|
|
|
Democratia fara romantism
Acest text rezuma capitolul 3 al lucrarii Dincolo de politica de William C. Mitchell si Randy T. Simons: Democratia fara romantism.
Concepte cheie: alegere colectiva, birocratie, grupuri de interese, taxe, cheltuieli publice, vot, ignoranta rationala.
Votantii, politicienii, birocratii si grupurile de interese actioneaza ca maximizatori de utilitate. Alegerea colectiva face ca grupuri organizate sa obtina beneficii pe seama grupurilor dezorganizate. Activitatea politica este coercitiva si ineficienta. Democratia nu reprezinta adecvat preferintele cetatenilor.
Public choice a demistificat procesul politic. Politicul diminueaza bunastarea cetatenilor. Esecurile statului sunt la fel de raspandite ca cele ale pietei si mai greu de tratat. Concluziile public choice reafirma avertismentele din Federalistul de acum 200 de ani. Puterea politica poate abuza, grupuri organizate pot obtine castiguri private pe seama celorlalti cetateni.
Modelul public choice este simplu. Politica are 4 grupuri de decidenti: votantii, politicienii, birocratii si grupurile de interese. Indivizii sunt maximizatori de utilitate. Acestia cauta beneficii prin politica. Politicienii cauta voturi, birocratii bugete si securitatea slujbei, grupurile de interese si votantii cauta mai multa avutie si venit. Fiecare vrea ceva detinut sau controlat de altii: votantii si grupurile de interese vor servicii de la politicieni, birocratii vor bugete mai mari de la politicieni si platitorii de taxe, politicienii vor voturi sau alte forme de sprijin de la cetateni si grupurile de interese.
Ca si piata, politica opereaza intr-un mediu de incertitudine si resurse rare. Intr-un sens, politica este doar ca un substitut al pietei, in altul realizeaza lucruri care sunt greu de oferit de piata.
Individul isi urmareste interesul propriu si este rational. Politica are anumite caracteristici care scad eficienta si armonia intre indivizi. Indivizii isi urmaresc interesul propriu mai degraba decat pe al altora. Evident ca oamenii sunt interesati de altii, de exemplu de familie. Insa majoritatea dintre noi cand ne trezim dimineata ne intrebam ce putem face pentru noi, decat ce putem face pentru interesul public sau pentru Produsul National Brut.
Pe piata mana invizibila converteste egoismul in bine comun.
Trebuie sa admitem ca multor oameni le este dificil sa fie impotriva propriilor interesele pentru a perioada lunga de timp. Putini au intelepciunea si informatia sa urmareasca interesele altora. Si mai putini sunt capabili sa se sacrifice pentru altii. Oamenii fac lucruri din care obtin beneficii si acorda putin timp pentru lucruri care nu aduc mare lucru. Asta nu inseamna ca fiecare individ isi cunoaste intotdeauna cel mai bine interesele, ci ca, probabil, nimeni nu i le stie mai bine.
Cetatenii din politica actioneaza ca si consumatorii din economie. Adica isi ierarhizeaza scopurile in functie de relativa lor importanta sau vor mai mult decat mai putin, celelalte lucruri fiind constante sau egale. Chiar daca cetateanul prefera satisfacerea preferintelor prin politica mai devreme decat mai tarziu, acelasi mecanism nu functioneaza la nivelul costurilor, unde oamenii prefera sa plateasca mai tarziu sau deloc.
Ambele alegeri sunt marginale, adica atat consumatorii cat si cetatenii se intreaba asupra valorii adaugate. Daca beneficiile aditionale depasesc costurile, persoana implicata va continua activitatea.
A avea stat si proces democratic inseamna ca anumite alegeri nu sunt individuale, ci colective. Pentru a decide in comun sunt necesare reguli: a majoritatii, a majoritatii simple, supramajoritatile. Iar cel care pierde este obligat de stat sa se supuna rezultatului alegerii colective.
