|
|
|
Tratamentul depresiei
Inca de la aplicarea primelor antidepresive s-a remarcat ca doar o parte din pacientii cu depresie au raspuns la tratamente. Chiar si astazi, cu noile antidepresive doar doi din trei pacienti raspund la tratament. In anii 70-80 s-au incercat delimitari diagnostice care sa se concentreze pe acele aspecte clinice care ar fi facut pe depresiv candidat mai bun pentru unul sau altul dintre tratamentele existente la zi (cu comentariu de tipul - litiul este eficace in tratamentul tulburarii bipolare). Pana la ora actuala, cercetarea unor markeri pentru subtipurile de depresie care sa aiba o baza biologica si sa fie predictive pentru raspunsul la tratamentul antidepresiv nu au dat rezultate. Anumite caracteristici clinice ale depresiei s-au dovedit de o utilitate indoielnica - biologic fata de nonbiologic, endogen fata de reactiv, melancolic fata de nevrotic, acut fata de cronic, familial fata de nefamilial etc.
In cazul depresiei, ca si al altor tulburari psihice, o tema care apare tot mai des in literatura este aceea conform careia simptomele ce nu se remit ar indica un anumit mecanism fiziopatologic care, daca i se permite sa evolueze netratal, va duce la un rezultat, tot mai grav, la un efect neuropatologic ireversibil care va face orice tratament ulterior ineficace. S-ar spune ca depresia genereaza depresie.
Studiile pe antidepresive au un termen traditional de 4-8 saptamani de tratament. Se stie ca un depresiv va avea un raspuns (de 50% sau mai mult) dupa o luna sau doua de tratament cu un AD. Se stie de asemenea ca unul din trei subiecti depresivi raspunde la placebo. Daca tratamentul antidepresiv este discontinuat pana intr-un an de la remisiune, exista un risc de 50% ca pacientul sa aiba un alt episod de tulburare depresiva majora. Daca tratamentul este continuat mai mult de un an de la remisiune, exista un risc de 10-15% de recurenta astfel ca recomandarile actuale indica tratarea primului episod cu un antidepresiv pana la remisiune si apoi 6-12 luni continuarea tratamentului. Pentru cei cu mai multe episoade, lucrurile sunt mai putin clare. Avand in vedere ca dincolo de reducerea riscului de recadere ramane neclar daca AD va continua sa functioneze ca protector impotriva unei recurente dincolo de un an de tratament, cercetari actuale studiaza oportunitatea continuarii administrarii antidepresivelor dupa un an la cei care au avut mai mult de un episod. Cercetarile mai noi indica si faptul ca doza de AD care a indus remisiunea va fi si cea de mentinere (si nu 1/2 din doza cum se credea).
In cazul pacientilor rezistenti la tratament, schemele de tratament sunt variate si de o mare diversitate, mai intai fiind aplicate o secventa de AD, iar apoi diferite combinatii.
Stabilirea foarte clara a termenelor de simptom, sindrom si boala are o importanta deosebita in vederea evolutiei viitoare a pacientului caci un diagnostic fals de depresie duce dupa el la implicatii majore in viata pacientului. Un diagnostic fals pozitiv va duce la instituirea unui tratament cu rasunet negativ asupra intregului organism. Psihic, un pacient diagnosticat cu aceasta boala poate dezvolta o patologie psihiatrica care in cazul unui om obisnuit nu ar aparea. De cele mai multe ori, simptomele detectate la timp pot ajuta la preventia primara a bolii. De asemenea, un diagnostic fals negativ aflat sub impresia unei simple reactii umane, poate dezvolta consecinte deosebite ce pot merge pana la acte suicidale. De aceea aceste termene trebuie cunoscute foarte bine de catre lumea medicala pentru ca odata stabilit diagnosticul sa se poata trece la preventie primara, secundara si tertiara.
Tratamentul medicamentos aplicat la acesti bolnavi poate sa produca scaderea tensiunii arteriale, tulburari de echilibru, ameteli, uneori mersul devine greoi. Capacitatea lor de aparare contra infectiilor este mai scazuta, deci trebuie supravegheat si modul cum se imbraca cand parasesc patul.
Bolnavii agitati au tendinte de a comite agresiuni fata de ceilalti bolnavi si de personalul de ingrijire, si de a-si cauza leziuni traumatice si incercari de sinucidere. La fel si bolnavii cu stari depresive si insomnie rebela au tendinta de sinucidere. Ei trebuie tinuti sub supraveghere permanenta, nu pot fi lasati nici un moment singuri. Asistenta poate parasi salonul, numai daca supravegherea este preluata de o alta persoana calificata. Din acest punct de vedere, schimbul de noapte are sarcinile cele mai grele, cand numarul personalului in serviciu este mai scazut. Ea trebuie sa supravegheze cu atentie deosebita saloanele cu bolnavi agitati sau cu tendinta de sinucidere. Asistenta raspunde pentru integritatea corporala a bolnavilor pe care ii ingrijeste.
Stand in permanenta cu bolnavul, asistenta poate sa culeaga numeroase informatii privind comportamentul bolnavilor. Datele culese trebuie sa le inregistreze si sa le comunice medicului. Bolnavii vor deveni mai comunicativi si mai sinceri cu asistenta daca aceasta stie cum sa se apropie de ei. Ea va putea lua o atitudine justa, terapeutica, fata de bolnavi, daca cunoaste esenta tulburarilor psihice manifestate de cei pe care ii ingrijeste.
