|
|
|
Evolutia politicii industriale a Uniunii Europene
1958 - 1975 Politici industriale nationale
Politica industriala la nivelul Uniunii Europene a parcurs mai multe faze incepand cu semnarea Tratatului de la Roma. Insa, nici chiar prevederile Tratatului nu determina o politica industriala comuna, dar lasa dreptul statelor membre de a desemna "companiile lideri". Tratatul a stabilit temelia pentru viitoarea largire a politicii comunitare prin adoptarea mai intai a viziunii unei piete unice guvernata de legile competitiei (Tratatul de la Roma art. 85,86,92-4) facute sa scape de aspectele negative ale dirijarii industriei.
In timp de 20 de ani, dupa semnarea Tratatului de la Roma, politica industriala europeana nu a fost subiectul unor dezbateri si analize semnificative. Statele membre erau libere sa urmeze politica industriala pe care au adoptat-o. Trecerea de la Uniunea Vamala la piata unica in 1968, a fost amanata, in scurt timp, prin esecul de a trece de la votul unanim la votul majoritar in Consiliul de Ministri. Ca rezultat, legislatia ce trebuia sa creeze piata unica si sa accentueze necesitatea unei politici industriale comune a fost nesolicitata ani de zile. Politicile industriale nationale in aceasta perioada au fost determinate de valorile culturale si conjunctura. Franta si Germania, impulsionate de amenintarea dominarii americane in sectorul tehnologiilor inalte (high technology sectors) a inceput sa sustina companiile nationale avansate prin subsidii, prin politici de achizitii guvernamentale, cote la import si bariere netarifare. Pe parcursul acestei perioade, tarile europene au inceput sa colaboreze la proiecte importante in aviatie (Concorde si Airbus), beneficiind de substantiale subventii guvernamentale ce acopereau dezvoltarea produsului si chiar producerea. Chiar si in Marea Britanie, guvernul labourist a simtit necesitatea fondarii Organizatiei Nationale pentru Dezvoltare Economica, principalul obiectiv al carei era cresterea competitivitatii industriei britanice.
1975 - 1985 Politica industriala interventionista a Comunitatii Europene
Ca urmare a socului crizei petroliere din 1973, industria europeana a plonjat intr-o perioada de zece ani de recesiune economica, caracterizata printr-o perioada de stagnare, inflatie si somaj. Acest interval de timp a fost numit 'Eurosclerosis', anume atunci Comunitatea Europeana a intervenit pentru prima data cu actiuni specifice politicii industriale, menite sa completeze eforturile statelor membre de a readuce companiile lideri industriali la crestere si prosperitate.
Aceste actiuni au reprezentat eforturile de readucere la viata a industriilor slabite (otelului, chimica, constructii navale) cu ajutorul subsidiilor, pentru a diminua consecintele dureroase in urma redimensionarii, modernizarii si restructurarii. Deasemenea Comisia a utilizat competenta sa in domeniul comertului pentru a negocia acorduri bilaterale ce restrictionau exporturile de textile din tarile in curs de dezvoltare spre Comunitatea Europeana. In sectoarele inaltelor tehnologii, precum ar fi electronica si telecomunicatiile, Comunitatea, care avea deja fondat un nou Directorat General pentru Afaceri Industriale (DG III), a inceput sa promoveze finantarea proiectelor comune in C&D.
1985 - 1990 Inceputurile pietii unice si redresarea economica
La inceputul anilor 80 Comisarul pe Industrie Etienne Davignon a convocat un grup al industriasilor europeni ( Masa Rotunda Europeana sau ERT) pentru a discuta suportul comunitar pentru colaborarea transfrontaliera in industrie. Conducerea companiilor industriale europene au realizat ca politicile industriale nationale au esuat in dezvoltarea companiilor competitive la nivel mondial si au insistat asupra unui suport si ajutor din partea Comunitatii pentru dezvoltarea companiilor lideri europeni in industrie. Intre timp, grupul dat a canalizat toate abilitatile de la eforturile de lobby pentru cresterea ajutorului comunitar pentru C&D, spre o forta puternica ce insista asupra implimentarii conceptului de piata unica lasat uitarii. Incurajata de presiunile din partea oamenilor de afaceri, Comisia a facut un efort final determinant pentru lansarea pietii unice.
