adoptat in acest scop.

Legile de improprietarire s-au elaborat dupa constituirea Parlamentului tarii reintregite. Pentru Basarabia s-a votat Legea agrara in 10 martie 1920, la 17 iulie 1921 s-a votat Legea agrara pentru Oltenia, Muntenia, Moldova si Dobrogea, iar la 30 iulie pentru Transilvania, Banat, Crisana si Maramures, precum si pentru Bucovina.

Trecerea pamantului in proprietatea statului s-a facut prin despagubirea fostilor proprietari la pretul de arenda inmultit cu 40 in vechiul regat si cu 20 in restul tarii. A urmat apoi vanzarea terenurilor catre tarani, astfel ca in anul 1934 erau vandute 66% din pamanturile expropriate, iar restul au fost arendate taranilor de catre stat.

Pentru protectia taranilor, prin legea de improprietarire s-a prevazut o clauza prin care acestia nu-l pot vinde sau ipoteca pana la stingerea oricaror datorii catre stat, s-a stabilit vanzarea in rate si pe o durata intre 10-20 ani. Ca urmare a reformei agrare, situatia taranimii s-a ameliorat, ceea ce a influentat dezvoltarea general economica a tarii; s-a creat o categorie importanta de tarani mijlocasi, iar vechea mosierime a fost desfiintata.

In legatura cu proprietatea statului asupra bogatiilor subsolului, in 3 iulie 1924 s-a promulgat Legea minelor. Recunoscand drepturile castigate de cei care in momentul aprobarii actului normativ desfasurau activitati privind exploatarea resurselor prin extractii, legea a dus la favorizarea capitalului autohton. Aceasta favorizare se concretiza, potrivit legii, prin interzicerea transferarii actiunilor nominative strainilor, necesitatea ca in societatile de exploatare 60% din capitalul social sa fie romanesc, iar conducerea acestor societati, prin Consiliile de Administratie, sa fie compusa din minimum doua treimi din cetateni romani. S-a fixat si un termen de 10 ani pentru toate societatile din tara, in scopul realizarii acestei conditii.

Aceste prevederi liberale au fost schimbate de catre guvernul national - taranist in anul 1929, cand politica de dezvoltare liberala "prin noi insine" a fost schimbata cu aceea a   "portilor deschise", revizuindu-se legislatia si promulgandu-se o noua Lege pentru exploatarea minelor, in 29 martie 1929, prin care toate restrictiile erau inlaturate, iar tara a fost inchinata capitalului strain.

Regimul juridic al proprietatii a fost revazut si in ceea ce priveste intreprinderile, ele fiind impartite in raport de interesele statului, in intreprinderi de interes general sau utilitate publica, care au devenit obiect al monopolului de stat, precum si intreprinderi comerciale care nu erau monopoluri de stat si puteau fi administrate sau asociate capitalului privat, inclusiv capitalului strain. In legatura cu conditia juridica a persoanelor, nu exista modificari importante fata de prevederile Codului civil. In anul 1928 s-a elaborat Legea actelor de stare civila, prin care s-a reusit reglementarea unitara a procedurii de incheiere a acestor acte, precum si forma lor.

Reglementari mai numeroase s-au realizat pentru legislatia muncii. In anul 1929 s-a promulgat Legea asupra contractelor de munca, care a inlaturat inegalitatea de tratament a femeii in ceea ce priveste incheierea unei conventii de munca, ridicarea salariului si posibilitatea de a dispune de el, dreptul femeii de a putea instraina bunurile familiei fara autorizatia sotului.

In 26 mai 1921, ca urmare a transformarilor survenite in viata sociala, s-a autorizat prin lege organizarea sindicatelor. Ele aveau rolul doar de a reprezenta problemele profesionale ale muncitorilor, de a revendica drepturile economice si salariale, precum si conditii mai bune de munca, interzicandu-li-se insa muncitorilor sa desfasoare manifestari cu caracter politic.