Statul este un monopol dorit de multi, insa de care se bucura relativ putini. Guvernantii nu agreeaza competitorii si sunt atenti la veniturile incasate pentru ca sunt mijloace prin care isi pun vointa in practica. Statul nu urmareste profitul prin vanzarea de bunuri si servicii, ca o firma. De aici si modul diferit de functionare.
Pe piata pretul ofera o legatura directa intre costurile si beneficiile unui bun sau serviciu. Aici consumatorul compara pretul cu propriile estimari privind valoarea unui bun. Pe piata alergerea individuala, libera este norma. In politica avem preferinte care intra in conflict, majoritati versus minoritati, distributie fortata, ineficiente si inechitati. Pare paradoxal ca multi cetateni vor sa extinda controlul politic asupra vietilor lor. Vom vedea mai jos de ce nu este asa.
In latina votum inseamna dorinta arzatoare. Insa majoritatea americanilor nu sunt asa doritori sa voteze si resimt mai degraba frustrare fata de aceasta activitate. Votarea nu este vazuta ca benefica sau eficienta.
Votul este un activ, un drept care permite participarea la treburile publice. Faptul ca votul este liber pare sa implice ca este fara valoare. Faptul ca votantii si politicienii cheltuiesc timp, efort si bani arata ca nu este asa. Majoritatea cetatenilor dobandesc dreptul de vot prin nastere. Acest drept este distribuit egal, universal. Si, spre deosebire de alte active de pe piata, nu este transferabil. Acest drept este sprijinit de alte libertati constitutionale: libera exprimare, dreptul de a alege religia etc, fara de care democratia nu ar putea functiona. Chiar cu reforme substantiale votul nu poate deveni un mijloc eficient de reprezentare a preferintelor cetatenilor. Desi votul pare central in procesul democratiei, vom vedea ca nu conteaza asa mult in alegerea colectiva.
De exemplu, costurile mari de informare incurajeaza indivizii sa ramana ignoranti. Faptul ca nu putem vinde votul este un motiv pentru care votul nu ajunge in mainile celor care il valorizeaza cel mai mult. Votantii nu pot alege intre diferite rezultate, ci trebuie sa se bazeze pe promisiuni, promisiuni care nu pot fi implementate juridic. Politica ar arata altfel daca politicienii ar fi obligati sa-si onoreze promisiunile.
Ca beneficiar si platitor de taxe, votantul joaca un dublu rol. Insa unul din roluri nu-l disciplineaza pe celalalt, cum se intampla pe piata. Unde consumatorii trebuie sa se gandeasca la costuri inainte de a cumpara ceva. In politica, cetatenii nu sunt constransi de venituri sau preturi. Bunurile si serviciile sunt oferite de stat ca cineva le vrea sau nu. Frecvent, cetatenii voteaza pentru bunuri consumate sau platite de altii.
Cresterea cheltuielilor poate parea atractiva din cauza beneficiilor intentionate, insa asemenea intentii bune nu sunt corectate de faptul ca cineva trebuie sa plateasca pentru ele, sa achite impulsurile altruiste. Votantii au un stimulent pentru reducerea cheltuielilor lor prin taxe si pentru obtinerea de beneficii platite de altii. Un cetatean prudent ar trebuie sa se informeze despre costurile diverselor politici. Totusi majoritatea aleg sa ramana ignoranti.
Pe piata consumatorul isi ajusteaza cererea dintr-un bun cand scade pretul. Nu asa se intampla in cazul alegerii colective, care nu incurajeaza aceasta ajustare marginala. Asa se face ca o persoana poate alege pe de o parte cresterea cheltuielilor de aparare, a programelor sociale etc, dar in acelasi timp taxe mici, scaderea puterii statului, buget echilibrat. Ca platitor de taxe vrea cresterea economica, reducerea inflatiei, reducerea cheltuielilor guvernamentale, ca beneficiar vrea subventii pentru compania sa si reglementari pentru industria in care lucreaza. Acestea din urma sunt resimtite ca fiind mai importante. Aceasta discrepanta este valabila si pentru societate ca intreg, in care stimulentele legate de cheltuieli sunt mai importante decat cele legate de incasarea veniturilor.
