|
|
|
Crearea si evolutia comunitatilor europene
Comunitatile europene au avut drept scop stabilirea intre membrii lor a unor apropieri mai puternice decat cele care rezultau din colaborarea in cadrul organizatiilor de cooperare.
1. Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului
Initiativa constituirii primei Comunitati - Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO) a apartinut Frantei, prin Jean Monnet. Aceasta detinea functia de sef al Organizatiei nationale a planificarii din Franta si a emis o propunere in sensul ca productia de carbune si de otel din Franta si Germania sa fie administrata de catre un organism supranational.
Preluand aceasta idee, Robert Schuman, ministru de externe al Frantei, lansa, la 9 mai 1950, o declaratie prin care propunea crearea unei piete comune a carbunelui si otelului, care sa fie condusa potrivit unor metode supranationale, care presupuneau renuntarea la schemele traditionale ale relatiilor dintre state.
"Planul Schuman", propunand evitarea unei noi conflagratii mondiale si punand sub control international ramurile de baza ale industriei de armament, a fost acceptat de catre Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg. Anglia a decis sa nu participe.
Avand acordul acestor state, Franta convoca, la 20 iunie 1950, la Paris, o conferinta interguvernamentala, prezidata de Jean Monnet care enunta spiritul care trebuia sa insoteasca negocierile: "Noi suntem aici pentru a realiza o opera comuna, nu pentru a negocia avantaje, ci pentru a cauta avantajele noastre in avantajul comun".
La 18 aprilie 1951, Tratatul ce constituia Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului a fost semnat si incheiat pentru o durata de 50 de ani. El a fost ratificat de 6 state semnatare: Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg. La data de 10 august 1952 intra in vigoare tratatul si, la aceeasi data, Inalta Autoritate, prezidata de Jean Monnet isi stabilea sediul la Luxemburg si isi incepea activitatea.
Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului a reprezentat "un experiment" in finalizarea structurilor de integrare europeana. Asa dupa cum corect s-a observat, se ofereau garantii acestei constructii europene prin punerea in comun a resurselor metalurgice si miniere, care faceau imposibila orice stare de beligeranta intre Franta si Germania.
Structura CECO era alcatuita din patru organe:
1. Inalta Autoritate - compusa din personalitati independente, era un organ independent, care avea atat putere de reglementare, cat si administrativa, iar hotararile sale erau direct aplicabile pe teritoriul statelor membre.
Consiliul Ministrilor - compus din reprezentanti ai statelor, veghea ca Inalta Autoritate sa actioneze in stransa legatura cu guvernele nationale.
3. Adunarea Parlamentara - care exercita controlul politic asupra Inaltei Autoritati.
4. Curtea de Justitie - asigura aplicarea normelor de drept in interiorul Comunitatii.
Asa dupa cum s-a apreciat in doctrina, CECO, prin organizare si competente, a reprezentat prima experienta de integrare printr-o organizatie regionala, in cadrul careia institutii supranationale au fost dotate cu o veritabila putere normativa cu efect in ordinea interna a statelor membre.
2. Comunitatea Economica Europeana si Comunitatea
Europeana a Energiei Atomice
Perioada anilor '50 a readus in prim-plan problema reinarmarii Germaniei, pe fondul unor dispute militare, in special a razboilui din Coreea. O prima propunere franceza in sensul crearii unui sistem supranational de aparare ramane fara finalizare. Reinarmarea Germaniei are loc in baza acordurilor de la Paris, incheiate la 23 octombrie 1954, ducand si la aderarea Germaniei la NATO.
In acest contex, ministrii de externe ai statelor CECO s-au reunit in Conferinta europeana de la Messina - Italia, in 1-3 iunie 1955. S-a propus cu acel prilej inceperea negocierilor in vederea incheierii unui tratat care sa aiba in domeniul sau de aplicare o colaborare mai apropiata privind crearea unei piete comune, politica energetica, infrastructura transporturilor, dezvoltarea si folosirea pasnica a energiei atomice.
S-a stabilit ca, in vederea elaborarii tratatului, sa se intruneasca mai multe conferinte, constituindu-se in acest sens un comitet interguvernamental al carui presedinte a fost ales Paul Henrz Spaak. Marea Britanie a acceptat initial invitatia de a participa la acest comitet, dar s-a retras ulterior, in anul 1955, invocand conceptii diferite in ceea ce priveste cooperarea interguvernamentala.
Raportul intocmit de acest comitet, denumit "Raportul Spaak", a fost finalizat la 21 aprilie 1956 si a fost adoptat la Venetia, la 29 mai 1956, de catre cei sase ministri de externe ai statelor membre. Raportul avea ca tema crearea a doua uniuni: o uniune economica generala si o uniune in domeniul utilizarii pasnice a energiei atomice.
Astfel, la 25 martie 1957 la Roma, in cadrul conferintei interguvernamentale, au fost semnate cele doua tratate care au creat Comunitatea Economica Europeana (CEE) si Comunitatea Europeana a Energiei Electrice (CEEA sau EURATOM). Intrate in vigoare la data de 1 ianuarie 1958, dupa ce au fost ratificate de catre Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, tratatele au fost incheiate pe o perioada nelimitata de timp.
