Alexis de Tocqueville - Despre democratie in America, Principiul suveranitatii poporului in America

Alexis de Tocqueville

Despre democratie in America

Se poate afirma ca America va capata constiinta de sine, in sens hegelian, abia incepand cu aceasta lucrare a lui Tocqueville. Abia de aici inainte America va "sti" ca ea reprezinta Lumea Noua. In sens temporal in primul rand, adica lumea viitorului, o tara care va dicta de-aici inainte intregii lumi proiectele de viitor, fiind un fel de port-drapel. Tocqueville este autorul care intuieste primul si consacra acestei innoiri a vietii politice a lumii o lucrare de astfel de dimensiuni. Marea noutate a lumii se numea democratie. Noutate? Putem fi nedumeriti, caci democratia este "inventie" antica. E adevarat, dar in varianta moderna, democratia nu mai fusese niciodata practicata la acelasi nivel de intensitate in alta parte decat in America. America este terenul virgin pe care se experimenteaza in conditii moderne o noua varianta de democratie. Un urias laborator politic, in care Tocqueville va studia atat partile pozitive, cat si cele negative ale acestui nou regim. In fond, studiind America, el incearca sa intrezareasca soarta viitoare a Europei, caci este convins ca miscarea democratica este noul val ce anima umanitatea.

Inca din Introducere Tocqueville identifica faptul esential care explica toate manifestarile particulare care fac societatea americana sa fie unica. Acest fapt esential este egalitatea de conditii:

"Asadar, pe masura ce studiam societatea americana, descopeream tot mai mult in egalitatea de conditii acel fapt generator din care parea sa decurga fiecare fapt particular si il regaseam neincetat dinaintea mea ca un punct central, unde sfarseau prin a se intalni toate observatiile mele."[1]

Aceasta egalitate de conditii determina ceea ce autorul numeste o adevarata "revolutie democratica", care va cuprinde in curand in totalitate nu numai America, unde este cea mai vizibila, dar si Europa, chiar daca in cazul acesteia din urma progresul ei este mai lent. Evident, in Europa exista inca forte care vor sa se opuna acestui curent - este vorba despre fortele asa-numitului Vechi Regim, despre lumea nobiliara, aristocratica a trecutului medieval. Dar, lucrul esential este ca, mai devreme sau mai tarziu, egalitatea de conditii va duce si in Europa la o miscare politica asemanatoare celei din America, deoarece, spune Tocqueville, dezvoltarea egalitatii de conditii este un fapt "providential, universal, durabil si scapa cu fiecare zi puterii umane: toate evenimentele, ca si toti oamenii, ii sprijina dezvoltarea"[2]

Unui fapt providential oamenii nu i se pot opune. Forta lui este forta implacabila a Providentei, este, cum s-ar spune, o fatalitate ca lumea sa evolueze spre principiul democratic, asa ca studierea Americii reprezinta un soi de plan de intampinare a acestui curent universal. Lumea de maine va fi lumea democratiei, a libertatii democratice si a egalitatii de conditii, spune Tocqueville. Nu va fi neaparat lumea democratiei americane, caci formele democratice sunt deosebite de la tara la tara (ar fi un lucru nepotrivit ca toate tarile sa repete modelul american), dar curentul general este deja stabilit.

Civilizatia anglo-americana este produsul a doi factori distincti: unul este spiritul religios, iar celalalt spiritul de libertate.[3] Oamenii care au intemeiat coloniile americane erau persecutati religios acasa la ei. Erau "sectari inflacarati", cu cuvintele lui Tocqueville, dar si "lipsiti de orice prejudecati politice". In ei pulsa puternic nevoia, dorinta de a intemeia o noua lume, dupa ce fusesera practic alungati din lumea veche. De aceea, pasiunea lor intemeietoare e totala. Spiritul intemeierii acestei noi lumi este, daca se poate spune astfel, unul total, definitiv. Moravurile sunt extrem de severe, extrem de bine reglementate, fervoarea religioasa este maxima, oamenii doresc o lume perfecta pe pamant. Insetati de dragostea de Dumnezeu, ce le-a fost refuzata in lumea veche, sunt grabiti sa-si atinga aici, pe pamant, scopurile religioase si lumesti totodata. Este interesant ca tara tuturor libertatilor, patria democratiei si a egalitatii de conditii (caci toti refugiatii erau egali, nu aduceau cu ei in noul continent privilegiile de acasa) a inceput prin a fi extrem de intoleranta cu greselile morale. Astfel, "blasfemia, vrajitoria, adulterul, violul sunt pedepsite cu moartea, ultragierea parintilor de catre un fiu atrage dupa sine aceeasi pedeapsa."[4]