Votantii si grupurile de interese cer de la politicieni, de la parlament sau municipalitati fonduri si programe. De asemenea apeleaza la presedinte, guvernatori si birocratie. Tendinta este insa de a blama executivul mai mult decat legislativul pentru cresterea taxelor. Executivul este ales la 4 ani, adica are un orizont de timp mai mare decat legislativul, unde multi sunt alesi la 2 ani.
In calitate de votanti nu suntem confruntati doar cu alegeri marginale, mai mult sau mai putin dintr-un bun, ci cu decizii sau-sau, care sunt in mod uzual achizitii la gramada. Pentru a obtine un bun trebuie sa accepti siri altele pe care le vrei mai putin sau le percepi ca negative. De exemplu, pentru a obtine o politica a muncii trebuie sa accepti o politica externa pe care o respingi. Piata creeaza situatii similare pentru consumatori. Insa aceste dileme sunt mai usor de rezolvat pe piata prin pret.
Votul este o cale limitata de a exprima preferintele cetatenilor. Daca votezi pentru ceva si esti in minoritate nu obtii nimic. Daca votezi impotriva a ceva si esti in minoritate il obtii si esti obligat sa platesti pentru bunurile si serviciile nedorite. Din cauza faptului ca votul este secret, indivizii nu se pot asocia cu altii sa voteze impreuna. Si chiar daca ar face-o, voturile lor ar fi fara valoare pe langa milioane de alte voturi. Rareori un vot poate schimba rezultatul. Cu cat participa mai multi la vot, cu atat scade posibilitatea de influenta a votului individual.
Acest tablou dezamagitor este incurajat de absenteism, de faptul ca oamenii nu voteaza. Sa ne gandim la urmatoarele situatii paradoxale. Daca oamenii cred ca va castiga candidatul favorit, vor merge mai putini la vot, incurajand astfel pierderea alegerilor de catre acest candidat. Cand cred ca nu va iesi candidatul preferat, multi nu vor vota, cu rezultatul ca acesta chiar nu va fi ales.
Politicienii cheltuiesc banii altora si este posibil sa-i cheltuiasca pentru persoane care nu au contribuit la buget. Si managerii corporatiilor private cheltuiesc banii altora, insa constrangerile exercitate asupra lor sunt mult mai puternice si directe decat cele exercitate asupra politicienilor. Oricine cheltuieste banii unora pentru pentru altii nu este stimulat sa fie eficient ca atunci cand cheltuie proprii banii pentru el.
Un om de afaceri incearca sa vanda pentru sume ce depasesc costurile si asa obtine profit. Politicianul nu se afla sub constrangeri similare. Politicianul care inoveaza, reformator nu iese castigator in mod necesar. De exemplu, economisirea banilor platitorilor de taxe poate fi sanctionata de alegatori. Este posibil ca aceia care primesc mai putine resurse de la stat sa se organizeze si sa voteze impotriva lui. Spre deosebire de situatia platitorilor de taxe, unde fiecare poate obtine o mica economie, bani care insa nu ii motiveaza insa sa se organizeze pentru a vota acest politician.
Grupurile de interese scad posibilitatea de a urmari binele general. Politicianul are mai multe stimulente sa cheltuiasca decat sa economiseasca. Un motiv a fost deja mentionat. Grupurile mici care beneficiaza de cheltuieli au mai multe stimulente si mijloace mai ieftine sa se organizeze decat platitorii de taxe dispersati. Daca un politician are de impartit 1milion de dolari egal la 1 milion de persoane si la 1000, va prefera ultima optiune. Pentru ca este mai usor de castigat suportul celor care au castigat 1000 de dolari decat 1 dolar. Invers daca are de taxat 1 milion de cetateni cu 1 dolar si 1000 cu 1000 de dolari va prefera, in majoritatea cazurilor, prima optiune. Adica prefera electoral costuri dispersate si beneficii integrate.
