Specificul perspectivei psihologice asupra educatiei

Specificul perspectivei psihologice asupra educatiei

In secolul XX, au aparut numeroase ramuri aplicative ale psihologiei care si-au propus sa studieze, din punct de vedere psihologic, cele mai diverse genuri si forme ale activitatii psihice umane. Asa s-au constituit, de exemplu, psihologia educatiei, psihologia industriala, psihologia militara, psihologia sportiva, psihologia muncii s.a. Aplicatiile psihologiei in domeniul educatiei au condus la aparitia mai multor subramuri: psihologia educatiei, psihologia scolara, psihologia copilului, psihologia sociala scolara.[1]

Psihologia educatiei (sau pedagogica) studiaza efectele actiunii educative asupra activitatii psihice umane. Ea are in vedere influentele intregului sistem educativ- care "in zilele noastre cuprinde oameni de diferite varste, inclusiv adultul"[2]. Psihologia educatiei include, de exemplu, studierea comportamentului si a educatiei copiilor in interiorul familiei, ori in alte contexte sociale, precum si studierea educatiei copiilor cu diferite forme de handicap si trebuinte educative speciale[3].

Psihologia scolara reprezinta o subramura a psihologiei educatiei, caci studiaza, din perspectiva psihologica, procesul instructiv-educativ care acopera varsta scolara propriu-zisa, intre 6 si 18 ani. Ea se procupa indeosebi de educatia oferita copiilor in contexte formale (in cadrul unor institutii scolare, cu obiective explicit formulate, desfasurata pe baza unor norme etc.), mediul educativ scolar fiind cel mai reprezentativ pentru asemenea contexte. Principalele ei probleme sunt cele ale dezvoltarii, invatarii si comportamentului copiilor in scoli, in calitate de elevi.

Dezvoltarea psihologiei scolare ca subramura, in interiorul psihologiei educatiei, s-a produs pe masura ce s-a inteles ca intre adult si copil exista deosebiri calitative. Asemenea deosebiri calitative, de care trebuie sa tina seama orice educatie, vizeaza doua aspecte esentiale: (a) directiile dominante de dezvoltare; (b) locul fiecarui fenomen psihic in cadrul sistemului psihic uman ( Paul Popescu-Neveanu).

In legatura cu primul aspect, psihologia scolara ofera informatii despre conditiile in care educatia scolara influenteaza psihogeneza, fenomenul dezvoltarii structurilor psihice individuale. Aceste informatii sunt de natura sa sugereze profesorilor care sunt perioadele de influentare optima a dezvoltarii diferitelor structuri psihice si care sunt posibilitatile reale de actiune mintala sau fizica, de care dispun scolarii la un moment dat al dezvoltarii lor si pe care urmeaza sa se sprijine actiunea educativa ( ceea ce "se poate face", si nu numai "ceea ce este de dorit").

Configurarea specifica a sistemului psihic uman, pe o anumita treapta a dezvoltarii sale- al doilea aspect al diferentierii adultului de copil- ii sugereaza educatorului care sunt principalele "cai de acces" pentru influentele educative care urmaresc interiorizarea de catre elevi unor valori si a unor modalitati de reglaj ale conduitei. De exemplu, intr-o prima perioada a scolaritatii, procesele perceptive si memoria detin un loc dominant in cadrul sistemului psihic uman. Cunoscand acest fenomen, profesorul va incerca, pe de o parte, sa propuna elevilor activitati care sa valorifice aceste disponibilitati psihice, pe de alta parte, va incerca sa determine o orientare a dezvoltarii spre etapa urmatoare de dezvoltare a sistemului psihic, in care predominante vor fi operativitatea intelectuala abstracta si combinatorica imagistica.

Activitatea fundamentala a copiilor in mediul educativ scolar este activitatea de invatare, un fenomen care consta in producerea unor schimbari relativ stabile in comportament, ca rezultat al acumularii, intr-o maniera sistematica, a unor experiente de viata. Aceste schimbari relativ stabile in conduita elevilor se produc, in general, ca rezultat al unei practici organizate si orientate, spre obiective precise, de catre profesori, numita predare. Psihologia scolara se preocupa, in mod prioritar, din aceste motive, de intelegerea proceselor de predare si de invatare, care au loc in interiorul unor medii educative de tip formal, cu scopul de a descoperi caile prin care pot fi optimizate aceste procese.

O alta problema importanta la care incearca sa raspunda psihologia scolara se refera la factorii care explica variatiile individuale sub aspect psihologic, caci " fiecare copil este o fiinta concreta, deosebita, individuala" ( E. Planchard, 1992)[4]. Educatia isi propune sa-l ajute pe fiecare sa se afirme ca fiinta unica, irepetabila si este interesata de legitatile care stau la baza procesului dezvoltarii individului ca personalitate. Psihologia scolara cerceteaza toate acele caracteristici ale mediilor educative scolare care pot influenta dezvoltarea maximala a potentialului uman individual de care dispune fiecare copil. Acest potential specific poate fi caracterizat, in mod esential, prin doua categorii de insusiri ale personalitatii, vizate cu predominanta de educatie: caracterul (o comportare intotdeauna justa, dreapta) si competenta (capacitatea de a face lucrurile bine).

Tezele teoretice, concluziile cercetarilor de psihologie scolara sunt aplicabile unei largi varietati de activitati instructiv-educative ( sub aspectul continutului si al varstei celor implicati), desfasurate in mediile educative de tip scolar.

Psihologia copilului studiaza modificarile profilului psihologic al copilului la diferite varste, ca urmare a legilor dezvoltarii psihologice si a actiunii diferitilor factori ai dezvoltarii (educatia fiind cel mai important factor). Ea descrie conduita copiilor la diferite varste, incepand cu primele momente ale existentei, cu mult timp inainte ca ei sa intre in institutiile scolare. Informatiile oferite sunt indispensabile pentru intelegerea "istoriei" structurilor psihice cu care copiii intra in scoala.