Principiul suveranitatii poporului in America

Poporul domneste peste lumea politica americana ca Dumnezeu peste Univers. Este cauza si telul tuturor lucrurilor; totul provine de la el si se intoarce la el", ne spune, intr-o fraza memorabila, Tocqueville[5]. Este principiul esential al democratiei americane, pe care autorul il vede functionand peste tot in cadrul Uniunii de peste ocean si este, in acelasi timp, un principiu ale carui consecinte, si pozitive, si negative, vor da profilul specific Americii. Baza administratiei americane este astfel constituita pe acest principiu al suveranitatii poporului, care se respecta aici mai mult decat in toate statele lumii si, mai cu seama, mai mult decat in statele aristocratice ale Europei, cu care comparatia poate fi facuta mai usor.

Analiza statului american incepe de la analiza comunei americane, o asociatie de doua pana la trei mii de locuitori, in care legea reprezentarii nu este admisa, poporul fiind direct implicat in administratie, in elaborarea legilor, in aplicarea lor. Nu exista consiliu municipal, iar electoratul dicteaza si dirijeaza direct activitatea magistratilor pe care ii desemneaza. In total sunt 19 functiuni esentiale intr-o comuna, deci tot atatia magistrati, la data la care scrie Tocqueville. Foarte rar, in cazuri exceptionale, cand dimensiunile comunei (Township) sunt mari, sunt admisi primari si un corp municipal. In general, administrarea comunei se face direct de catre corpul de cetateni. Administratia este in mainile unui numar restrans de selectmen alesi in fiecare an, iar acestia pot convoca adunari populare (town-meeting) pentru a decide asupra treburilor importante ale comunei sau pentru a schimba ordinea stabilita in comuna. Adunarea comunala nu poate fi convocata decat de selectmen, dar daca zece proprietari concep un proiect nou si vor sa-l supuna judecatii adunarii comunale, pot cere primilor sa convoace adunarea, iar selectmen sunt obligati sa o faca.

Tocqueville sesizeaza ca la natiunile in care domina principiul suveranitatii populare, individul este propriul sau stapan, este considerat la fel de luminat si de valoros ca ceilalti, la fel de puternic si de cinstit. Totusi, in ciuda acestui evident individualism, el se supune vointei societatii. Intrebarea este de ce se intampla astfel si de ce acest individ autonom, care nu asculta, in ce priveste viata sa personala, decat de impulsurile sale proprii, este capabil, atunci cand se pune problema intregii societati, sa fie atat de docil, sa se supuna majoritatii sau vointei societatii. Aceasta se intampla, spune el, pentru ca fiecare individ este constient de utilitatea unirii cu ceilalti, ca si de faptul ca aceasta unire nu poate exista in lipsa unei puteri care s-o reglementeze. Prin urmare, in viziunea lui Tocqueville, forta politica a statului american consta in individualismul indivizilor, al comunelor (care sunt un soi de indivizi pentru guvernul central, acesta din urma nu intervine abuziv in treburile comunelor, dimpotriva, comunele sunt cele care hotarasc ce anume atributii deleaga guvernului central, al statului: "In Franta, guvernul imprumuta comunei agentii lui, in America, comuna ii imprumuta pe ai ei guvernului", spune Tocqueville, deci puterea politica se naste in America de jos in sus, iar in Franta invers, de la guvernul central in jos), dar si, lucru foarte important, constiintei pe care o au indivizii, anume ca forta lor sta in uniune, iar consecinta este ca trebuie sa respecte cu totii legile generale ale uniunii. Americanii sunt in acelasi timp individualisti (caci fiecare dintre ei este propriul stapan), dar si antiindividualisti, in masura in care se supun constient deciziei majoritatii. Aceasta dualitate ne previne ca individualismul simplist este imposibil in ordine politica.

Forta comunei americane consta tocmai in independenta ei fata de puterea centrala: "luati-i comunei forta si independenta si nu veti mai gasi niciodata in ea cetateni, ci doar niste administrati"[6]

Cele doua tipuri de centralizari

"Unele interese, cum ar fi elaborarea legilor generale si relatiile poporului cu alte popoare, sunt comune tuturor partilor unei natinui.

