|
|
|
Banca Europeana de Investitii
Banca Europeana de Investitii este dotata cu personalitate distincta de cea a Comunitatii, fiind administrata de propriile sale organe, conform statutului sau ce face obiectul unui protocol anexat la Tratatul CE, astfel incat sa poata actiona in deplina independenta pe pietele financiare ca oricare alta banca. Independenta in ceea ce priveste gestiunea, Banca ramane strans legata de Comunitate prin obiectivele pe care le promoveaza. In Tratatul de la Maastricht dispozitiile care diriguiesc Banca Europeana de Investitii nu au fost modificate, ci s-a adaugat un aliniat potrivit caruia in executarea misiunii sale ea faciliteaza finantarea programelor de investitii in legatura cu interventiile fondurilor structurale si altor instrumente financiare ale Comunitatii.
Aderarea la UE a inca trei noi state in 1995 a antrenat modificari in structura Bancii prin suplimenatrea cu un loc de fiecare in Consiliul guvernatorilor si respectiv cu cate un membru titular in Consiliul de administratie. Capitalului Bancii a fost majorat cu 7,1%, ajungandu-se la 62 mrd. ECU.
Prin Tratatul de la Maastricht, corespunzator obiectivului de realizare a Uniunii Economice si Monetare, s-a prevazut, in cadrul Tratatului CE, crearea unui nou organism – Banca Centrala Europeana, dotata cu personalitate juridica si putere autonoma de decizie si de initiativa.
Simpla enumerare a institutiilor Uniunii Europene induce o intrebare retorica care vizeaza eficienta lor, fiind evident ca de la 6, 9, 12, 15, in perspectiva acestui deceniu, la 25–27 de membrii se impune cu prioritate reformarea mecanismului comunitar.
Provocarea este serioasa, chiar si pentru faptul ca de la 1 ianuarie 1999 a intrat in vigoare Uniunea monetara, ca, la Berlin, in martie 2000 s-a acceptat un plan financiar, perspective noi pentru domeniul agricol, ca Tratatul de la Amsterdam a intrat in vigoare la 1 mai 2000.
Noua Conferinta Interguvernamentala de la Bruxelles din 6 martie 2000 nu si-a propus sa adanceasca dezbaterea institutionala ci doar s-a limitat in discutii la „ramasite”, adica la chestiunile nerezolvate de Tratatul de la Amsterdam – dimensiunile Comisiei, numarul de voturi, majoritatea decizionala. Chiar si asa, este importanta sugestia reducerii numarului comisarilor, numirea a 2–3 ca responsabili cu sectoare ale politicii comunitare, acordarea dreptului Presedintelui Comisiei sa numeasca mai multi vicepresedinti. Este adusa in dezbatere, mai ales dupa demisia Comisiei Santer, problema responsabilitatii sub formula unei dileme: in fata cui sa raspunda Comisia – a Consiliului de Ministrii (si a Consiliului European) sau a Parlamentului?
Parlamentul, la randul lui, nu are drept de control asupra Comisiei in domeniul executiei bugetare, nu-i poate demite pe comisari etc.
Reforma institutionala presupune si deschiderea dosarului personalului, ponderarea activitatii in Directorate. De exemplu, DG VIII este supraincarcat cu atributii legate de implementarea ajutorului catre statele candidate la aderare, cu administrarea unei parti a fondurilor, in special cele pentru politici regionale, in conditiile in care si celelalte DG administreaza resurse pe politici sectoriale, pe ONG-uri.
O alta chestiune-centrala in dosarul institutional este actualizarea voturilor. Conform Art. 205 din Tratat in situatia majoritatii calificate sunt necesare 62 de voturi din 87, insa statele mari detin cate 10 in timp ce cele mici cate 3. In dezbaterea teoretica la acest capitol sunt propuse alternative, unele complicate – sistemul majoritatii anuale sau reaprecierea voturilor. Important si actual, la nivelul Consiliului a devenit votul cu majoritate calificata, solicitandu-se renuntarea la unanimitate. Si aici lucrurile sunt complicate deoarece cantarirea voturilor in Consiliu a fost deja un compromis intre votul pe membru si votul dupa ponderea demografica. Prin largiri succesive pragul pentru majoritate s-a instalat la 71% in timp ce procentul din populatie necesar pentru a asigura majoritatea a scazut la 58%. Intr-o Comunitate de 25–27 de state acesta ar putea scadea sub 50 % situatie care nu poate fi acceptata.
In Conferinta interguvernamentala se discuta fie redistribuirea voturilor prin sistemul complicat al dublei majoritati, sau printr-un act normativ care realizeaza o simpla repartizare a lor in favoarea statelor membre mari.