Desi au existat o perioada in paralel 3 sisteme institutionale, inca de la intrarea in vigoare a Tratatelor de la Roma (1958) s-a urmarit reunirea institutiilor celor 3 Comunitati in institutii unice, acest lucru finalizandu-se prin Tratatul de la Bruxelles, in anul 1965. Astfel, Inalta Autoritate a devenit Comisia Comunitatilor Europene, Consiliul Ministrilor si-a pastrat denumirea, largindu-si insa competentele, Adunarea Comuna a devenit Parlamentul European, iar Curtea de Justitie exista in continuare sub acest nume.
Asadar, pe fondul cautarilor statelor europene pentru gasirea unor noi solutii in planul dezvoltarii economice si colaborarii politice au aparut cele trei Comunitati europene: Comunitatea europeana a carbunelui si otelului (CECO), Comunitatea economica europeana (CEE) si Comunitatea europeana a energiei atomice (CEEA sau EURATOM), comunitati ce au aparut prin incheierea unor tratate internationale care au dat nastere unor mecanisme institutionale ce nu au mai existat pana atunci in dreptul international public.
3. Extinderea Comunitatilor europene
Sistemul creat prin cele trei Tratate s-a dezvoltat in doua directii principale: in primul rand, s-a avut in vedere perfectionarea institutiilor comunitare, iar apoi s-a urmarit extinderea Comunitatilor prin cooptarea unor noi membri.
De-a lungul anilor, Comunitatile europene s-au confruntat cu situatii de criza, care au fost rezolvate cu ajutorul reflectiilor si al sintezelor cu privire la modalitatile de depasire ale acestora. In ceea ce priveste perfectionarea institutiilor europene, s-au retinut trei momente, si anume:
- existenta unor crize si esecuri;
- reflectiile si sintezele asupra modalitatilor de depasire a acestor crize si esecuri, care s-au concretizat intr-o serie de documente internationale adoptate;
- textele de drept pozitiv, de natura sa revizuiasca sau sa dezvolte prevederile initiale ale tratatelor constitutive.
Spre deosebire de cele sase tari europene, membre ale Comunitatilor, care optasera pentru relatii comunitare si o piata comuna europeana, Marea Britanie s-a pronuntat pentru o zona economica europeana de liber schimbcare sa nu implice renuntarea la atribute ale suveranitatii nationale. Ca urmare, s-a constituit Asociatia Europeana a Liberului Schimb (AELS), din care faceau parte Marea Britanie, Norvegia, Suedia, Danemarca, Austria, Portugalia, Islanda, Elvetia si, mai tarziu, Finlanda.
Marea Britanie, Danemarca si Irlanda, ajungand la concluzia ca relatiile economice europene nu au sansele unei dezvoltari fructuoase in conditiile existentei si functionarii paralele a AELS si a Comunitatilor Europene, au decis sa adere la Comunitatile Europene. Prima cerere de aderare, formulata de aceste state la jumatatea anului 1963, a intampinat prilejul formularii celei de-a doua cereri de aderare din partea tarilor mentionate. In 1969, la Haga, s-a decis inceperea negocierilor de aderare cu Marea Britanie, Danemarca, Irlanda si Norvegia; tratatele au fost semnate la 22 ianuarie 1972 si au intrat in vigoare la 1 ianuarie 1973, cu exceptia Norvegiei care a respins prin referendum aderarea tarii la Comunitatile Europene.
Caderea regimurilor dictatorilae din Grecia, Portugalia si Spania a condus la schimbari profunde atat pe plan economic, cat si politic, cele trei state aderand la Comunitatile Europene - Grecia la 1 ianuarie 1981, iar Portugalia si Spania la 1 ianuarie 1986.
Austria, Finlanda, Suedia si Norvegia au inceput negocierile de aderare in 19934 si le-au finalizat in martie 1994. Aderarea primelor trei state devine efectiva la 1 ianuarie 1995, in timp ce populatia Norvegiei respingea, a doua oara, prin referendum, aderarea.
La Copenhaga, in iunie 1993, Consiliul European a hotarat extinderea granitelor Uniunii Europene prin includerea in procesul de aderare a tarilor din Europa Centrala si de Est, prin incheierea unor acorduri de asociere si, apoi, a tratatelor de aderare.
1 mai 2004 este Ziua Extinderii: 10 noi state adera la Uniunea Europeana - Cipru, Malta, Polonia, Republica Ceha, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia, Slovenia, Ungaria, numarul statelor componente fiind de 25.
La 25 aprilie 2005 are loc semnarea Tratatului de Aderare la Uniunea Europeana intre Bulgaria, Romania si cele 25 de State Membre, iar la 21 octombrie 2005, Comisia Europeana recomanda deschiderea negocierilor de aderare cu Turcia si Croatia.
La data de 01.01.2007, se alatura celor 25 de state membre ale Uniunii Europene atat Romania cat si Bulgaria.