Spre deosebire de manager, politicianul nu vede cheltuielile si veniturile ca facand parte din acelasi proces. In politica acestea sunt decizii diferite, adesea luate de oameni diferiti, in momente de timp diferite, in comisii si birouri diferite. Nu am cheltui mai mult daca nu am avea chitante de platit, in vietile private? In unele familii se intampla asa, atunci cand tatal se ocupa de venituri, mama de cheltuieli. Insa o asemenea familie este confruntata repede cu creditori, consultanti financiari, avocati si falimente. Prin contrast, statele rareori permit acuzatii din partea creditorilor iar de falimentul statului n-a auzit nimeni.
Pentru ca politicienii au nevoie de voturi acestia trebuie sa fie competitivi, sa negocieze si sa faca compromisuri. Politicieni rareori isi pot atinge scopurile lor sau ale alegatorilor fara aliati. Auzim des de la politicieni gen pot sa ma descurc cu asta, pot sa traiesc cu asta. Politica inseamna cautarea de aliati si compromisuri. Nu degeaba se spune despre politica ca este arta compromisului. Politicienii incearca sa satisfaca interesele lor, ale votantilor, succesorilor in partid si ale contributorilor. Negocieri sunt si pe piata insa acolo sunt rezolvate mai usor prin mecanismul preturilor.
Compromisul politic are costurile sale. Taxarea inseamna sa iei de la unii si sa dai la altii. Acest proces incurajeaza calitati si comportamente mai putin admirabile. Politicienii de succes mint, se eschiveaza, flateaza alegatorii etc. Alte calitati sunt invidia, paranoia, ura, cinismul. De exemplu Nixon a respins controlul preturilor si al salariilor, desi peste 2 luni a facut exact asta. In 88 vicepresedintele Bush a promis ca nu creste taxele. 2 ani mai tarziu a facut tocmai asta.
Politicienii de succes isi castiga credibilitatea prin programe populare si dau vina pe subordonati sau pe inamici in caz de esec. Ascund greselile si lucrurile stanjenitoare. Distribuie costurile politicilor noi pentru a reduce riscul inovarii si nu lasa oponentii sa se defineasca pe ei, sa fixeze problemele si sa monopolizeze atentia. Evita angajamente nesigure pentru viitor si isi insusesc propuneri sau teme populare de cate ori este posibil. Au incredere in putini oameni si isi aleg cu grija dusmanii. Satisfac interesele celor de care depind insa pun aceste interese in limbajul interesului national, nevoilor sociale si al indreptatirii.
Cauta aliati numai atat cat este nevoie si ii prefera pe cei care pot fi dominati. Trateaza coalitiile ca temporare, instabile si pe oponentii de azi ca pe posibilii aliati de maine. Cand pierd largesc aria conflictului pentru a castiga adepti. Cand sunt pe val, isi ignora oponentii.
Politicienii nu sunt atotputernici. Acestia trebuie sa tina seama de votanti cu interese conflictuale, de competitori, ca sunt reali sau imaginari. Intr-o anumita masura trebuie sa tina cont de dorintele votantului median. Politicianul trebuie sa-si faca un calcul al voturilor pierdute prin cresterea taxelor si al voturilor castigate prin cheltuieli.
Politicianul isi pune doua intrebari fundamentale: cate voturi primesc pentru fiecare dolar cheltuit? Cate voturi pierd prin taxe, pentru a asigura bunastarea unora pe seama altora?
Unele cheltuieli publice sunt mai profitabile decat altele. De exemplu, este bine sa cheltuiesti pentru beneficii care sunt foarte vizibile si suficient de mari ca sa faca diferenta pentru recipienti. Sa tii cont ca banii primiti acum sau in viitorul apropiat sunt mai buni decat cei primiti intr-un viitor nesigur. Bunurile publice au beneficii pe termen lung insa beneficiile lor par sa nu fie apreciate de majoritatea cetatenilor. Totusi bunurile publice sunt asigurate deorece contractantii primesc sume enorme (autostrazile, cheltuielile de aparare etc).