Cu certitudine majoritatea calificata, este si va fi solutia pentru rezulvarea afacerilor europene. Aceasta, cu atat mai mult cu cat negocierile prevazute prin Art. 73, care sunt supuse procedurii unanimitatii vor fi tot mai dificile deoarece vizeaza segmente ale suveranitatii. Se accepta deja extinderea majoritatii calificate asupra domeniilor culturii, invatamantului, probabil transporturilor, asupra numirilor si regulilor de procedura in Curtea de Justitie. In ceste noi domenii Parlamentul va dobandi drept de codecizie. Dealtfel, relatia dintre Comisie, Parlament si Consiliu este o cheie comunitara. Dupa criza de incredere ce a vizat Comisia Santer – Art. 215 din Tratat face referire la „inlocuirea” individuala a unor membri ai Comisiei nu si la motiunea de neincredere – actualul Presedinte D-l Romano Prodi a solicitat declaratii din partea comisarilor privind disponibilitatea lor de a demisiona la cererea acestuia.
O discutie importanta este legata de reforma Curtii de Justitie. Uniunea Europeana este o Comunitate bazata pe drept, caracterizata printr-o legislatie aplicabila direct, supusa revizuirii si propriului sistem legal de protectie. Jurisdictia Curtii a fost extinsa prin Tratatul de la Amsterdam pentru cazuri privitoare la imigratie, dreptul de azil sau cazuri privind vizele. Ea a primit jurisdictie si in domenii privind cel de al treilea pilon.
Pentru a face fata sarcinilor, se cere imbunatatita activitatea Tribunalului de Prima Instanta.
Administrarea finantelor comunitare este si ea o prioritate a dosarului institutional, cerandu-se management financiar performant, colaborarea Comisiei cu statele membre, masuri de combatere a fraudei etc.
Se impune traducerea simultana a conceptelor de „largire” si „adancire” in actiuni puternic sustinute financiar si moral. Apoi, comunitatile solicita inzestrarea cu institutii capabile sa previna conflictele si sa asigure managementul crizelor. Politica Comuna de aparare si securitate, discutata la Consiliul European de la Cologne, are nevoie de amendamente la Tratate. Pentru inceput este necesar un Comitet permanent pentru politica si securitate. Rolul Comitetului permanent asemanator COREPER-ului ar fi acela de a pune la dispozitie Consiliului expertiza politica si militara. Institutional, el devine posibil prin adoptarea Art. 207 din Tratatul UE privitor la COREPER, si Art. 25, privitor la Comitetul Politic. Statutul organizational va trebui definit prin Tratat, iar chestiunile financiare prin competenta Secretariatului General al Consiliului.
UEM accelereaza la randul ei, reforma structurala a UE.
Tratatul de la Nisa, din decembrie 2000 este asteptat sa gaseasca solutii pentru dezechilibrul intre institutii si incomprehensibilitatea Tratatului, sa acopere deficitul de informare, si distantele relativ mari dintre elite si cetatenii Europei.
In martie 1999 J. Santer a depus demisia Comisarilor si a Comisiei. Noua Comisie il are Presedinte pe Romano Prodi.
Cinci noi state occidentale au aplicat regulile Comunitatii dupa 1 ianuarie 1993 (de la 1 ian. 1995 si normele de antipoluare). CEE a adoptat, pentru aceasta, un program specific de tranzitie de trei ani. Comunitatea a varsat 12 miliarde de DM celor cinci state, jumatate pentru interventia fondurilor structurale si cealalta parte sub forma bonificarii intereselor. Decizia UE pentru realizarea Spatiului Economic European a fost luata prin Tratatul de la Porto din 2 mai 1992. Populatia Elvetiei a refuzat sa adere la EEE, prin Referendum-ul din 6 decembrie 1992.
Spatiul Economic European al Celor 18 (fara Elvetia) va constitui o vasta zona de liber schimb, comparabila cu ALENA (NAFTA). In interiorul acestui spatiu, conform Art. 237 din Tratatul asupra CEE, au solicitat aderarea la UE Austria, Suedia si Finlanda la 1 februarie 1993 si Norvegia la 5 aprilie 1993.
La 1 martie 1994 se semneaza acorduri cu Austria, Suedia si Finlanda; la 16 martie cu Norvegia. La 12 iunie a avut loc Referendumul in Austria: 66,4% - Da. La 24 iunie s-au semnat Tratatele de adeziune in I. Corfu. La 16 oct. Referendumul din Finlanda: 56,9% - Da; la 13 nov. Referendumul din Suedia: 52,2% - Da; la 28 nov. 1994 Referendumul din Norvegia: 52,1% - Nu, s-a respins aderarea. UE s-a largit efectiv la 15 membri incepand cu 1 ianuarie 1995.
