|
|
|
PROCESE PSIHICE
Procesele psihice pot fi:- senzoriale (senzatii, perceptii, reprezentari)
- cognitive (gandirea, memoria, imaginatia)
- Fenomene psihice - reglatorii (afectiunea, vointa, motivatia, atentia)
- Activitatea psihica - limbajul
SENZATIILE
Senzatiile sunt procese psihice senzoriale si in acelasi timp imagini primare care semnalizeaza asupra insusirilor concrete si separate ale obiectelor si fenomenelor in conditiile actiunii directe a acestora asupra analizatorilor sau organelor de simt.
Procesele senzoriale si in special senzatiile sunt cele mai simple legaturi, corelari, stabilite cu mediul intern sau extern. De aceea senzatiile sunt fenomene psihice elementare si primare. Ele semnalizeaza asupra insusirilor separate si concrete ale obiectelor si fenomenelor (culoare, gust, miros, duritate, temperatura). Senzatiile iau nastere numai prin actiunea integrala a organelor de simt. Ele dispun de mai multe caracteristici:
Intensitatea senzatiei - puterea cu care se manifesta si depinde de sensibilitatea
subiectului si de puterea stimularii.
Durata senzatiei ea se formeaza numai in urma stimularii realizate de obiect dar poate sa persiste si dupa incetarea stimularii (post-efect).
Tonalitatea afectiva: asociem placerea sau neplacerea diferitelor gusturi, mirosuri, culori, sunete.
Analizatorul reprezinta ansamblul structural/functional ce ajuta la formarea senzatiei. Este alcatuit din urmatoarele elemente:
Receptorul
Cale de conducere
Veriga centrala
Conexiunea inversa
Receptorul transforma stimularea in influx nervos = codare (codificare)
Ex. receptorul pentru imagine este ochiul
receptorul pentru simtul olfactiv este nasul
Calea de conducere transfera influxul nervos de la receptor la veriga centrala. Si realizeaza un prim filtraj senzorial astfel incat la veriga centrala nu ajung decat stimularile cu rol adaptativ pentru om.
Veriga centrala se gaseste pe cortex (scoarta cerebrala) si are rolul de a transforma influxul nervos in fapt psihic, adica in senzatie.
Conexiunea inversa este calea de la veriga centrala spre receptor ce are rolul de a regla adaptarea pentru stimulul respectiv.
Tipuri de senzatii
oboseala, greata, sufocare, durere, frig, etc.)
Senzatii care ne dau informatii despre pozitia corpului capului, membrelor
→ propreoceptive (ne ajuta sa ne tinem pozitia verticala)
→ de echilibru (ne ajuta sa ne tinem echlibrul)
→ chinestezice (despre miscari)
Conceptul de invatare
Invatarea nu este un fenomen specific uman, ci este prezenta si la nivelul lumii animale, impletindu-se cu fenomenul adaptarii. Literatura de specialitate abunda in incercari de definire a invatarii. Pentru om, invatarea reprezinta o forma fundamentala de activitate psihica.
In sens larg, invatarea reprezinta un proces evolutiv, de esenta informativ-formativa, constand in
receptionarea, stocarea si valorificarea, in mod activ si explorativ, de catre fiinta vie a experientei proprii de viata, care are ca rezultat modificarea selectiva si sistematica a conduitei, perefctionarea ei continua sub influenta actiunilor variabile ale mediului.
Definitia subliniaza:
a) este un proces individual, caracteristica valabila si la nivel uman unde actiunile de instruire si educare
au un caracter psihosocial, interpersonal si colectiv;
b) este simultan un proces informativ si formativ, adica cunoastere si sursa de noi structuri psihice si
psihocomportamentale pentru individ;
c) este un proces perfectibil, deschis evolutiei;
d) este un proces continuu;
e) este un factor determinant al dezvoltarii psihice fiind orientata
spre achizitionarea de noi experiente;
f) are o finalitate adaptativa: invatarea conduce la o mai
buna adaptare la mediu;
g) reprezinta o strategie de raspuns a organismului, nu doar la situatiile comune si constante din mediu, ci
mai ales la situatiile noi si variabile;
h) presupune o relatie a individului cu mediu, un consum de energie fizica, nervoasa si psihica;
i) indeplineste o functie transformatoare atat la nivelul mediului, cat si a individului si a relatiilor dintre
acesta si mediul extern;
j) prezenta factorului constient reprezentat prin scop si motivatie proprie;
k) invatarea reprezinta una din conditiile fundamentale si indispensabile pentru realizarea potentialitatilor
din programul genetic al omului;
l) este o activitate care presupune o desfasurare procesuala, discursiva, fiind ghidata de legi interne si
dirijata si optimizata prin modele si programe;
m) poate sa aiba un dublu sens, adica se poate invata nu numai ce trebuie, ceea ce este folositor (invatare
pozitiva), dar si ceea ce nu trebuie.