Alte interese sunt specifice numai anumitor parti ale natiunii, de pilda proiectelor de lucrari comunale.

A concentra in acelasi loc sau in aceeasi mana puterea de a dirija cele dintai inseamna a institui ceea ce voi denumi centralizare guvernamentala (s. n., C. P.).

A concentra in acelasi chip puterea de a dirija a doua categorie de interese inseamna a institui ceea ce voi denumi centralizare administrativa (s. n., C. P.)."[7]

Aceste doua tipuri de centralizari au efecte diferite. In timp ce prima este benefica, cea de-a doua i se pare autorului nepotrivita, pentru ca slabeste forta poporului si diminueaza in el spiritul civic. Dimpotriva, natiunile cele mai puternice si mai prospere nu se pot lipsi de o centralizate guvernamentala pe masura. Tocqueville da si cateva exemple, pentru a lamuri mai bine lucrurile. Pe vremea lui Ludovic al XIV-lea, Franta beneficia de o centralizare guvernamentala maxima ("Statul sunt eu", spunea celebrul suveran), dar centralizarea administrativa este mai mare in secolul XIX, spune autorul. Imperiul german, desi avea o forta redutabila, nu a reusit sa devina un stat de prim rang, deoarece i-a lipsit tocmai aceasta centralizare guvernamentala. Aceeasi a fost si "racila" principala a evului mediu: statele din aceasta epoca erau slabite de fractionarea puterii, de lipsa unui tel general al natiunii, de fragmentarism. Si nu era vorba doar despre fragmentarea administrativa, ci si de cea guvernamentala. Desi aceste notiuni au puncte comune, la o analiza atenta, reiese ca ele pot fi destul de bine diferentiate, astfel incat sa ne putem imagina un stat centralizat guvernamental, dar descentralizat administrativ (este chiar cazul Uniunii Americane), sau invers.

Libertatea politica este caracteristica natiunilor mici

America nu face parte din categoria natiunilor mici, ori, tocmai acestea sunt cele in care e posibila afirmarea libertatii:

"Din toate timpurile, natiunile mici au fost leaganul libertatii politice. S-a intamplat ca cele mai multe dintre ele crescand sa-si piarda aceasta libertate, ceea ce face sa se vada clar ca libertatea tine de faptul ca poporul e mic si nu de poporul insusi."[8]

La natiunile mari, dimensiunile sunt asociate unui tip aparte de decadere morala, pe care o putem foarte bine asemui cu decaderea morala de care vorbeste Platon atunci cand se refera la nevoile artificiale ale omului:

"Marile bogatii si profundele mizerii (contrastele sociale violente - n. n. C. P.), metropolele, decaderea moravurilor, egoismul individului, complexitatea intereselor sunt tot atatea pericole carora le da nastere aproape intotdeauna marimea unui stat.", spune Tocqueville in aceeasi sectiune.

Totusi, scriitorul este constient ca exista si avantaje ale statelor mari fata de cele mici. El stie ca exista in lume state mari si state mici, iar acestea din urma sunt fortate sa asculte de regulile pe care le impun primele. Statele mici, oricat de demne si libere (in interior) ar fi, sunt nefericite, pentru ca nu detin o forta suficienta pentru a se apara de influenta sau chiar de anexarea celor mari. Forta bruta devine astfel criteriu esential in ceea ce astazi numim relatii internationale, iar acest lucru a fost sesizat foarte exact de Tocqueville.

Votul universal nu are ca efect conducerea de catre cei mai buni a treburilor publice

"Este un fapt dovedit permanent in zilele noastre ca in Statele Unite oamenii cei mai remarcabili sunt rareori chemati sa indeplineasca o functie publica si suntem obligati sa recunoastem ca s-a intamplat asa pe masura ce democratia a depasit toate vechile ei limite(.) Mi s-a dovedit ca cei care considerau votul universal o garantie a alegerii bune isi faceau iluzii totale. Votul universal are alte avantaje, dar nu pe acesta."[9]

Ca o curiozitate, citam pasajul in care este vorba despre imaginea vulgara a salii reprezentantilor de la Washington