Desi s-a ajuns la consens asupra numarului de voturi care urmau sa fie atribuite statelor nou-aderate la Consiliu (Suedia si Austria au primit patru voturi, Finlanda si Norvegia trei), nu s-a gasit o solutie la ceea ce ar trebui sa constituie un mare “prag” pentru obtinerea majoritatii necesare (anterior au fost 44 de voturi din 76). O noua cifra a fost stabilita de Consiliu (inaintea hotararii Norvegiei de a nu participa) cu un total de 90 de voturi. Majoritatea statelor membre au dorit ca “pragul” sa fie de 64 de voturi, care ar fi avut aceeasi proportie de 71% la fel ca fiecare extindere anterioara. Marea Britanie dorea ca “pragul” sa fie de 68 voturi, reprezentand o majoritate de 23 de voturi. Aceasta ar fi facut ca luarea deciziilor sa fie mai dificila, propunerea a fost intampinata de o opozitie riguroasa din partea majoritatii statelor membre, respectiv de Parlamentul European.
Lipsa unei solutii a impiedicat negocierile pentru extindere chiar in momentul cand s-a ajuns la un acord in ceea ce priveste intrebarile politice. In final a avut loc o intalnire speciala a Consiliului, in Ioannina intre 27 si 29 martie, unde s-a ajuns la un compromis in privinta “pragului” de 64 voturi, o declaratie politica anexata tratatului sustinea ca daca masura obtine 23-26 voturi impotriva, atunci discutiile vor continua pentru a se ajunge la o majoritate de cel putin 68 voturi intr-un timp “rezonabil”. A fost specificat ca acest timp “rezonabil” nu aducea prejudicii timpului limita stabilit de Tratate. S-a hotarat ca intregul sistem de votare sa fie reexaminat in 1996.
In ceea ce priveste numarul de locuri in Parlamentul European, s-au propus pentru negocieri 15 pentru Norvegia, 16 pentru Finlanda, 20 pentru Austria si 21 pentru Suedia. Suedia a cerut un numar mai mare de locuri, de 25 de locuri (la fel ca si Belgia, Portugalia si Grecia). Parlamentul European a acceptat ce Suedia sa aiba 22 de membri. Austria a sustinut ca daca Suedia a primit 22 de locuri, si ea ar trebui sa primeasca 21 – si acest lucru a fost acceptat. Ca rezultat, Austria este singurul stat membru al UE care nu are numarul de membri propus de Parlamentul European. S-a hotarat ca pentru celelalte institutii (Comisia si Curtea) fiecare nou stat membru sa obtina un loc.
Tratatul de Ascensiune prevede schimbarea prin rotire a Presedentiei Consiliului, dupa schema care a fost sugerata de Parlamentul European. Noua ordine prin rotire urmarea sa obtina un balans care aproape intotdeauna includea unul dintre cei mari.
Comisia, Parlamentul si Consiliul au cazut de acord in ceea ce priveste noua perspectiva financiara la data de 29 noiembrie; bugetul a fost aprobat de Consiliu la 5 decembrie si votat de Parlament la 13 decembrie. Se prevedea o crestere de aproximativ 5% a cheltuielilor Comunitatii cu o medie de crestere pentru politici interne si actiuni externe, pentru fonduri structurale si cheltuieli administrative. Plafonul pentru cheltuielile din agricultura a fost marit. In acelasi timp, institutiile au profitat de aranjament pentru a face schimbari perspectivelor financiare care nu proveneau din extindere, pentru a creste plafonul operatiunilor structurale, pentru a aproviziona finantele Comunitatii, pentru programele de pace in Irlanda de Nord si programele de modernizare a industriei textile portugheze conform acordului GATT.
Referinta de baza: Le Parlement europeen dans l’evolution institutionnelle. Publié sous la direction de Jean-Victor Louise, Denis Waelbroeck, Etudes européennes, Collection dirigée por l’Institut l’Etudes européennes, ULB, Bruxelles, 1988, p. 407 si urm; Jean Louis, Burban, Le Parlament European, PUF, 1991; D. Gueguen; Le Parlament European, Apogee, 1983
Deputatii sunt repartizati in 20 de comisii: comisia de afaceri straine si de securitate si a politicii de aparare; comisia de agricultura si de dezvoltare rurala; comisia de bugete; comisia economica, monetara si de politica industriala; comisia de cercetare; dezvoltare tehnologica si energetica; comisia de relatii economice exterioare; comisia juridica si pentru drepturile cetatenilor; comisia de afaceri sociale si de munca; comisia de politica regionala; comisia de transporturi si de turism; comisia de locuire, sanatate publica si protectia consumatorului; comisia de cultura, tineret, educatie si media; comisia de dezvoltare si cooperare; comisia libertatilor publice si a afacerilor interne; comisia de control bugetar; comisia institutionala; comisia pescuitului; comisia de regulament, de verificare a puterilor si imunitati; comisia pentru drepturile femeii si comisia de petitii.