Ca urmare a infiintarii unor multitudini de institutii, a fost necesar ca si in materia persoanelor juridice sa se faca reglementari noi, ceea ce a dus la schimbarea acordarii personalitatii juridice, prin proceduri speciale, in fata instantelor judecatoresti.

In conformitate cu Legea pentru persoanele juridice din 6 februarie 1924, acestea se impart in doua categorii: persoane juridice de drept public, societati si asociatii cu scop comercial, iar in a doua categorie se inscriu fundatiile fara scop lucrativ.

Persoanele juridice de drept public erau create numai prin lege, cele comerciale erau supuse reglementarilor acestui cod specific, iar cele fara scop lucrativ puteau sa functioneze numai pe baza deciziei de functionare a tribunalului civil din circumscriptia in care se constituiau. Decizia trebuia avizata de ministerul de resort, in competenta caruia cadea activitatea asociatiei, precum si in urma concluziei Ministerului Public, care verifica statutele sau actele constitutive si componenta Consiliilor de conducere sau de administratie, pentru a nu contraveni legii.

Nu se acordau avize favorabile pentru fundatii care erau suspectate de a avea un obiect de activitate ilicit, sau care desfasurau actiuni considerate contrare ordinei de drept, publice sau bunelor moravuri.

Dupa infiintare, aceste fundatii puteau fi controlate periodic de inspectorii si delegatii ministerului, precum si de membrii Comisiei superioare a persoanelor juridice, care puteau propune desfiintarea lor Consiliului de Ministri. Existand modalitati de desfiintare administrative, pe langa cele derivand din statutele proprii sau in urma unei decizii judecatoresti, s-a legalizat posibilitatea reprimarii activitatii partidelor politice incomode sau a asociatiilor de lupta pentru drepturile cetatenesti. In timpul crizei economice din perioada 1929 - 1933 s-au elaborat o seama de acte normative care au incercat sa stopeze efectele acesteia, dar si sa protejeze marele capital, pe creditori si statul. Avand in vedere falimentele frecvente ale intreprinderilor industriale si comerciale, s-a trecut la modificarea regimului juridic al contractelor si proprietatii, sau chiar al statutului persoanelor.

Prin Legea din 20 august 1929, privitoare la libera circulatie a bunurilor agricole (legea Mihalache), s-a renuntat la limitarea loturilor de pamant taranesti, acestea putand fi scoase la vanzare de catre creditori. Aceleasi demersuri s-au facut si cu privire la statutul femeii maritate (Legea din anul 1932), prin prevederea ca aceasta putea vinde bunurile familiei, astfel incat creditorii se puteau indrepta si spre bunurile femeii.

S-a schimbat, de asemenea, regimul contractelor de imprumut, dobanda crescand foarte mult, termenele de rambursare fiind foarte scurte, iar dobanda nerestituita se capitaliza. Astfel a aparut camataria ca o sursa curenta de imbogatire, fiind necesare interventii ale statului pentru plafonarea dobanzilor, stabilirea unor dobanzi legale si a penalitatilor pentru depasirea acestora. Ca urmare a inrautatirii situatiei generale a taranilor si a imposibilitatii acestora de a-si plati datoriile, s-a ajuns la situatia ca statul sa elaboreze un complex de acte normative de asanare a datoriilor agricole. Astfel, in 19 aprilie 1932 s-au redus prin lege datoriile taranesti cu 50%, iar restul datoriei a fost reesalonat pe timp de treizeci de ani, cu o dobanda de 4%. La 14 aprilie 1933 se elaboreaza o noua lege pentru reglementarea datoriilor agricole si urbane, care acorda un termen de gratie de cinci ani pentru plata datoriei, precum si o dobanda de 1%. In aprilie 1934 s-a reformulat, printr-o alta lege, problema conversiunii datoriilor agricole, prin care acestea sunt reduse in proportie de 50-70%, urmand ca restul datoriilor ramase sa fie platite intr-un termen de 17 ani in rate anuale, cu o dobanda de 3%. Toate aceste legi au ameliorat situatia taranilor si a altor categorii de datornici, dar au salvat si pe marii bancheri, datoriile fiind preluate de stat, iar creantele bancherilor au fost satisfacute in termen scurt.

