|
|
|
Ritualizarea interactiunii - comunicare
Analizand, dintr-o perspectiva complementara (si in cadrul unei tipologii discursive incluzand dialogul ca tehnica preferentiala), acelasi tip de interactiune fata in fata (care,de altfel, ne intereseaza prioritar si care va face obiectul cercetarii noastre), alt reprezentant prestigios al Scolii de la Palo Alto - elev al lui Birdwhistell, Erving Goffman, focalizeaza rolul pozitiei in desfasurarea discursului, sustinand ca orice schimbare de pozitie implica o modificare a procesului de emitere/ receptare a unui enunt, contrar impresiei iluzorii ca putem transforma elementele cadrului interactiunii, fara a afecta interactiunea insasi: "Termenii de locutor si de auditor ne lasa sa presupunem ca avem de-a face numai cu sunetul, cand, de fapt, este evident ca vazul, uneori chiar faptul de a-l atinge pe celalat, au o mare importanta (. ) Fie ca este vorba de o succesiune a luarilor de cuvant, de verificarea receptarii cu ajutorul indicilor vizuali, de functia paralingvistica a gesturilor, de sicronizarea orientarii privirilor, de aprecierea gradului de implicare a celuilalt, caruia ii supraveghem expresia fetei (. ) vazul are o importanta cruciala, atat pentru locutor, cat si pentru auditor."
Lingvist si sociolog, E.Goffman are meritul de a fi identificat si descris o "gramatica a vietii cotidiene", ale carei "ritualuri de interactiune" le analizeaza cu minutie si rigurozitate, impunand in vocabularul comun al Colegiului Invizibil termeni-cheie precum: rol, punere in scena, constrangeri rituale, program cultural etc.; astfel, comunicarea - prin grila metaforei vietii "ca scena de teatru"- este asimilata spectacolului teatral, in cadrul caruia subiectii pun in scena, uneori ca simpli figuranti, propriile reprezentatii, angajand in joc un numar variabil de fete si un set de proceduri comunicationale. Analizand tehnica recadrajului ca metoda intuitiva, folosita spontan in cadrul conversatiilor intre patru ochi cotidiene, Goffman puncteaza raportul de incluziune dintre cadrul prezent si cadrul absent:" (Recadrajele). sunt amestecate in conversatii, aduse de pe scene pe care le-au parasit. Ceea ce natura a divizat, vorbirea (. ) intercaleaza, insereaza, amesteca (s.n.). Aidoma dramaturgului care poate aduce pe scena toate lumile posibile, si noi suntem capabili, in conversatiile pe care le purtam, sa intrupam toate cadrele participationale."
Pentru cercetatorii de la Palo Alto, problema semnificatiei unei secvente date de semnale va fi ocolita in favoarea gasirii raspunsului la o alta intrebare, mai presanta, desi indirecta: schimbarea unei secvente din context antreneaza sau nu o schimbare semantica ? si daca da, in ce masura sunt capabili partenerii interactiunii sa rectifice eventualele perturbari ?
Intr-o conceptie despre comunicare cu accente vadite pe dimensiunea interactionala, cum este aceasta si, dupa cum afirma G.Bateson, tributara intelectual mai degraba lui G.H.Mead (In L'esprit, le soi et la société - societatea este considerata un macro-context), decat lui Freud sau psihologiei gestaltiste, analiza contextului capata o pondere decisiva; acesta este prezent in orice interactiune verbala sau nonverbala, in orice conversatie, iar minimalizarea sau negarea prezentei lui nu-l va impiedica sa existe si va duce, eventual, la transformarea, pervertirea mesajului (In arta cinematografica, mai ales, unde avantajul suprapunerii simultane dintre lingvistic, nonlingvistic, si paralingvistic este maxim, intregul script este, de cele mai multe ori, doar pretextul detalierii minutioase a unui scurt moment de interactiune initiala; este notabil, de asemenea, rolul scenografiei - ca generatoare de context - si implicatiile detaliilor decorului, costumelor, machiajului asupra sensului degajat din scenariul propriu-zis).
In viziunea cercetatorilor Colegiului Invizibil, intre toate elementele si avatarurile formarii si transformarii raporturilor comunicative umane, poate cel mai interesant este acela prin care participantii instaureaza, constient si inconstient, reguli comune pentru crearea si comprehensiunea mesajelor. Aceste sisteme de reguli posibile si aplicabile in exercitiul de intermediere al unei intelegeri mutuale, si pe care doi parteneri le pot impartasi, sunt extrem de numeroase si de complexe; ele sunt cel mai adesea dobandite, interiorizate cultural, insa, uneori, se pot sutrage unei interventii intentionale, devenind inaccesibile constiintei; mai mult, pot distorsiona pana-ntr-atat complicitatea contractului comunicativ, incat acesta sa se metamorfozeze intr-o relatie univoca sau biunivoca de agresivitate sau iubire, confirmand teza lui I.Eibl-Eibesfeldt conform careia comportamentul agresiv, ca si cel altruist, este pre-programat prin adaptari filogenetice si ca exista norme predestinate pentru manifestarile noastre etice; teza este, de altfel, confirmata si de paradoxul semnalat de K. Lorenz (Cf. Agresiunea, o istorie naturala a asa-zisului rau), in baza caruia legatura maxima interpersonala - iubirea, ia nastere tocmai din agresivitatea intraspecifica, pe calea ritualizarii atacului si a reorientarii tendintelor de amenintare. Pre-programata sau dobandita, intentionala sau inconstienta, ceea ce putem numi complicitatea comunicativa - ca prima regula inerenta actului interactional - presupune o anumita ordine de zi, un plan alcatuit conform unor norme, un program cultural, cum il defineste A.E.Scheflen, interiorizat intr-un mod sau altul de catre partenerii interactiunii si dupa care se pot reconstitui coordonatele unei 'harti', planul sau programul unei interactiuni: 'Acest plan - scrie Scheflen - reprezinta maniera in care participantii au invatat sa execute aceasta interactiune. Daca am fi capabili sa studiem toate interactiunile posibile ale unui grup dat, am putea sa desenam harta (s.n.) detaliata si sistematica a tuturor actelor acestui grup. Aceasta harta ar reprezenta insasi cultura sa. Pe de alta parte, daca am putea urmari un individ din interactiune in interactiune, am putea extrage un program care sa-i descrie rolurile. Acest program ar reprezenta profilul sau comportamental.'
Transistoric fiind, tipul special de interactiune numit comunicare inceteaza de a mai fi individual, personal si, supunandu-se unor legi independente de spatiu si timp, devine transpersonal, integrandu-se in ceea ce C.G.Jung numeste inconstientul colectiv; teoria arhetipurilor, elaborata de disidentul lui Freud, conform careia visam dupa niste legi comune, mostenite colectiv, indica implicit limbajul drept principal arhetip, mitul turnului Babel putand fi citit astfel si prin grila teoriei comunicarii: diversificarea, specializarea tipurilor de comunicare actuale au o sursa primitiva comuna, ancestrala, confirmand diacronic transferul culturalului in ereditar. Insasi definitia arhetipului subliniaza aceasta filiatie simbolica, aceasta dubla orientare - individual/colectiv - a psihismului uman: "Termenul desemneaza un numar limitat de imago-uri caracterizate nu de inconstientul personal, ci de inconstientul colectiv () Figurile arhetipale ar fi universale: s-ar regasi in productiile individuale normale si patologice (vise halucinatii, deliruri), ca si in productiile colective (mituri, religie). Aceasta universalitate nu s-ar putea explica decat prin caracterul innascut al arhetipurilor