(Le Parlement européen, Officé des publications officielles des communautés européennes, Luxembourg, 1999, p. 20.)
Modalitatea de infiintare a partidelor politice este stabilita de legea nationala, iar cadrul de functionare este dat de parlamentele nationale. Tratatul instituind Comunitatea Europeana stipuleaza la art. 138 A, introdus prin art. G41 al Tratatului Uniunii Europene, „partidele politice la nivel european sunt importante ca factori de integrare in cadrul Uniunii. Ele contribuie la formarea constiintei europene si la exprimarea vointei politice a cetatenilor Uniunii.
Daniel L. Seiler – Partidele politice din Europa, Ed. Institutul European, 1999, pg. 66–72.
http/www.europarl.eu.int./ppe/.
Politica noua, anuntata de Tony Blair nu-si facuse vazute efectele, iar G. Schröder era dupa un conflict puternic mediatizat cu exponentul vechilor socialisti germani-Oskar Lafontaine. Tendinta de descrestere atat a laburistilor cat si a social-democratilor germani se mentine. Astfel, dupa un sondaj realizat de Institutul de sondare a opiniei publice – Institutul FORSA, dat publicitatii la 28 iulie 2000, SPD are un procentaj de 38 %. La mica distanta mica dintre cele doua partide este urmat de CDU cu 37 % (surprinzatoare este distanta dupa un indelung scandal public care a distrus doi oameni forte ai CDU-W. Schaeuble si H. Kohl).
Succesul obtinut in alegerile pentru primaria Londrei de Ken Livingstone numit „Ken The Red”, rival important al lui T. Blair a pus noul concept social-liberal al lui Tony Blair tot mai mult sub semnul intrebarii chiar in propriul partid.
http/www.europene.en.int/pes/
htp/www.europene.int/eldr/
htp/www.europene.cu.int/greens/
htp/www.europene.en.int/gue/
Germania, Franta, Italia, Marea Britanie – cate 24 membri; Spania – 21; Belgia, Grecia, Olanda, Portugalia – cate 12; Suedia, Austria – cate 11; Danemarca, Finlanda si Irlanda – 9 membri; Luxemburgul – 6.
Comitetul Regiunilor desemneaza dintre membri sai presedintele si biroul pentru o durata de doi ani; Comitetul este convocat de Presedinte la cererea Consiliului sau a Comisiei, dar poate sa se reuneasca si din propria initiativa. Intr-un protocol anexat la Tratat, privind Comitetul Economic si Social, si Comitetul Regiunilor s-a prevazut ca cele doua comitete sa dispuna de o structura organizatorica comuna.
Membri Comitetului, si un numar egal de supleanti (Comitetul Economic si Social nu cuprinde membri supleanti) sunt numiti, la propunerea statelor membre de catre Consiliu, pentru patru ani. Mandatul lor poate fi reinnoit. Statutul membrilor Comitetului Regiunilor nu se deosebeste de cel al membrilor ECOSOC.
Actualul
presedinte
Membri Curtii sunt sprijiniti de 550 de functionari ai Uniunii Europene, de 300 de experti contabili si de 100 de traducatori autorizati care au obligatia de a face cunoscute rapoartele Curtii in cele 11 limbi oficiale ale Uniunii Europene.
[1] Pierre Gerbet, La construction de l’Europe, Imprimerie Nationale, Paris, 1994, p. 470-471. Vezi pe larg volumul Le Traité, partea a V-a Institutiile Comunitare. Comisia, p. 537-555. (Comentariu apartine lui Vlad Constantinesco, prof. univ. dr. Fac. de drept, Univ. Strasbourg I).
[2] Le Traité, Partea a V-a Institutii Comunitare, Consiliul de Ministri.
[3] Consiliul European (1975).
[4] Votul in Comisie. Vezi Le Traité
[5] Le Traité
[6] Ibidem.
[7] Parlamentul European, Ibidem.
[8] J. Cloos, G. Reinersch, D. Vignes, J. Weyland, op. cit.
[9] Ibidem.
[10] Ibidem. Curtea de Justitie Europeana de la Luxemburg.
[11] Ibidem.
[12] Ibidem.
[13] Ibidem.
[14] Ibidem.
[15] L’Europe et les regions. Aspects juridiques. Publié sous la direction de G. Wandersanden, Etudes Européennes, ULB, Bruxelles, p. 15 si urm.
[16] John A. Usher,
EC. Institutions and legislation, Logman,
[17] Ibidem, p. 154.
[18] Ibidem, p. 161.