Pentru protejarea intereselor marilor industriasi si a angrosistilor, in perioada crizei economice s-a procedat si la schimbarea continutului contractului de vanzare-cumparare.

Exista situatia cand vanzatorul credita pe micul comerciant cu diferite marfuri, acesta urmand ca dupa vanzarea acestora sa remita pretul, deci el era din momentul preluarii marfii proprietarul acesteia. Pentru a-l proteja pe marele industrias in cazul in care vanzatorul dadea faliment, s-a trecut la schimbarea momentului in care cumparatorul devine proprietarul marfii, stabilindu-se ca acesta este identic cu primirea datoriei, ceea ce permitea ca in caz de faliment fiecare sa-si recupereze bunurile proprii.

In anul 1929 s-a elaborat o lege privind vanzarea masinilor pe credit si in rate, lege care s-a aplicat tuturor produselor industriale si care prevedea ca vanzatorul poate sa-si recupereze bunurile in momentul falimentului cumparatorului, proprietatea asupra acestora fiind translativa doar in cazul remiterii pretului marfii.

La fel s-a procedat si in cazul contractului de consignatie. Intreprinderile puneau bunurile la dispozitia unor comercianti pentru a fi vandute in regim de consignatie, iar in cazul falimentului vanzatorului bunul era recuperat.

Ca urmare a dezvoltarii economico-industriale, dar si ca urmare a efectelor crizei, a fost nevoie de elaborarea unei legislatii a muncii care sa reglementeze modul de solutionare a conflictelor de munca, repausul duminical, concediile de odihna, durata zilei de munca, ocrotirea minorilor si femeii, relatiile dintre muncitori si patronat in procesul muncii.

In 8 septembrie 1920 se reglementeaza prin lege dreptul la greva. Desi acest drept este limitat de conditii si proceduri greoaie, totusi pentru prima data el devine un drept legal. Termenele, procedura impacarii si arbitrajul, interzicerea incetarii lucrului numai pentru motive ce tin de conditiile de munca, au dus la restrangerea acestui drept, iar in aprilie 1929 s-a aprobat o lege potrivit careia refuzul de a se supune arbitrajului ducea la desfiintarea contractului de munca.

La 18 iunie 1925 s-a aprobat legea ce prevedea repausul duminical, iar in 13 aprilie 1928 s-a reglementat, tot prin lege, durata zilei de munca, a saptamanii de lucru de 48 ore, interzicerea angajarii copiilor sub 14 ani, ocrotirea femeii prin acordarea concediului de nastere, precum si interzicerea concedierii gravidelor.

In anul 1929, ca urmare a experientei anterioare, s-a ajuns la sistematizarea legislatiei muncii, la reglementarea unitara si completa a acesteia. Impreuna cu reglementarile din anul 1933, cu privire la asigurarile sociale, se poate concluziona ca s-a parcurs o etapa deosebit de importanta in modernizarea legislatiei muncii.

Infiintarea unor instante speciale pentru solutionarea litigiilor de munca, in anul 1933, pe langa Camerele de munca, care aveau atributiuni de solutionarea litigiilor de munca, ocrotirea meseriilor si sanatatii muncitorilor, a creat cadrul legal de rezolvare a problemelor din sectoarele industriale cu pondere muncitoreasca.

2. 3. Dreptul penal

Perioada de modernizare a dreptului cuprinde si elaborarea unui nou Cod penal, care a aparut in lupta dintre necesitatea unor noi reglementari si tergiversarea actiunii din cauza intereselor politice contradictorii dintre partidele de la putere si cele din opozitie. La 18 martie 1936 a fost adoptat noul Cod penal, care a intrat in vigoare la 1 ianuarie 1937.

Redactat intr-o maniera impecabila, cu texte precise, cu definitii si concepte clare, codul penal evidentiaza progresul stiintei dreptului din acea perioada din tara noastra.