Cartea Alba din 1985 schiteaza in jur de 300 de masuri legislative necesare pentru asigurarea liberei circulatii a bunurilor, serviciilor, persoanelor si capitalului pe tot teritoriul Comunitatii. Apeland la procedurile de renuntare la regulile nationale ce reglementau comertul, programul pietei unice a incercat sa permita ca regulile pietei libere sa patrunda si in industrie. Competitia rezultata, din aceste reguli, trebuia sa grabeasca consolidarea, reducerea costurilor si prin asta cresterea competitivitatii.
Politica a fost creata pentru a dezvolta mai degraba companii lideri la nivel european decat la nivel national. Pentru realizarea acestor idei curajoase erau necesare schimbari majore in Tratatul de Roma.
Actul Unic European (AUE) semnat in 1986, intrat in vigoare din 1987, a schimbat regulile si a permis votul majoritar pentru ceea mai mare parte a legislatiei ce tinea de piata unica. AUE a acceptat Cartea Alba si a stabilit termenul de implementare 31 Decembrie 1992. O alta consecinta a fost angajarea Comunitatii in intarirea bazei stiintifice si tehnologice europene prin intermediul "programelor cadru" multianuale. In perioada 1985 - 1990 a fost adoptata marea majoritate a legislatiei ce reglementeaza piata unica. In acelasi timp, AUE a specificat foarte clar ca subsidiile nationale (ajutoarele din partea statului) pentru industriile aflate in declin vor fi revazute capital. Aceasta nu a insemnat, insa, abaterea de la principiile Tratatului de la Roma.
1990 - Primele dezbateri importante privind politica industriala europeana
In 1990, a fost clar ca Europa a iesit din recesiune, si ca programul crearii pietei unice combinat cu o competitie reala si destul de dura, a dovedit ca este un puternic furnizor de mecanisme pentru politica industriala. Aceste evolutii au polarizat opiniile despre viitoarea forma a politicii industriale europene ce va prelungi perioada actuala a expansiunei economice. Existau in Europa forte destul de puternice (in special in ERT) ce sustineau in continuare ideea de sustinere a sectoarelor strategice fie din partea Comunitatii, fie din partea statelor membre. Impotriva lor erau acei care pledau pentru continuarea politicii de neregulare si de neimplicare totala in politica industriala. Facand un efort de a solutiona discutiile, determinand cauzele recesiunii economice, Comisia a identificat urmatorii factori:
1. Politicile fiscale si economice consistente, moderate si sustinute reciproc din perioada 1985 - 1990 au contribuit la reducerea inflatiei, cresterea beneficiilor si a profiturilor din investitii, precum si au stimulat crearea noilor locuri de munca;
2. Crearea pietei unice si efortul de demontare a barierelor a fost un puternic si pozitiv stimulent pentru mediul de afaceri.
1990 - 1994 - Documentele politicii industriale
Dupa analiza tuturor argumentelor, Comisia a prezentat propria pozitie in legatura cu viitoarea politica industriala europeana, care a fost catalogata ca una nedirijata si "orice, dar nu una permisiva". Comisia a decis ca nu trebuie sa existe o planificare centralizata in noua politica si a pledat pentru acceptarea principiului subsidiaritatii (solutionarea problemei la cel mai de jos nivel posibil). Comisia a identificat patru provocari pentru industria europeana (globalizarea, costurile crescande ale fortei de munca si capitalului, necesitatea de a raspandi inovatiile tehnologice, importanta imbunatatirei capitalului uman), si cinci conditii necesare al politicii industriale ce ar permite asigurarea in continuare a cresterii economice, si anume:
o asigurarea un mediu competitiv - prin eliminarea concentratiei excesive a industriilor si a subsidiilor nejustificate;
o continuarea politicilor macroeconomice previzibile si orientate spre stabilitate;
o promovarea formarii continue a capitalului uman;
o promovarea convergentei economice si a coeziunii sociale;
o asigurarea unui inalt nivel in protectia mediului.