In sens restrans, invatarea reprezinta o activitate prin care se obtin progrese in adaptare si care vizeaza achizitia de cunostinte, operatii intelectuale si insusiri de personalitate, achizitii ce apar la nivelul individului ca valori personale obtinute prin exercitii.
Definitia evidentiaza caracterul transformator, modelator al invatarii si diferentiaza aceasta activitate de o serie de fenomene aparent asemanatoare, cum ar fi: adaptarea senzoriala, maturizarea psihica, performanta. In aceasta viziune, invatarea este dependenta de perceptie, gandire, memorie, atentie, se bazeaza pe aceleasi operatii si mecanisme si presupune aceeasi structura si desfasurare ca si gandirea.
Sub aspectulcontinuturilor, se invata tot ceea ce este specific uman: atitudini, sentimente si pasiuni, emotii, comportamente, operatii si actiuni, priceperi si deprinderi, convingeri, interese, valori, limbaj etc. Practic, tot ceea ce nu este innascut, este achizitionat prin invatare. Daca omul ar fi lipsit de posibilitatea de a invata, acesta ar dispune doar de cateva reactii innascute (instincte, reflexe neconditionate), fiind nepregatit pentru a face fata multiplelor solicitari care apar pe parcursul vietii.
Psihologia studiaza procesul invatarii ca activitate a celui care invata, urmarind modul cum se construiesc procesele, functiile si insusirile psihice ale personalitatii umane in cadrul activitatii orientate exclusiv spre scopuri de invatare. Aproape ca nu exista orientare psihologica (asociationista, gestaltista, behaviorista, psihanalitica, umanista etc.) care sa nu fi elaborat conceptii si teorii, sa nu fi montat experimente, sa nu fi formulat argumente si contra-argumente favorabile sau defavorabile promovarii sau, dimpotriva, combaterii diferitelor viziuni asupra invatarii. De asemenea, aproape ca nu exista ramura a psihologiei care sa nu fie interesata de problematica invatarii. Psihologia generala o studiaza din perspectiva mecanismelor si legitatilor generale, independente de contextele particulare socioculturale sau situationale in care are loc. Psihologia studiaza invatarea in situatii sociale concrete, in relatiile interpersonale, in contextele sociogrupale. Psihofiziologia se concentreaza asupra mecanismelor ei neurochimice si energetice. Psihologia muncii se preocupa mai ales de problematica invatarii si reinvatarii unor miscari, operatii, actiuni implicate in sistemul om-masina-mediu; psihopatologia se apleaca asupra procesului de structurare a invatarii ca urmare a tulburarii unora dintre functiile si capacitatile psihice ale omului etc. Dupa cum observam invatarea constituie obiect de studiu pentru mai toate ramurile psihologiei. Aproape nici una dintre ele, nu o abordeaza atat de profund, complex si multilateral cum o face psihologia educatiei si aceasta pentru ca ea cerceteaza acea varsta din evolutia ontogenetica a omului, la varsta scolara, cand invatarea apare ca activitate principala. Problematica psihologiei educatiei este extrem de vasta: de la conceptiile general teoretice cu caracter metodologic, la conceptiile referitoare la organizarea, realizarea practica si evaluarea randamentului invatarii, totul intra in sfera de preocupari a psihologiei educatiei.