Codul penal cuprinde trei "carti": Cartea I - Dispozitii generale, Cartea a II-a - Dispozitii privitoare la crime si delicte si Cartea a III-a - Dispozitii privind contraventiile.

In cadrul "Dispozitiilor generale" sunt reglementari cu privire la activitatea legii penale in timp, aplicarea acesteia in spatiu, precum si definitii ale pedepselor.

Sunt consacrate mai multe tipuri de pedepse: pentru crime, delicte si pentru contraventii, care formau categoria pedepselor principale; urmau apoi pedepsele complementarii si cele accesorii.

Desi aparent pedepsele prevazute in codul penal erau mai blande, totusi, prin trecerea unor crime in categoria delictelor, dar cu limitele minime de pedepse crescute substantial, in mod practic se ajungea la o sanctiune mai severa.

Tot in domeniul penal, o serie de infractiuni nu mai sunt reglementate de noul cod, ci de legi speciale, care erau mai usor de schimbat in continut sau pedepse, putandu-se adapta la situatia concreta a tarii si la nevoia de represiune dintr-un moment dat. Astfel, pentru reprimarea speculei ilicite s-a promulgat Legea din 17 iunie 1923, care fixa preturile maximale, restrangea posibilitatea de aprovizionare cu marfuri peste posibilitatea de desfacere, reglementa problema substituirii si falsificarii de marfuri, fapte ce erau pedepsite cu inchisoare sau amenda.

In 2 aprilie 1930 este promulgata Legea pentru apararea linistei si creditului tarii, care sanctiona penal pe cei care raspandeau zvonuri alarmante sau creau panica in randul populatiei. Istoria acestei legi este strans legata de posibilele proteste cu privire la revenirea la tron a regelui Carol al II-lea, precum si multiplele comentarii care s-au facut cu privire la anturajul acestuia.

In anul 1932, o Lege de limitare a concurentei neloiale a sanctionat comportamentele celor care s-au folosit de firmele sau emblemele, precum si de marcile fabricilor, incalcand drepturile acestora, producand marfuri expuse spre vanzare sub firme sau marci falsificate.

Pentru reprimarea miscarilor politice, la 19 decembrie 1924 a fost adoptata Legea pentru reprimarea unor infractiuni contra linistei publice, numita "Legea Marzescu", care sanctiona deosebit de sever actiunile de procurare de materiale propagandistice impotriva statului sau regelui, sau impotriva celor ce faceau declaratii, demonstratii, tineau discursuri sau indemnau prin cantece, lozinci sau manifeste la actiuni antimonarhice. De asemenea, era pedepsita penal si purtarea unor insemne, embleme, insigne, steaguri sau pancarte prin care se aducea atingere proprietatii, proprietarilor sau statului. Toate aceste sanctiuni, in contextul unor demonstratii deosebit de virulente impotriva crizei economice, curbelor de sacrificiu sau impotriva Casei regale, au creat numeroase cazuri de arestari politice si reprimarea unor adversari ai monarhiei.

In 15 noiembrie 1927 s-a modificat "Legea Marzescu", in sensul innaspririi prevederilor acesteia, in contextul crizei monarhice, a abandonarii tronului de catre principele Carol si instaurarii Regentei. Reprimarea unor impotriviri s-a realizat si in contextul declararii starii de asediu in unele zone sau localitati.

O alta modificare a legislatiei penale a survenit pe timpul marilor miscari sociale din anii 1929 - 1933, cand apare "Legea Mironescu", la 12 mai 1933, care reprima pe cei ce se baricadau in intreprinderi, cladiri publice sau refuzau sa paraseasca anumite cladiri sau zone, prin acesta savarsind infractiuni impotriva statului, pentru care puteau fi sanctionati cu inchisoare, amenda sau interdictie de domiciliu.