"Cand intri in sala reprezentantilor de la Washington te izbeste aspectul vulgar al acestei mari adunari. Ochiul cauta adesea in van in sanul ei un om celebru. Aproape toti membrii ei sunt personaje obscure, ale caror nume nu furnizeaza nici o imagine creierului. Sunt, in cea mai mare parte, avocati de targ, negustori sau chiar oameni care apartin claselor de jos. Intr-o tara in care invatamantul este aproape universal raspandit, se spune ca nu intotdeauna reprezentantii poporului stiu sa scrie corect."[10]

In schimb, imaginea Senatului este total diferita: aici abunda celebritatile, avocatii importanti, generalii distinsi. Este o adunare care ar face cinstea oricarei adunari parlamentare din lume, spune Tocqueville. Intrebarea care se pune este de unde vine acest contrast major? Explicatia este urmatoarea: Camera reprezentantilor este urmarea unor alegeri directe, in timp ce Senatul, al unor alegeri in doua trepte. Concluzia este ca votul direct, dar trecut prin doua trepte, ca in cazul Senatului, este mai propice democratiei decat votul direct pur si simplu. Caci senatorii sunt alesi de legislativul fiecarui stat din randurile reprezentantilor alesi direct de popor. In felul acesta, are loc o rafinare a alegerii. Tocqueville este adeptul acestui din urma sistem.

Binele, ca rezultat neintentionat al actiunii democratiei

Exista unele tendinte ascunse ale actiunilor politice, care nu rezulta din logica fireasca a aplicarii legilor, ci dintr-o logica paralela, ascunsa, contrarie. Sunt asa-numitele efecte perverse de care vorbeste sociologul francez Raymond Boudon[11]. Sa ascultam un pasaj in care Tocqueville prezinta o astfel de structura de actiune, in care este vorba despre efectele benefice pe care functionarea institutiilor democratice le au asupra societatii, fara ca aceste efecte sa fie dorite de catre actorii sociali si, invers, despre efectele malefice ale actiunilor politice exercitate in epocile aristocratice, in ciuda bunei credinte cu care sunt indeplinite acestea din urma:

"Exista deci, in esenta structurilor democratice, o tendinta ascunsa care ii face ades pe oameni sa contribuie la prosperitatea generala in pofida viciilor si erorilor lor, in timp ce in institutiile aristocratice se descopera uneori o tendinta ascunsa care, in ciuda talentului si a virtutilor, ii face sa contribuie la mizeria semenilor lor. Astfel se poate intampla ca in guvernarile aristocratice oamenii publici sa faca raul fara sa vrea, iar in democratie sa produca binele fara sa si-l propuna."[12]

De la puterea majoritatii la tirania majoritatii

Esenta guvernarilor democratice, spune Tocqueville, e reprezentata de caracterul absolut al stapanirii majoritatii. Majoritatea este un fel de axis mundi a vietii politice democratice. Dar care este presupozitia pe care se intemeiaza aceasta preeminenta a majoritatii, ce anume credinta sta la baza acestei dominatii absolute? Presupozitia ce sta ca temei in cazul acesta este ceea ce Tocqueville numeste teoria egalitatii aplicata inteligentei, adica "ideea ca mai multi oameni la un loc sunt mai luminati si mai intelepti decat unul singur, ca numarul prevaleaza asupra calitatii".[13]

Aceasta dominatie a majoritatii, deci a numarului asupra calitatii, aceasta egalitate aplicata inteligentei, poate avea consecinte funeste pentru viitor. De la dominatia normala a majoritatii se poate ajunge la o adevarata tiranie a acesteia:

"Ceea ce reprosez cel mai tare guvernarii democratice, asa cum e ea organizata in Statele Unite, nu e slabiciunea ei, cum multi sustin in Europa, ci dimpotriva, forta ei invincibila. Si ceea ce imi displace ce mai mult in America nu este extrema libertate care domneste acolo, ci putinele garantii impotriva tiraniei."[14]

De altfel, autorul nostru descopera aceasta influenta totala, adica tiranizanta a majoritatii nu numai in plan politic, ci si in planul gandirii:

"Nu cunosc vreo tara unde sa domneasca, in general, mai putina independenta a spiritului si o mai veritabila libertate a discutiilor decat in America", spune Tocqueville. Acest lucru inseamna ca libertatea nu este suficienta pentru a asigura inaltimea si independenta spiritului. In ciuda unei libertati totale, spiritele americane sunt dependente de influenta enorma a majoritatii, a opiniei acesteia. In America, mai aflam, "majoritatea zavoraste gandirea intr-un cerc formidabil." Toate aceste formule care suna amenintator ne previn ca nu exista, nici macar in patria ideala a libertatii si democratiei, o veritabila libertate de gandire. Mai mult, este de observat cum tocmai principiile liberale pe care se intemeiaza democratia americana suprima, dincolo de un prag, exact temeiul ce se presupune a fi la baza acestei democratii, adica libertatea. In America nu exista libertate a spiritului, spune transant filosoful de care ne ocupam.