Politicienii trebuie sa tina seama de statusul recipientilor. Nimica nu irita mai mult cetatenii decat ideea ca beneficiile unora, fie ca sunt bogati sau saraci, sunt nemeritate. De aceea beneficiile nu trebuie doar imbracate sub forma interesului public, ci transmise in moduri mai putin vizibile dar totusi legitime. Rareori un bogatan primeste granturi pe fata. Cum ar fi un cec prin posta. Ci este preferabil sa fie oferite via sistemul de taxare sau prin inlesniri pe piata. Chiar daca rezultatul este acelasi. Important este ca pagubitii sa nu-si dea seama ce se intampla.
Cheltuielile cu cei mai saraci nu pot fi ascunse prin privilegii legate de taxe pentru ca ei platesc prea putine taxe sau deloc. Cheltuiala cu saracii este mai vizibila, facand astfel sarcina politicianului mai dificila si statusul saracilor mai degradant. O cale pentru politician este sa ofere bunuri si servicii in natura casa, haine, mancare, servicii medicale si educatie. Aceste forme de ajutor satisfac nevoia politicianului de a arata platitorilor de taxe din clasei mijlocii ca banii cheltuiti merita si ca nu sunt utilizati pentru scopuri imorale sau frivole. Pentru a avea suportul producatorilor privati si al birocratilor programele sunt insotite de controale, verificari.
Deoarece crizele si recesiunile reduc temporar bugetul, sunt o provocare pentru imaginatia politicienilor.
Programele guvernamentale aduc beneficii atat recipientilor, cat si administratorilor lor. Si este foarte greu sa scapi de ele. Un program odata instalat este greu daca nu imposibil de eliminat sau chiar de redus. Pierderile sunt percepute ca fiind mai mari decat castigurile. Revolutia Reagan nu a redus cheltuielile publice, ci doar le-a incetinit rata de crestere.
Dar cand chiar trebuie facute unele reduceri, politicianul va taia acele cheltuieli unde va intampina cea mai mica rezistenta. De exemplu, in universitati reducerile se fac de la biblioteci, nu de la profesori si administratorul sef. Si pentru a crea impresia reformei guvernul poate publica lista celor concediati. Fireste ca multi vor fi pensionti, transferati, demisi sau decedati, dar nu inlocuiti. Salariile nu sunt reduse, insa cresterile sunt intarziate.
Opinia publica este mai putin preocupata de verificarea cheltuielilor publice decat de redistribuirea taxarii. Poate ca oamenii simt ca au mai putina influenta asupra cheltuielilor publice. Taxele scad bunastarea cuiva in timp ce cheltuielile o cresc pe a altcuiva. Taxele sunt un rau necesar. Insa ceva bun tot poate fi spus despre o cheltuiala publica. Faptul ca prin cheltuieli crestem taxele se pierde din vedere in discutia publica.
Intrucat exista un conflict de interese intre stat si platitorii de taxe, statul are interesul sa inventeze strategii de taxare care sa diminueze conflictul. Taxele sunt resimtite mai mult decat preturile de pe piata pentru ca nu sunt legate direct de beneficii si pentru ca sunt impuse de sus. O taxa buna este una mica, iar daca se introduce o noua taxa cel mai bine este sa fie platita de altcineva.
Politicienii vor sa se vada beneficiile si sa ascunda costurile. Scopul este sa se piarda cat mai putine voturi prin politicile de taxare. Statul este in pozitia unica de a fi suficient de puternic si informat pentru a influenta perceptiile cetatenilor. Faptul ca veniturile fiscale au crescut enorm in ultimii 80 de ani arata abilitatile politicienilor de a obtine venituri.
