De la Comunitatile Europene la Uniunea Europeana

Uniunea Europeana a luat nastere si a evoluat in mai multe etape istorice, fiecare ocupand un loc aparte si binemeritat in conturarea acestei puteri economice si politice mondiale.

Inca de la initierea proiectelor constructiei europene, dezbaterea cooperare-integrare si-a agitat continuu autorii: Uniunea Europeana ar trebui realizata pornindu-se de la apropierea intre state, fara a le pune in discutie suveranitatea? sau ar trebui sa se instaureze o autoritate comuna care si-ar putea impune proiectele diferitelor parti componente ale uniunii?

Aceasta a doua solutie a fost cea preferata, de-a lungul timpului, de scriitori, poeti si filosofi. Astfel, in 1306 in opera sa "De Monarchia" Dante Aligheri[1], considera ca singurul mijloc de a construi Europa este de a avea un Imparat romano-german deasupra celorlalti suverani. Prin aceasta el viza implinirea visului Evului Mediu: reconstruirea unitatii, realizate pentru moment, de catre Carol cel Mare[2].

Un an mai tarziu, in 1307, juristul francez Pierre Dubois in opera sa "De recuperatione Terra Sancte"[3], propunea crearea unei Europe unite din punct de vedere politic, ca o conditie pentru pastrarea pacii pe continentul european.

Lucrarile care au aparut ulterior, in special cele din secolele XVII si XVIII, sunt orientate si ele catre solutia integrarii, aici putand fi amintite scrierile lui William Penn - "Eseu pentru o pace actuala si viitoare a Europei"[4], in care acesta propune reunirea reprezentantilor Europei intr-o Dieta (1693), precum si faimosul "Proiect de pace eterna" ce apartine abatelui de Saint-Pierre - in care este schitata imaginea unui Senat european care sa dispuna de competente legislative si chiar judiciare (1712).

Una din cele mai celebre figuri ale istoriei europene, Napoleon Bonaparte, a realizat aceste visuri unificatoare, dar a facut-o prin cucerire si impotriva vointei popoarelor europene.

Caderea imperiului napoleonian a marcat sfarsitul incercarilor de integrare, pentru o indelungata perioada de timp, iar secolul al XIX-lea, secolul nationalismelor, s-a transformat intr-unul nefavorabil ideii de uniune a Europei.

Si totusi, in acest context au aparut idei valoroase despre constructia unei Europe unite. Intre vizionarii vremii se pot remarca Mazzini, Proudhon si mai ales Vicor Hugo. Acesta din urma, cu ocazia Congresului de pace de la Paris (1848) propune uniunea Europei, bazata pe votul universal si lanseaza celebra fraza "Statele Unite ale Europei".

Sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX este marcat de razboaie care impart statele europene in doua aliante rivale si care nu fac altceva decat sa confirme si sa mareasca divizarea Europei.

Sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial a lasat in urma sa o Europa distrusa material, divizata politic in doua blocuri Vest si Est si a readus in prim plan ideea integrarii europene, considerata acum singurul mijloc pentru evitarea unei noi confruntari, asa cum a fost ea prezentata in cadrul congresului federalistilor europeni (Haga, 7 - 10 mai 1948).

Cu ocazia discursului de la Zurich din 19 Septembrie 1946, Winston Churcill a lansat un apel la reconciliere franco-germana si la unitatea continentului, reluand vechea idee a lui Victor Hugo care viza crearea "Statelor Unite ale Europei".

Initial, in Vest, reconstructia europeana a imbracat forma organizatiilor de cooperare avand la baza initiative de inspiratie americana. Aceasta reconstructie a unei ordini internationale a implicat impunerea unor reguli de conduita de natura diversa: politica, monetara, economica, sociala si comerciala.

Primul pas concret facut pe calea unificarii a fost realizat de Robert Schuman, ministru francez al Afacerilor Externe, care, in Declaratia din 9 mai 1950 propunea "plasarea ansamblului productiei franco-germana a carbunelui si otelului sub o Inalta Autoritate comuna, intr-o Organizatie deschisa participarii altor tari din Europa". El relua astfel o idee care apartinuse lui Jean Monnet, seful Organizatiei nationale a planificarii din Franta, inspirat numit de Charles de Gaulle, "initiatorul".