Libertatea si egalitatea conditiilor

Nu trebuie sa ne imaginam ca daca libertatea joaca un rol atat de important in cadrul democratiei americane, ea nu s-ar intalni decat in acest caz. Dimpotriva, libertatea a cunoscut multe registre de-a lungul timpului. Adevarata schimbare fundamentala adusa de sistemul democratic american este egalitatea conditiilor. Deci nu libertatea, ci egalitatea este semnul distinctiv al vremurilor noi: "Faptul particular si dominant care singularizeaza aceste vremuri este egalitatea de conditii; pasiunea principala care ii imboldeste pe oameni in aceste perioade este dragostea pentru egalitate."[15]

De altfel, despre acest principiu, cum stim, Tocqueville a vorbit pe larg la inceputul volumului I.

Vechiul regim si revolutia

Vechiul regim si Revolutia (L'Ancien Régime et la Révolution) este a doua mare lucrare a lui Tocqueville, dupa De la démocratie en Amérique. Prima editie a aparut in 1856, la mai bine de doua decenii de la Democratia in America (1835).

Exista unii comentatori care fac din Tocqueville un autor fundamental al epocii moderne, pe considerentul ca, liberal fiind, el este unul dintre ganditorii cei mai adecvati perioadei actuale, dominata de spiritul democratic si cel liberal deopotriva. In acest plan sunt posibile chiar unele exagerari: "Tocqueville este astazi unul dintre autorii cei mai cititi, cei mai citati, cei mai influenti", ba chiar "principalul interlocutor al celor care vor sa inteleaga prezentul"[16]. Se considera indeobste ca aceasta linie de gandire se trage din "descoperirea" lui Tocqueville de catre Raymond Aron[17], ceea ce este adevarat, desigur, dar nu este singurul "adevar" despre receptarea lui Tocqueville in zilele noastre, mai cu seama daca privim spre un alt mare istoric al sociologiei, Robert Nisbet, care ii acorda autorului francez spatii extrem de generoase in principala sa lucrare de istoria sociologiei[18]. In plus, nu trebuie sa uitam ca, la vremea la care scria Etapele gandirii sociologice, Raymond Aron constata tocmai contrariul celor spuse de Fr. Furet, si anume un interes destul de scazut al ganditorilor sociali pentru Tocqueville, mai ales pentru cazul Frantei, unde sociologia ramasese masiv de orientare durkheimista[19]. O receptare mai buna avusese insa in aria anglo-saxona, acolo unde, dupa opinia aceluiasi R. Aron, era considerat unul dintre cei mai importanti ganditori politici. Sunt relevante din acest punct de vedere cuvintele lui Robert Nisbet: "Democracy in America is regarded as the best study ever made of the American people, its institutions, culture, values, and social psychology. Few are the Americans today who, reading its pages (.) cannot say 'This is how we are' "[20]

In general, surprinderea relatiei dintre biografia unui autor si opera acestuia este o chestiune destul de delicata, care pune la grea incercare "spiritul de finete" al comentatorilor. In cazul lui Tocqueville lucrurile par a fi de o oarecare claritate, biografia regasindu-se destul de fidel in opera scrisa. S-a nascut la 29 iulie 1805, intr-o familie normanda cu ascendenta nobiliara; familia sa trece foarte aproape de esafod, fiind salvata de evenimentele din 9 Thermidor. Din 1827 Tocqueville primeste o slujba la palat (in perioada restauratiei tatal sau va fi prefect), dupa ce, pana in 1826, frecventase cursurile facultatii de drept din Paris. Aici se va naste prietenia cu Gustave de Beaumont, cu care va intreprinde, incepand din 1831, o calatorie de documentare in Statele Unite, in urma careia cei doi vor publica Du système pénitentiare aux Etats-Unis et son application en France, in 1833 (se pare ca redactarea celei mai mari parti a acestei scrieri i se datoreaza lui Beaumont). Peste doi ani, in 1835, Tocqueville va publica primele doua volume din De la démocratie en Amérique, care-l vor face foarte repede celebru. Dupa aparitia, in 1840, a celei de-a doua parti a lucrarii (care nu s-a mai bucurat totusi de o primire la fel de entuziasta) este ales membru al Academiei franceze (1841), dupa ce, in 1838, devenise membru al Academiei de Stiinte morale si politice.

