DESEMNARE, SEMNIFICATIE SI SENS - CONTINUTUL LIMBAJULUI DIN MASS-MEDIA. SENSUL IN TEXTUL PUBLICISTIC

DESEMNARE, SEMNIFICATIE SI SENS - CONTINUTUL LIMBAJULUI DIN MASS-MEDIA. SENSUL IN TEXTUL PUBLICISTIC

de obicei, insa, nu se face distinctie intre termenii sens si semnificatie, deoarece se considera ca aceasta este o problema a logica si se folosesc de primul sau de al doilea termen - dupa preferinte sau chiar de amandoua fara discernamant pentru a desemna acelasi lucru - continutul semantic al cuvantului.

- o viziune integratoare cu privire la continutul limbajului considera desemnarea, semnificatia si sensul tipuri diferite, clar delimitate.

- desemnarea (designatia?) constituie "referinta la faptele extralingvistice sau la faptele lingvistice ce apartin realitatii, atunci cand e vorba de metalimbaj si limbajul e considerat ca o realitate"[1] si reprezinta ceea ce este comun tuturor limbilor.

- semnificatia[2] este "continutul dat printr-o limba".

- pentru aceeasi desemnare (arbor, arbre, Baum, tree) exista in limba romana mai multe semnificatii (pom, arbore, copac).

- De aceea pentru arbore genealogic n-am putea spune, nici copac genealogic, nici pom genealogic, "fiindca exista semnificatii date de limba",

- sensul este "continutul specific al unui act de vorbire sau al unui complex de acte de vorbire, adica al unui discurs" [3], de pilda, Buna dimineata are sensul de salut, insa in propozitia: "Am avut o dimineata buna" isi pastreaza semnificatia, dar isi schimba sensul.

- in aceasta acceptie organizarea semnificatiei este data de cuvintele insesi, iar alte cuvinte exista doar pentru relevarea sensului ("Asta ai spus ironic, asta e o insinuare").

- referitor la relatiile ce se stabilesc intre desemnare, semnificatie si sens, cercetatorul semnaleaza mai multe posibilitati:

a.) se poate constata ca doua constructii care desemneaza acelasi lucru pot avea semnificatie diferita si invers: Cezar a invins pe Pompeius sau Pompeius a fost invins de Cezar desemneaza acelasi lucru, dar nu au aceeasi semnificatie (a invinge - a fi invins).

b.) aceeasi semnificatie poate desemna lucruri diferite (un plural, ramanand plural ca semnificatie, poate desemna o singura persoana fiind intrebuintat ca pluralul maiestatii). Tot ce este pluralia tantum e un plural, are aceasta semnificatie gramaticala, chiar daca desemneaza un singur lucru.

c.) pe de alta parte aceeasi semnificatie poate avea sensuri cu totul deosebite. De pilda, sintagma cu X are aceeasi semnificatie "si X este prezent", dar sensuri diferite, exprimand instrumentul, materia, partenerul in exemplele: a taia cu cutitul, a vorbi cu un prieten, a gati cu untura.

- distinctia propusa este foarte importanta, chiar fundamentala:[4]

- aceasta abordare surprinde functiunile fundamentale ale celor trei nivele ale limbajului. Functiunea generala a tuturor limbilor - desemnarea - raportarea la o realitate care poate fi imaginata sau nu, dar este in afara (casa este un cuvant romanesc), semnificatia este continutul tipic, propriu, al limbilor.

- semnificatia nu se prezinta ca atare in text, acolo se prezinta o semnificatie deja determinata ca desemnare.

- numai in discurs exista sens, numai ceva spus are sens, pe cand in limba sunt date numai posibilitatile de sens, care s-ar putea intrebuinta si altfel.

- un diminutiv nu e ironic de la sine, ci doar cand se aplica la un obiect extrem de mare, daca in fata unui palat cineva spune: "Ce casuta si-a construi domnul acesta." Casuta in limba inseamna "casa mai mica decat norma", ca e "mai mare decat norma" se vede in discurs, si atunci se intelege ca e ironic[5].

- aceasta distinctie permite compararea limbilor din punct de vedere al continutului de limba. Aceasta nu se poate face decat cu un tertium comparationis care este desemnarea. Ca sa se demonstreze ca semnificatia in romana este alta decat intr-o alta limba, trebuie aratat ca pana la un anumit punct, desemneaza acelasi lucru: de exp., cu toate ca big si great in engleza si mare in romana desemneaza acelasi lucru nu s-ar putea spune decat ironic Alexandre the big, fiindca semnificatia difera.

- aceasta distinctie este baza teoriei traducerii si baza activitatii de traducere. Conform acesteia nu se traduc niciodata semnificatiile, ele nu se pot traduce. De aceeasi parere este si Miorita Ulrich[6] analizand diferite tipuri de traducere. Ele se pot analiza sau descrie intr-un dictionar. Numai din intamplare sau in limbi foarte indeaproape inrudite sau la termenii tehnici, in stiinta, poate fi coincidenta totala intre desemnare si semnificatie. Semnificatia se gaseste in limba si in constiinta vorbitorului[7]. Prin urmare, ceea ce se exprima in text este sensul. De aceea sunt foarte multe cazuri care, legate de traditii culturale, obliga o alegere intre sens si desemnare. Traducatorul hotaraste ceea ce alge: traduce desemnarea si explica sensul, sau traduce sensul si renunta la desemnare. Lingvistul atrage atentia ca, daca s-a renuntat la desemnare, cititorul nu are cum sti cum a fost in original.

- o asemenea viziune nu poate accepta "reducerea textului si a continutului textului la o limba anumita si la semnificatia dintr-o limba anumita"[8]. Concluzia este ca o problematica axata pe sens (lingvistica sensului) se refera la intrebarea "Cum ia nastere sensul si cum poate fi inteles?" Sensul nu trebuie cautat doar intr-un text poetic sau literar, dupa cum nici textul poetic nu este o deviere de la norma, asa cum arata Michael Riffaterre (Essais de stylistique structurale, Paris respectiv Strukturale Stilistik, München 1973, partea I cap.IV). Lingvistul este de parere ca sensul ia nastere din combinarea functiilor propuse de Bühler si ceea ce numeste "evocare", atragand atentia ca pe cand evocarea, ca si conotatia este o funtie a semnului, sensul este o functie a textului[9].

- cel mai important este sensul, care cuprinde insa o varietate de aspecte astfel incat dupa cum spunea Greimas in incipitul eseului sau[10]: cand ne referim la sens este extrem de greu sa spunem despre el ceva cu sens.