Declaratia Schuman a stat la baza negocierilor ce au luat startul la 10 iunie 1950 la Paris si care s-au finalizat cu semnarea Tratatului de la Paris (1951) ce a intrat in vigoare la 10 august 1952. Prin acest act se puneau bazele Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului.

A urmat apoi constituirea Comunitatii Economice Europene si a Comunitatii Europene a Energiei Atomice. Ambele comunitati au avut la baza tratatele semnate la Roma in 1957 si care au intrat in vigoare in 1958.

Procesul de constituire a Uniunii Europene a fost unul anevoios, in care perioadele de dezvoltare si cele de stagnare au alterat.

Initial numarul statelor semnatare ale celor trei tratate constitutive a fost de 6: Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg. Ulterior, in diverse etape alte state s-au alaturat: 1973 - Danemarca, Irlanda si Marea Britanie, 1981 - Grecia, 1986 - Spania si Portugalia, 1995 - Austria, Finlanda si Suedia, 2004 - Cipru, Republica Ceha, Estonia, Ungaria, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia si Slovenia. In momentul de fata, numarul statelor membre se ridica la 25, iar din anul 2007 va creste la 27 urmare a aderarii Bulgariei si Romaniei.

Aderarea noilor state si atingerea obiectivelor, atat politice cat si economice, au necesitat revizuirea Tratatelor comunitare si, mai ales, reformarea sistemului institutional. Au fost adoptate, in acest sens, o serie de tratate, al caror scop a fost acela de a pregati Uniunea Europeana atat din punct de vedere legislativ, cat si institutional, pentru a face fata unui numar din ce in ce mai mare de state membre: Actul Unic European (A.U.E.) care a intrat in vigoare in 1987[5]; Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene, intrat in vigoare in 1993[6]; Tratatul de la Amsterdam, intrat in vigoare in 1999[7]; Tratatul de la Nisa, intrat in vigoare la 1 februarie 2003[8].

Cele trei Comunitati europene au coexistat impreuna pana in vara anului 2002, data la care primul tratat comunitar - Tratatul de la Paris care a instituit Comunitatea Economica a Carbunelui si Otelului - a iesit din vigoare. Potrivit Protocolului asupra consecintelor financiare ale incetarii Tratatului instituind C.E.C.O. si a fondului de cercetare pentru carbune si otel, anexat Tratatului de constituire a Comunitatii Europene, "toate bunurile si obligatiile C.E.C.O., asa cum se gasesc ele la data de 23 Iulie 2002, sunt transferate Comunitatii Europene, incepand cu data de 24 iulie 2002".

In finalul Tratatului de la Nisa, a fost anexat un document despre care se poate spune ca a marcat primul pas spre o Constitutie Europeana. Este vorba despre "Declaratia de la Nisa privind viitorul Uniunii Europene". Aceasta stabilea convocarea in 2004 a unei Conferinte care sa puna in discutie probleme importante precum:

stabilirea si mentinerea unei mai precise delimitari a competentelor intre Uniunea Europeana si statele membre, reflectand principiul subsidiaritatii;

statutul Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, proclamate la Nisa, in acord cu Concluziile Consiliului European de la Koln[9];

simplificarea Tratatelor cu intentia de a le face mai clare si usor de inteles; rolul parlamentelor nationale in arhitectura europeana.

Prin toate acestea s-a recunoscut nevoia de a imbunatati si asigura in permanenta legitimitatea democratica si transparenta Uniunii Europene si a institutiilor sale in dorinta de a le apropia de cetatenii statelor membre.

Proiectul de Tratat de instituire a unei noi Constitutii pentru Europa a fost definitivat in prima jumatate a anului 2003 si a fost semnat in data de 29 Octombrie 2004, la Roma. Liderii statelor membre si-au pus semnatura pe acest act intr-o ceremonie care a avut loc in acelasi loc unde, in urma cu aproape o jumatate de secol fusesera semnate celebrele Tratate de la Roma instituind Comunitatea Economica Europeana (C.E.E.) si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (EURATOM).