Cand politicienii vor sa impuna o taxa primul lucru este sa denunte taxarea, bugetele enorme si deficitele. Apoi recurg la proceduri care sa distraga atentia de la cresterea taxelor. O cale este sa largesti baza de impozitare sau sa cresti taxele deja familiare. Cu grija ca acestea sa nu atraga prea mult atentia. O crestere si de 0,001 produce bani buni in timp. Apoi este nevoie de taxarea unor activitati, produse sau persoane nepopulare, cum sunt, de exemplu, gazolina si lichiorul. Cresterea taxelor se poate face cel mai bine in perioade de criza cum ar fi in timpul razboaielor (asa s-a intamplat cu taxa pe venit in primul razboi mondial). La fel de populare sunt taxele puse pe bogati sau pe acesti giganti impersonali care sunt corporatiile. Taxele pe companii sunt populare datorita impresiei gresite ca acestea si nu clientii lor le platesc. Cresterile de taxe par mult mai acceptabile atunci cand sunt insotite de reforme care sa simplice si sa rectifice inechitati. Introducerea de schimbari tehnice care sa mascheze privilegii este strategia favorita a corectarii erorilor din codurile fiscale. De exemplu taxarea unor centre de evenimente cultural sau a unei activitati sportive, pentru ca par sa obtina mai usor apobarea celor care le folosesc.
Exceptiile fiscale sunt mai usor de acceptat decat subventionarea cu aceeasi suma. Deductiile automate la fiecare plata sunt de asemenea un instrument care incurajeaza colectarea, decat daca ar trebui sa platesti cash lunar sau saptamanal. Aceeasi logica este folosita in taxele pe salariu, de exemplu la asigurarile sociale. Uneori se schimba numele taxei. De exemplu asigurarile sociale folosesc acronimul FICA (Federal Insurance Compensation Act). In zilele noastre numim taxa pe salariu contributie sau prima. Nu e asa. Este o plata involuntara. Adica o taxa. Practica gasirii de eufemisme pentru taxe continua cu sporirea veniturilor, stimulente fiscale, suma suplimentara.
Alta solutie este sa pui taxa atat pe angajator cat si pe angajat cu asteptarea ca angajatul nu-si va da seama ca el este cel plateste in cele din urma. Desi contributia pe asigurari sociale pare impartita in mod egal intre cei doi.
Cand cauta venituri suplimentare, politicienii incearca sa taxeze bunuri a caror cerere a inelastica, adica unde cresterea preturilor nu reduce considerabil oferta. De exemplu, este putin probabil sa scada numarul casatoriilor sau activitati ca vanatul si pescuitul datorita protestelor clientilor sau sa creasca incercarile de evaziune fiscala.
Alta tehnica este sa lasi cheltuieli populare sa fie administrate de unitati guvernamentale mai mici, dar sa-i constrangi sa obtina veniturile necesare. Politicienilor locali le place sa primeasca fonduri fara indicatii si sa impuna taxe pe platitorii de taxe nonrezidenti. De exemplu taxele la hoteluri sau moteluri, pentru ca este putin probabil ca platitorii nu voteaza in acea comunitate. Cum necesitatea si convenienta prevaleaza, acesta este un cost mic asupra turistilor.
Aceste trucuri locale sunt mici pe langa crearea de bani sau apelul la imprumut. Pentru ca politicienii sunt atenti sa nu piarda voturi, este clar ca vor apela la deficite, imprumut si taxare progresiva.
Alta cale este utilizarea inflatiei ca taxa pe venitul nominal cum s-a intamplat in 1970. Inflatia a insemnat cresterea veniturilor si asa au crescut veniturile bugetare automat, fara sa fie nevoie de introducerea unei noi taxe.
Iar cetatenii sunt tentati, in cazul inflatiei, sa dea vina pe marile afaceri, OPEC, sindicate etc.
Exista asadar conflicte privind cheltuielile si conflicte privind povara taxarii. Taxarea este un joc de suma nula. Daca cineva plateste mai putin, altcineva trebuie sa plateasca mai mult. Conflictele intre platitorii de taxe sunt mai puternice decat cele intre beneficiari. De aceea cresterea taxelor este vazuta ca fiind mai pagubitoare electotral decat reducerea cheltuielilor. Asa se explica revoltele fiscale. Ba chiar este de mirare ca nu au loc mai des. De aici necesitatea unor constrangeri fiscale constitutionale.
Reforma din 86 a dus la scaderea exceptiilor fiscale. Asta a crescut insa puterea politicienilor prin gestionarea celor ramase.
Birocratii sunt vazuti ca lenesi si incompetenti. Birocratiile nu sunt ghidate de motivul profitului. Spre deosebire de o firma privata care isi obtine veniturile prin vanzarea de bunuri si servicii, o birocratie isi obtine veniturile de la alesi. Parlamentarii au autoritatea de a le acorda bugete.