L'Ancien Régime et la Révolution vede lumina tiparului in 1856. Peste numai trei ani, la 16 aprilie 1859, Alexis de Tocqueville moare de tuberculoza la Cannes.

In ce priveste calitatile intrinseci ale operei tocquevilleene, nu trebuie sa uitam un lucru elementar: nu exista comentator important in afara unei relatii empatice cu opera comentata; poate acesta este si motivul pentru care pot aparea si consideratii ce tin mai degraba de filonul apologetic al receptarii unei opere decat de cel al unui comentariu academic.

Unele comentarii surprind prin tratamentul usor politic la care este supus autorul nostru; si aceasta in conditiile in care el insusi s-a ferit de categoriile ideologice, incercand, pe cat i-a stat in puteri, o analiza cat mai realista a lumii in care a trait. "Oricum ar fi, Tocqueville ii este superior lui Benjamin Constant si majoritatii liberalilor din epoca sa prin faptul ca el considera democratia in sine ineluctabila si ireversibila."[21], citim intr-un tratat academic de doctrine politice.

Raymond Aron l-a comparat pe Tocqueville cu A. Comte si cu K. Marx. El se deosebeste de amandoi, caci daca primul privilegiaza in explicatiile sale factorul industrial, iar cel de-al doilea factorul capitalist, Tocquevillle va fi analistul prin excelenta al factorului democratic. Din acest punct de vedere cel putin, Tocqueville pare a fi unul dintre autorii cei mai "moderni", chiar daca, asa cum spuneam, el s-a bucurat de mai putina atentie din partea comentatorilor pana de curand. Din alt punct de vedere, dar la acelasi capitol al deosebirilor fata de amintitii precursori ai sociologiei, Tocqueville apare ca un ganditor preocupat de analizele de tip comparativ.

Probabil ca epoca pe care a trait-o l-a influentat pe Tocqueville intr-o masura extrem de mare; este si normal, caci a fost o epoca cu totul speciala. De aceea este important sa fixam cadrul istoric in care a trait. Drama familiala in mijlocul careia s-a nascut, acea falie enorma intre lumea parintilor sai, nobili normanzi, si lumea de dupa marea Revolutie de la 1789 l-au marcat definitiv. Preocuparea de capetenie a lui va deveni astfel trecerea de la Vechiul Regim la lumea noua, prin incendiul enorm al Revolutiei franceze[22]. El insusi este framantat interior de ruptura acelei lumi si descopera, dincolo de traditia familiei, prin lectura filosofilor secolului precedent (XVIII), lumea democratiei si a liberalismului. "Tocqueville este deja Tocqueville la douazeci de ani", avea sa spuna Fr. Furet, iar aceasta fraza ilustreaza deplin caracterul in mare masura explicabil biografic al gandirii tocquevilleene.

Comentariile asupra lui Tocqueville variaza de la gestul "recuperator" al lui Raymond Aron din Les étapes de la pensée sociologique, in care accentul cade, inevitabil, pe calitatile neexplorate de sociolog ale celui in cauza, pana la demersul mult mai nuantat, de data aceasta al istoricului Revolutiei franceze care este François Furet, care, fara a diminua acest tip de merite, subliniaza si partile mai putin reusite ale analizei din L'Ancien Régime.