In perioada imediat urmatoare celui de-al doilea razboi mondial, alegerea statelor din vestul Europei s-a indreptat fara ezitare spre cooperare, adica spre crearea unor organizatii internationale in care statele sa fie reprezentate in mod egal, ceea ce permitea realizarea intereselor lor reciproce. Aceste proiecte au generat anumite sacrificii din partea statelor, precum si la anumite cedari de suveranitate in favoarea organismelor internationale.

Prima Comunitate creata a fost Comunitatea Economica a Carbunelui si Otelului. Tratatul instituind Comunitatea economica a Carbunelui si Otelului semnat la Paris, a avut la baza planul Schuman, elaborat de Jean Monnet comisar al Planului francez de modernizare. Scopul sau a fost acela de a plasa productia franco-germana de carbune si otel sub o institutie suprema comuna, Inalta Autoritate, in cadrul unei organizatii care era deschisa participarii si altor state europene ce impartaseau aceleasi principii de dezvoltare pasnica.

A fost creat astfel un nou sistem de colaborare intre state: integrarea, care se deosebea substantial de cooperarea traditionala existenta pana atunci intre statele membre ale unei organizatii. Ceea ce caracterizeaza, in esenta, o organizatie de integrare este faptul ca statele membre convin de comun acord sa transfere, in anumite domenii, competenta luarii deciziei de la nivel national la nivel supranational.

C.E.C.O. a fost prima organizatie europeana care a dispus de putere de decizie supranationala, aceasta rezultand din delegarea suveranitatii consimtita de state si care a contribuit la reconcilierea franco-germana prin liberalizarea productiei si a schimburilor de materie prima (carbune, otel), fundamentale in istorie. Pe aceeasi linie se inscriu si celelalte doua Comunitati: Comunitatea Economica a Energiei Atomice si Comunitatea Economica Europeana.

Inca de la aparitia lor, Comunitatile au fost considerate ca avand institutii originale aflate in sfera de aplicare a dreptului international. Aceasta originalitate rezulta nu din natura obiectivelor stabilite, ci din spiritul lor.

Inovatia este evidenta atunci cand se ia in considerare tehnica juridica folosita pentru constructia lor, independenta institutiilor in raport cu statele, precum si relatiile directe cu particularii.

Comunitatile reprezinta organizatii de integrare care au drept scop unificarea teritoriilor si statelor ce le compun. Aceasta unificare este cel putin partiala si sectoriala, iar pentru realizarea ei ele dispun de puteri de tip statal, pe care le exercita in locul organelor statale, pe teritoriul acestor state si asupra persoanelor care se gasesc aici.

Este evidenta distinctia fata de organizatiile de cooperare (organizatii internationale propriu-zise), care realizeaza doar o functie de cooperare, fara a afecta in vreun fel competentele interne ale membrilor lor si structura fundamentala a societatilor internationale contemporane care le compun.

Prin semnarea tratatelor, fondatorii comunitatilor europene au recunoscut fiecareia dintre ele o personalitate juridica distincta fata de cea a statelor membre.

In calitate de persoane juridice de drept public, cu o structura proprie ce include buget autonom, patrimoniu, institutii si organe distincte, Comunitatile Europene pot interveni in calitate de subiect de drept in diferite ordini juridice. Trebuie remarcat aici ca institutiile si organele lor nu au personalitate juridica.

Privilegiile si imunitatile de care Comunitatile se bucura au fost recunoscute prin Protocolul anexat Tratatului incheiat la 8 Aprilie 1965. In baza acestuia, localurile, cladirile si arhivele care le apartin sunt inviolabile, iar bunurile acestora nu pot face obiectul unor masuri de constrangere fara a fi autorizate de catre Curtea de Justitie. Operatiile pe care Comunitatile le realizeaza nu sunt supuse taxelor fiscale si vamale. Functionarii si agentii acestora beneficiaza de scutiri, precum si de imunitate de jurisdictie in cazul indeplinirii unor acte in calitate oficiala.

Comunitatile europene au intemeiat o ordine de drept autonom din punct de vedere juridic, sociologic si economic. Ea reprezinta expresia unei constiinte deosebite a valorilor, impregnate de o comunitate legislativa europeana, care in momentul de fata se prezinta ca o ordine partiala si imperfecta.

In calitate de membri ai comunitatii internationale, toate statele se bucura de egalitate, avand drepturi si obligatii egale.