Comisiile parlamentare constau din politicieni interesati de castigarea de voturi. Politicienii coopereaza cu birocratii pentru a mentine oferta de servicii publice si pentru a o extinde. Asa avem un triunghi de fier intre politicieni, birocrati si votanti.
Conform rezultatelor fiscale analizate de Niskanen, bugetele birourilor sunt de doua ori mai mari decat cele ale unor firme private similare si de trei ori mai mari decat cele ale unor monopoluri private. Birocratiile ofera prea multe servicii la costuri mari. Si sunt prea multe birouri. Fondurile aditionale merg la agentii cu un numar mare de personal, care folosesc proceduri costisitoare, care ofera venituri mari, exagerate angajatilor si o viata mult mai placuta decat corespondentii lor privati. Intr-o lume perfecta cetatenii ar cunoaste valoarea comparativa a serviciilor oferite de birocrati, fondurile ar putea fi cheltuite pe agentii care alte servicii, mai valorizate sau taxele chiar ar putea scadea.
Birourile sunt constranse de competitia cu alte birouri pentru un buget limitat, poate conditionat de alocarile trecute si de ideea ca taxarea trebuie sa aiba anumite limite intr-o democratie. Putini birocrati fura pe fata din bugetul public. Multi sunt angajati dedicati, disciplinati de trainingul profesional, datoria civica si constrangerile legale, care nu trebuiesc subestimate. Totusi astfel de angajati vor sa faca binele public, bine care necesita bugete mai mari, nu mai mici. A face mai mult bine public inseamna bugete mai mari.
Birocratii nu se supun competitiei ca pe piata. Sunt verificati de alte autoritati ale statului sau de persoane din interior care pot spune presei despre activitati ilegale din birou. Verificarea necesita proceduri juridice, auditii publice adica lucruri pentru care putini cetateni sunt inclinati sa le foloseasca. Asta spre deosebire de piata unde insatisfactia clientilor se manifesta prin scaderea vanzarilor si prin actiunea directa a clientilor nemultumiti.
Birocratul nu poate apela la instrumentul profitului si infomatia data de mecanismul preturilor. Bugetul este determinat politic. Birocratii incearca sa-si imbunatateasca situatia vis-a-vis de comisia parlamentara si cetatenii clienti. Strategia biroului va fi sa incerce sa scape de controlul legislativ anual prin obtinerea de fonduri de rezerva, sa stabileasca beneficii mai greu de controlat, sa adauge noi activitati si servicii si sa cheltuie toti banii alocati. Ei vor incerca sa convinga publicul si legislatorii ca bunurile lor sunt cerute si au costuri mai mari decat estimate. Fondurile suplimentare sunt absolut esentiale. Birocratii sunt precauti in a face erori care sa se rasfranga asupra capilor si misiunii agentiei.
Problema administrarii interne si a succesului individual intr-o birocratie este similara cu situatia din corporatii. Niciuna nu foloseste sistemul preturilor in interiorul organizatiei si au oameni cu ambitii care isi urmaresc propria agenda si ambitii. Fara disciplina preturilor, birocratii inlocuiesc calculul economic rational cu rutina. Nevoia de a implementa programe ca si protectia de clienti nemultumiti duce la elaborarea de proceduri, la rigiditate si inertie. In loc sa elimine aceste ineficiente, esecul unui program birocratic este de fapt un succes pentru ca este un motiv pentru a cere fonduri suplimentare. Descoperirea unor nevoi noi ale cetatenilor este un motiv pentru a creste outputul birocratic.