Vechiul Regim si revolutia este, ca si Democratia in America, un soi de meditatie de tip istoric asupra prezentului, daca se poate spune astfel. Desi trateaza evenimente clasate in timp, evenimente apartinand istoriei, cand se refera la Revolutie, Tocqueville gandeste sincronic, ca si cum procesul revolutionar ar fi inca in desfasurare. De altfel, el chiar face o remarca de acest tip in cap. 5 din cartea I, numit Ce ne-a adus Revolutia franceza: "Adevarul, in ceea ce o priveste, e ca ea a distrus in intregime sau e pe cale sa distruga (caci nu s-a incheiat s.n., C. P.) tot ceea ce, in vechea societate, decurgea din institutiile aristocratice si feudale (.)"[23]. Asa cum spunea François Furet, "Legatura lui Tocqueville cu istoria nu rezulta din gustul trecutului, ci din sensibilitatea sa fata de prezent"[24]. Aceasta poate fi, intr-un anume sens si definitia sociologului, cel care, departe de a studia trecutul pentru poezia intrinseca a acestuia, foloseste pretextul timpurilor apuse pentru a intelege cat mai bine structurile lumii prezente, ba chiar ale celei viitoare. Aici este cazul sa citam din nou cuvintele lui Furet: "Ceea ce cauta el, dimpotriva, de-a lungul intregii sale existente si ceea ce confera vietii sale intelectuale forta de penetratie si coerenta este simtul prezentului sau. L-a cautat mai intai nu in timp, ci in spatiu, utilizand geografia ca o istorie comparata. Cu pretul unei rasturnari geniale a ipotezei traditionale, el a mers sa studieze Statele Unite nu pentru a regasi acolo copilaria Europei, ci pentru a-i ghici viitorul"[25]

Temele esentiale ale operei lui Tocqueville sunt societatea democratica si regimul libertatii, ambele elemente fiind puternic interconectate. Pentru cazul american, societatea democratica s-a definit alaturi si impreuna cu elemente de factura liberala. Problema centrala a Vechiului Regim va fi de ce cazul american, intr-un sens ideal, nu s-a repetat si pentru Franta?

"Tocqueville studiaza Franta, pana la un punct, gandindu-se la America. El cauta sa inteleaga de ce Franta are atatea dificultati in a fi o societate libera din punct de vedere politic, cu toate ca este, sau pare, democratica, asa cum, in cazul Americii, el cauta cauzele fenomenului invers, adica persistenta libertatii politice din cauza sau in ciuda caracterului democratic al societatii", va spune Raymond Aron.

Iata, asadar, un element care, la prima vedere, pare surprinzator: este vorba despre diferenta marcata pe care o stabileste Tocqueville intre democratie si libertatea politica, care poate explica deosebirile mari dintre societatile democratice, cum ar fi America si Franta. In jargonul politic actual, adesea saturat de ideologia supranumita liberala, nimeni nu mai distinge democratia de libertatea politica, fiind de la sine inteles ca aceste elemente sunt inseparabile. Autorul despre care discutam ne previne insa ca lucrurile nu stau deloc asa, iar proba este facuta pe una dintre cele mai democratice societati ale epocii moderne, Franta. Pentru ca intuitiile lui Tocqueville sa capete contur, trebuie sa mai adaugam la cele doua concepte de mai sus si un al treilea, anume egalitatea. Ce spune, in esenta, L'Ancien Régime et la Révolution despre situatia Frantei in lumina acestui triunghi de concepte? La sfarsitul Vechiului Regim Franta era cea mai democratica dintre tarile europene, ceea ce, in viziunea lui Tocqueville inseamna tara cu cel mai ridicat grad de egalitate sociala a persoanelor si a conditiilor de viata ale acestora. In acelasi timp, Franta era si tara cu gradul de libertate politica cel mai scazut, tara cea mai traditionalista, cu institutii de tipar invechit, care nu mai aveau legatura cu realitatea. Acesta este paradoxul aparent pe care incearca sa-l explice Tocqueville.

Unul dintre factorii explicativi cei mai frecventati de clasicul francez este centralizarea si uniformizarea administrativa a Vechiului Regim, sursa sigura a descompunerii institutiilor vechi si, implicit a Revolutiei - o idee la care Tocqueville tine foarte mult si care poate parea paradoxala este ca Revolutia a fost, de fapt, opera Vechiului Regim, care a grabit, datorita politicii sale administrative, propria sa decadenta: "Cel mai mare neadevar despre Revolutie e ca ea ar fi fost un eveniment intamplator. Ce-i drept, Revolutia a luat lumea prin surprindere; dar ea nu a fost decat complementul celei mai indelungate lucrari, incheierea brusca si violenta a unei opere la care au trudit zece generatii"[26].