Deasemenea raportul din 1990 puncteaza si catalizatorii necesari pentru realizarea schimbarii:
definitivarea procesului de constituire a pietei unice, aceasta fiind cel mai important instrument al politicii industriale. Elaborarea unor standarde unice europene pentru produse, deplina implementare a directivelor ce prevad liberalizarea achizitiilor guvernamentale, abolirea tuturor cotelor nationale restrictive, promovarea unei legislatii coerente in afaceri, promovarea dezvoltarii retelelor paneuropene in transport, energetica, telecomunicatii;
promovarea unei politici comerciale deschise dar vegilente, bazate pe respectarea regulilor internationale;
promovarea politicilor ce vor ajuta la accelerarea proceselor ce tin de, promovarea C&D si a inventiilor, transferul rapid al know-how-ului;
imbunatatirea programelor de formare, programe orientate spre suportul intreprinderilor mici si mijlocii, utilizarea mai eficienta a resurselor umane;
deschiderea si extinderea pietei pentru servicii in afaceri.
Tratatul de la Maastricht (TUE), din 1992, reafirma capacitatea UE de a extinde politica industriala a statelor membre la nivel comunitar, dar limiteaza posibilitatile Uniunii Europene de a lansa politica industriala, pentru aceasta fiind necesar votul unanim al Consiliului Uniunii Europene pentru masuri specifice al acestei politici.
Cartea Alba "Cresterea, competitivitatea si ocuparea fortei de munca drept repere pentru actiunea Uniunii Europene", lansata de Comisie in 1993, a accentuat importanta crearii unei temelii pentru o societate informationala si a dezvoltarii retelelor de infrastructura multinationale pentru a face fata concurentei. Documentul urmator referitor la politica industriala, elaborat la fel de Comisie in 1994, reafirma abordarea orizontala a politicii industriale sustinute de programe orientate spre suportul cercetarii si instruirii, de politica concurentiala agresiva si un concept riguros si neutru fata de ajutorul statului. In 1995 Comisia a fondat Grupul Consultativ al Competitivitatii format din industriasi, savanti si fosti lideri politici. Responsabilitatea grupului este de a elabora rapoarte la fiecare 6 luni privind situatia curenta a competitivitatii.
Noile viziuni asupra politicii industriale
Un nou comunicat a fost prezentat de Comisie in 1999 "Competitivitatea intreprinderilor europene in fata globalizarii - Cum poate fi stimulata". Acest raport prezinta realitatea industriei europene si provocarile globalizarii, mentionand ca "globalizarea este o oportunitate, nu o amenintare". In acelasi timp puncteaza masurile ce trebui luate pentru a profita cat mai mult si pentru a asigura realizarea obiectivului final - competitivitatea industriei europene. Masurile principale sunt:
promovarea competitivitatii la nivel global (facilitarea asumarii riscului, redirectionarea ajutorului intreprinderilor din partea statului spre investitii intangibile, dezvoltarea capitalului uman, etc.);
promovarea accesului pe piata mondiala (utilizarea la maxim a avantajelor oferite de piata unica, asigurarea competitiei eficiente, continuarea liberalizarii serviciilor publice);
promovarea consensului mondial si a regulilor de joc universale (stabilirea unui cadru competitional mondial, monitorizarea inaspririi regulamentelor, sustinerea pozitiei europene, promovarea intereselor utilizatorilor si consumatorilor, etc.)
In 2000, la Consiliul European de la Lisabona, a fost adoptata o noua conceptie de dezvoltare a UE "Locuri de munca, reforme economice si coeziune sociala - pentru o Europa bazata pe informatie si cunoastere", care a fost numit mai tarziu Strategia de la Lisabona. Aceasta Strategie prevede transformarea economiei UE "in cea mai dinamica si competitiva" din lume pana in 2010.
Au fost prevazute masuri si termene limite pentru realizarea lor, pentru a ridica cresterea economica anula la un procent de 3% si crearea a 20 de milioane de locuri de munca, intr-o perioada ce zece ani. Scopul final fiind aducerea economiei europene pe locul intai in lume, depasind SUA.
Odata cu cresterea bunastarii, domenii precum dezvoltarea durabila si siguranta au devenit din ce in ce mai importante pentru cetatenii europeni. Aceste tendinte au fost reflectate prin adoptarea la Consiliul European de la Goteborg din 2001, a Strategiei de Dezvoltare Durabila, care a punctat realizarea simultana a obiectivelor prevazute de cei trei piloni - economic, social si ecologic - care reprezinta temelia acestei strategii. Aplicarea efectiva a strategiei necesita o coerenta deplina intre politicile respectivilor piloni.