Starea de asediu, prin care se introduceau interdictii deosebite privind circulatia, intrunirile, activitatea organizatiilor sau diferitelor actiuni de protest, a fost completata cu noi dispozitii privind delictul de ultraj, precum si prelungirea termenului de mentinere pe timp de sase luni, sau chiar mai mult, prin hotarari ale Consiliului de Ministri, deci cu incalcarea grava a prevederilor constitutionale. Aceste masuri au creat premisele unei guvernari deosebit de autoritare, prin posibilitatea de a folosi legal fortele armate pentru reprimarea protestelor populatiei.

2.4. Schimbari ale procedurii civile si penale

Cea mai importanta realizare in procedura civila a fost unificarea procedurilor pe teritoriul intregii tari, inclusiv in noile provincii care s-au unit cu vechiul regat. Cu aceasta ocazie s-au simplificat formele procedurale de judecata, s-au scurtat termenele de judecata, procedandu-se la accelerarea demersurilor din cauzele supuse instantelor.

Legea din 19 mai 1925 consacra acest proces de unificare procedurala la nivelul intregii tari. O inovatie este aceea cu privire la numarul de exemplare al actiunii, conform cu numarul partilor din proces carora le era remisa, sub forma a cate unui exemplar prin intermediul instantei.

La 25 iunie 1924 a fost promulgata o Lege privind organizarea instantelor civile, creandu-se astfel sistemul instantelor judecatoresti: judecatorii, tribunale, curti de apel, curti cu juri si Curtea de Casatie.

Judecatoriile erau infiintate in zonele rurale sau urbane, tribuna-lele functionau la nivelul judetelor, avand in compunere mai multe sectii, existau un numar de 14 curti de apel, curtile cu juri judecau doar cauze penale, iar la nivel central exista Curtea de Casatie.

Si in domeniul procedurii penale principala activitate modernizatoare a fost aceea a uniformizarii procedurii pe intregul cuprins al tarii. S-au organizat politia judiciara, sistemul judecatorilor de instructie, s-au generalizat regulile cu privire la mandatele de infatisare, arestare, aducere, depunere, eliberare provizorie, precum si intreaga formularistica.

S-au generalizat si la nivelul provinciilor dispozitiile cu privire la starea de asediu.

Incepand cu anul 1935, se trece la aplicarea unui nou cod de procedura penala, dar care este practic o reluare a celui anterior, la care s-au adaugat putine modificari. Dintre acestea, cele mai importante se refera la repartizarea competentelor materiale ale instantelor.   

Astfel, contraventiile erau de competenta judecatoriilor, delictele erau de competenta tribunalelor, crimele fiind judecate de curtile cu juri. Delictele de presa si cele politice au fost repartizate spre judecare tot curtilor cu juri. Juriile erau compuse dintr-un consilier de la Curtea de Apel, precum si din doi judecatori ai tribunalului, asistati de jurati.

Procesele aveau doua faze distincte. In prima faza, de cercetare, urmarire si instructie, erau implicate organele politiei judiciare, ale Ministerului Public, precum si judecatorii de instructie. In faza a doua, denumita faza de judecata, activitatea procesuala era sub conducerea judecatorului, care pronunta si sentinta, in baza legii si in conformitate cu constiinta sa libera.

TEST DE AUTOEVALUARE

Exemple de subiecte de sinteza:

1.     Constitutia din anul 1866;

2.     Crearea statului national unitar;

3.     Codul civil de pe vremea Domnitorului A.I.Cuza;

4.     Constitutia din anul 1923;

5.     Codul penal si Codul de procedura penala.

Bibliografie obligatorie:

CHIS I., Istoria statului si dreptului romanesc, Editura Wolters Kluwer, Bucuresti, 2010.

CHIS I., Istoria statului si dreptului romanesc, Editura Cartea Universitara, Bucuresti, 2010.

Bibliografie facultativa

CERNEA E, MOLCU E., Istoria statului si dreptului romanesc, Ed. Universul Juridic, 2006

GIURESASCU C-tin, Istoria Romanilor, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, 1975

HANGA V., Istoria generala a statului si dreptului, Litografia si tipografia invatamantului Bucuresti 1958;

TOP D., MASTACAN O., Istoria statului si dreptului romanesc, Ed. C.H.Beck, 2009