Daca o firma isi protejeaza cota de piata prin cresterea satisfacerea clientilor, biroul isi protejeaza bugetul, cel putin pe termen scurt, prin scaderea satisfactiei clientilor. Birocratii trebuie sa convinga legislatorii sa nu le taie bugetele pe criza si sa le creasca pe perioade de prosperitate. Atunci cand se pune problema sa-si reduca fondurile, birocratii ameninta cu reducerea serviciilor celor mai populare. Aceasta tactica este cunoscuta ca Washington Monument Strategy. A fost folosita de Parcul National. Monumentul era una din cele mai mari atractii turistice din Washington. Institutia a amenintat cu inchiderea monumentului cand a fost vorba sa i reduca bugetul. La fel, birocratiile din orase ameninta ca vor reduce colectarea gunoiului sau protectia oferita politistilor daca nu sunt crescute taxele. Inclusiv universitatile folosesc aceasta strategie. De exemplu, in 86, Universitatea din Utah careia trebuia sa i se reduca bugetul, ameninta ca renunta la cursuri necesare, esentiale, mai degraba decat la cursuri neesentiale optionale.
Birocratii traiesc in afara lumii cererii si ofertei intr-o cultura unde nu avem standarde obiective ale muncii lor. Acestea au avantajul ca nu platesc taxe, nu au nevoie de licente sau sa afiseze actiuni. Birocratiile pot fi competitori incorecti. Nu este de mirare ca raman ineficiente. Fara motivul profitului si al falimentului nici nu poate fi altfel. Majoritatea isi petrec timpul nu in reducerea costurilor, ci in rationalizarea unor costuri mai mari.
Cetatenii rationali invata repede superioritatea organizarii asupra profitului individual prin vot. Grupurile de interese sunt mult mai eficiente. Grupul ofera diviziunea muncii, specializare si puterea concentrarii pasiunilor si a beneficiilor. Prin eforturi coordonate 2 oameni pot castiga mai mult decat poate castiga fiecare independent. Acu avem mai mult de 17 000 de grupuri de interese in SUA. Obtinerea de favoruri sau rente este o trasatura majora a procesului politic. Cu cat acestia descopera ca pot face bani buni pe holurile guvernului mai degraba decat in industrie, creste puterea statului privind alocarea resurselor. Cu cat creste puterea statului, cu atat grupurile de interese devin mai active. Competitia politica inlocuieste competitia pietei. Chiar daca castigurile pe termen scurt ale grupurilor de interese paralizeaza economia pe termen lung.
In ciuda retoricii lor, aceste grupuri nu sunt interesate de imbunatatirea situatiei economice generale. Acestea vor sa imbunatateasca bunastarea membrilor lor fiind constiente ca asta se face pe costul altor cetateni. Nu vor binele public pentru natiune, ci bunuri private pentru ei, bunuri care nu ar putea fi obtinute pe piata. A spune ca urmaresc binele public inseamna a admite despre ei ca sunt altruisti sau fraieri. Acestia incearca sa faca distributii de la populatie catre grup. Si cum miliarde de dolari sunt redistribuite, grupurile au tot interesul sa investeasca mult in politic. Au resedinta in Washington sau in alte mari capitale, contribuie la campania electorala si fac politica tot timpul. Dispun de birocratii impresionante si de consultanti bine platiti pentru a-si atinge obiectivele.
Exista totusi niste constrangeri asupra lor. Competitia le poate restrange castigurile. Organizarea unui grup nu este simpla, ieftina sau usoara. Pentru ca pretentiile grupurilor ii afecteaza pe altii, politicieni inteligenti pot mobiliza categoriile afectate pentru a forma coalitii electorale castigatoare. Coruptia inevitabila si abuzurile provenite din activitatea grupurilor de interese pot determina cetatenii sa ceara reforme si constrangeri suplimentare asupra grupurilor.
Alegerea colectiva este coercitiva si irationala in semnificatia economica a termenului, adica ineficienta. Politica democratica nu este guvernarea de catre popor, ci o competitie intre politicieni pentru puterea data de vot. In aceasta competitie este rational pentru politicieni sa confuzeze, joace teatru, creeze mituri, sa suprime si constranga informarea, sa stimuleze ura si invidia, sa creeze sperante exagerate. Pentru votanti este rational sa ramana ignoranti, sa fie guvernati de ideologii si sa se abtina de la participarea politica. In alegerea colectiva toata lumea este scutita de responsabilitate.
