TRANSILVANIA SUB STAPANIRE STRAINA. DUALISMUL AUSTRO - UNGAR

TRANSILVANIA SUB STAPANIRE STRAINA. DUALISMUL AUSTRO - UNGAR

Incepand cu anul 1867, se poate vorbi despre stapanirea straina a Transilvaniei, intr-un sistem de organizare politico-administrativa specific acestui dualism dintre Austria si Ungaria[1].

Dupa proclamarea acestei forme de guvernare, in Transilvania au avut competente legislative, judecatoresti si executive, atat organele centrale ale Monarhiei maghiare, cat si organele dualiste ale Imperiului austro-ungar.

In conformitate cu Legea asupra afacerilor comune, din anul 1867, se prevedea ca se vor trata in mod comunitar problemele politicii externe, in care se includeau si semnarea tratatelor internationale, comertul, navigatia, posta, extradarea, ce trebuiau ratificate de Parlamentul Austriei[2]. De asemenea, se considerau probleme comune cele de ordin militar, financiar, impozitele si sistemul monetar, caile ferate si stabilirea sistemului defensiv al tarii.

Ca organe centrale comune, imperiul avea institutia imparatului, care era si rege al Ungariei, Parlamentul comun, format din doua delegatii ale parlamentelor de la Viena si Budapesta, care concretiza interesele comune printr-o legislatie aplicabila asupra intregului teritoriu. Aveau drept de initiativa legislativa ambele delegatii, dar legile erau votate in comun si purtau semnatura imparatului pentru a fi valabile, in dubla sa calitate.

Existau si ministere comune, la 'afacerile externe, razboi si finante'. Ministrii comuni participau la dezbaterile din Adunarea Delegatiilor pentru a-si sustine propunerile.

Organele centrale ale statului maghiar erau:

Regele, care era si Imparatul Austriei, avand drept de 'veto' asupra legilor votate in Parlamentul Ungariei

Parlamentul, care era compus din doua Camere: a magnatilor si a deputatilor. Camera magnatilor era formata din mari demnitari numiti de rege, iar Camera deputatilor avea in componenta 447 de membri. Dintre acestia, 75 de membri reprezentau Transilvania si orasul Fiume.

Guvernul, compus din ministri numiti pentru fiecare domeniu de activitate, era condus de rege, fiind organ executiv.

Legea din 21 decembrie 1867 a enuntat principiul egalei indreptatiri a nationalitatilor din imperiu. Cu toate acestea, guvernul de la Budapesta a facut tot ce a putut pentru a denatura aceasta lege, in scopul vadit de 'a topi toate nationalitatile in nationalitatea maghiara'.

Politica opresiva a guvernantilor de la Budapesta s-a manifestat pe mai multe planuri, indeosebi politic, economic si cultural. Desi Austria a introdus votul universal, in Ungaria votul a fost censitar, dezavantajand flagrant natiunea romana[3].

In privinta dreptului de a alege la sate, s-au instituit doua reglementari diferite pentru satele din Ungaria si pentru satele din Transilvania, in sensul ca venitul obligatoriu pentru alegatorii din Transilvania trebuia sa fie cu mult mai mare, excluzandu-i, astfel, pe multi romani de la vot.

Dreptul de a fi ales il aveau toti alegatorii, de la varsta de 24 ani impliniti, dar numai 'daca cunosteau limba maghiara', limba ce a fost impusa ca obligatorie incepand din anul 1868, prin Legea  XLIV, pentru toti locuitorii, indiferent de nationalitate[4].

Modalitatea de organizare a unitatilor administrative, numite 'cercuri', ce corespundeau circumscriptiilor electorale, si intocmirea listelor cu alegatori au dezavantajat net pe romani. In Ungaria, la o suta de locuitori erau desemnati cinci alegatori, iar in Transilvania doar trei. In cele cinsprezece comitate ale Transilvaniei, unde populatia era majoritar romaneasca, la 2000 alegatori se alegea un deputat, fata de 1400 de alegatori in comitatele cu populatie maghiara, unde se alegea tot un deputat. Prin aranjarea cercurilor electorale, se ajungea ca unele localitati maghiare mici sa-si aleaga deputati, iar un oras cum este Caransebesul, care avea 5272 de alegatori, sa aleaga doar un singur deputat. Aceste abuzuri si presiuni politice s-au exercitat asupra romanilor pentru ca natiunea romana sa nu poata fi reprezentata in mod corespunzator in Parlamentul de la Budapesta. Ca urmare, numarul deputatilor de nationalitate romana a scazut in mod continuu. Daca in anul 1884 au fost alesi in Parlamentul ungar trei reprezentanti ai Partidului National Roman, precum si noua guvernamentali, in anul 1887 a fost ales un singur deputat, care a renuntat la aceasta demnitate in semn de protest. Dupa actiunea 'Memorandumului', din 1892, reprezentarea romanilor in Parlamentul ungar se realiza cu un singur deputat. Ca urmare a presiunilor facute de masele romanesti, in anul 1905 romanii au obtinut opt mandate, iar in 1910 doar cinci.

Pentru indeplinirea obiectivelor deznationalizarii romanilor, s-a instituit un regim de asuprire nationala si de maghiarizare fortata. Limba maghiara a fost decretata limba oficiala a statului, fiind folosita in mod exclusiv la deliberarile si discutiile Parlamentului, in redactarea legilor, in raporturile dintre organele administratiei, comitate, comune, sate, desi in Transilvania, din 63 de comitate, doar 28 aveau populatie maghiara majoritara. Cercetarea penala, judecata si hotararile ce se dadeau erau exclusiv in limba maghiara, la fel si procedura de la curtile de apel.

Legea nationalitatilor a permis deznationalizarea prin scoli, unde s-a trecut la inlocuirea limbii romane cu limba maghiara in invatamantul obligatoriu (1879-1906), iar dupa anul 1907 s-a trecut la desfiintarea scolilor romanesti[5].

Accesul romanilor la functiile publice a fost limitat, chiar si acolo unde populatia era in numar zdrobitor majoritara. Intre anii 1906-1907, desi romanii formau populatia majoritara in 12 comitate din cele 15 existente in Transilvania, numarul functio-narilor romani era de 5,4% din totalul functionarilor.