Relatiile dintre principalele clase sociale aveau un caracter paradoxal, persista intre ele o tensiune de un tip special, pe care finetea lui Tocqueville a stiut s-o surprinda cum nu se poate mai bine. Tocmai aceste legaturi ambigui, filtrate de o speciala doza de libertate si privilegii constituie caracteristica Vechiului Regim si, pana la urma, slabiciunea lui. Clasele privilegiate ale natiunii franceze, nobilimea si burghezia, semanau foarte bine, spune Tocqueville, la sfarsitul secolului al XVIII-lea. Tot ceea ce se plasa deasupra poporului tindea spre asemanare. De altfel, aceasta tendinta spre uniformitate, caracteristica lumii moderne democratice, este considerata una dintre sursele de primejdie pentru omul lumii noi; in special pentru cazul american, unde diferentele dintre oameni sunt din ce in ce mai mici, posibilitatea aparitiei unui nou tip de despotism nu este deloc neglijabila: este vorba despre despotismul majoritatii si al opiniei publice. Revenind la elitele Frantei, atat nobilimea cat si burghezia erau din ce in ce mai apropiate ca mod de a gandi, ca filosofie de viata, moravuri etc. "Ele nu difereau intre ele decat prin drepturi", spune Tocqueville, accentuand ca este vorba despre un caz unic in care asemanarile de fapt sa fie insotite de diferente de drept, situatie cu totul anormala. Comentariul lui Raymond Aron este lamuritor: "Acesta este centrul analizei sociologice a Frantei facuta de Tocqueville. Diferitele grupuri privilegiate ale natiunii franceze tindeau in acelasi timp spre unitate si separare. Ele erau in fapt asemanatoare unele altora, dar separate de privilegii, cutume, traditii si in absenta libertatii politice nu reuseau sa dobandeasca acel sens al solidaritatii indispensabil sanatatii corpului politic"[27].

Un loc aparte in analiza Revolutiei franceze revine spiritului anticlerical si ateu care s-a manifestat in epoca si care a dus in cele din urma la aparitia unui nou tipar uman al epocii moderne, ideologul, specie terifianta, capabila de orice fapt, oricat de nebunesc. In Franta, spune Tocqueville, religia crestina a fost atacata fara ca in locul ei sa fie asezata o alta religie; in felul acesta, sufletele oamenilor "au fost lasate goale". In alta ordine de idei, Biserica Frantei nu era deloc mai "indreptatita" sa primeasca atacurile pe care le-a primit decat alte biserici. Exact pe locul gol lasat in sufletele oamenilor de alungarea religiei crestine s-a inradacinat spiritul periculos si aventurier al ideologilor, al revolutionarilor de profesie. Acestia sunt, asadar, produsul Revolutiei Franceze, poate cel mai nedorit dintre efectele acesteia, dar unul foarte prezent in lumea moderna: "Insa in cazul Revolutiei franceze, legile religioase fiind abolite in acelasi timp in care legile civile erau inlaturate, spiritul uman si-a pierdut in intregime suportul si nu a mai stiut nici ce sa crute, nici unde sa se opreasca. S-a vazut cum apare o specie noua de revolutionari, care au dus indrazneala pana la nebunie (.). Fiintele acestea au format din acel moment o rasa care s-a perpetuat si raspandit in toate partile civilizate ale Pamantului, pastrand aceeasi fizionomie, aceleasi pasiuni, acelasi caracter."[28]

Vechiul Regim si Revolutia este o carte a unei vieti, se poate spune, o carte scrisa dupa acumulari indelungi atat din punct de vedere documentar-istoric, cat si ca experienta politica personala. Stilul extrem de elegant al prozei tocquevilleene, echilibrul clasic al gandului sau si capacitatea remarcabila de a scruta orizonturile viitoare ale lumii democratice sunt elementele ce sustin aceasta constructie impresionanta.

Intrebari recapitulative

1.     Care este faptul esential care deosebeste regimul politic american de alte regimuri?

2.     Care sunt cei doi factori care au produs civilizatia anglo-americana?

3.     Descrieti cele doua tipuri de centralizari de care aminteste Tocqueville.

4.     Ce puteti spune despre efectele pozitive neintentionate ale regimului democratic?

5.     Ce este tirania majoritatii, la Tocqueville?

6.     Care este relatia dintre democratie si libertatea politica la Tocqueville?

7.     Cum defineste Tocqueville ideologul?