Invatarea scolara
Odata cu intrarea in scoala, invatarea devine un proces analitic, organizat, specializat, planificat si finalist. Invata si prescolarul dar pentru el activitatea dominanta este jocul, invatarea fiind activitate subordonata celei ludice. Invata si adultul dar pentru el activitatea dominanta este activitatea productiva si creativa. Invatarea scolara sau didactica, constituie forma tipica de invatare la elevi. Se desfasoara intr- un cadru institutionalizat, sub conducerea profesorului, fiind orientata de planuri de invatamant, programe si manuale si urmareste asimilarea de catre elevi a cunostintelor, deprinderilor, teoriilor, legilor, ca si formarea operatiilor mintale rezolutive, aplicative si creative necesare progresului lor intelectual si adaptativ. Ea este conceputa si proiectata sa decurga intr-un anume fel, ca activitate dominanta, condusa, dirijata si evaluata de adult, in special de profesor. Invatarea scolara tinde sa devina autodirijata, autocontrolata si autoevaluata.
Daca accentul cade pe continuturile invatarii scolare, adica pe stabilirea a ceea ce trebuie sa preia elevii prin procesul de invatamant, aspect care corespunde finalitatilor acestui proces atunci, din punct de vedere psihologic, important este faptul ca, in spatele notiunilor si cunostintelor stiintifice achizitionate de elev in scoala se dezvaluie procedeele, normele si modelele de actiune specifice activitatii umane. Prin invatare scolara elevul achizitioneaza doua tipuri de cunostinte: date, cunostinte factuale, referitoare la fapte, la fenomenele studiate, respectiv, cunostinteprocedurale referitoare la strategiile si procedeele utilizate in invatare, la modurile de utilizare a datelor factuale, de analiza-evaluare si de aplicare practica a acestora.
Daca accentul cade pe latura procedural-actionala a invatarii scolare, atunci importanta devine cunoasterea operatiilor si procedeelor actionale cognitive prin intermediul carora elevul achizitioneaza, prelucreaza si structureaza sistemele de cunostinte, aplicandu-le apoi la situatii concrete de viata.
In componenta invatarii intra variate tipuri de actiuni si operatii (aritmetice, algebrice, gramaticale, de scris-citit, de analiza literara etc.),actiunea fiind componenta principala a activitatii de invatare. A actiona inseamna a lucra cu obiectele, in plan concret sau cu inlocuitori ai acestora (notiuni, simboluri, modele mentale, propozitii), in plan mintal. Actiunile mentale se pot desfasura in planul gandirii, memoriei, perceptiei, imaginatiei etc.
Notiunea, ca formatiune cognitiva care reflecta insusirile esentiale ale unei clase de obiecte,
fenomene, relatii, este rezultatul unui proces de invatare, prin elaborarea pe etape a actiunii de invatare.
Prin invatare, se creeaza mecanismul psihologic al notiunilor si cunostintelor, care reprezinta suportul
actional creat in procesul operarii cu obiectele sau cu inlocuitori ai acestora. Conceptia formarii in etape a
diferitelor tipuri de actiuni mentale isi are originea in teoria lui L.S. Vigotski referitoare la medierea
proceselor psihice, la inceput prin obiecte materiale si apoi prin formele de comunicare (externe si interne). Etapele formarii actiunilor mentale sunt: actiunea materiala, actiunea in planul vorbirii cu voce tare, actiunea in planul limbajului intern. Astfel, actul material este inlocuit printr-un act metal, obiectele prin structuri verbale. Procesele psihice se formeaza pe calea trecerii si integrarii de la exterior la interior, adica de la actiunile externe, efectuate in planul material al obiectelor, la actiunile mentale, interne, efectuate in planul ideal, al imaginii si notiunii. Aceasta trecere nu reprezinta insa o simpla reluare, o repetare pasiva, o reluare in aceeasi forma a continuturilor externe in plan mintal, ci o o transformare a procedeelor activitatii practice in fenomene psihice.
La randul lui, Galperin formuleaza teoria formarii dirijate, pe etape, a actiunilor mintale, potrivit careia in cadrul procesului instructiv-educativ o mare importanta o are orientarea elevilor in sarcina didactica si organizarea actiunii cu stimulii: cu cunostintele, cu notele definitorii ale notiunilor etc.
La inceput, o actiune este materiala, apoi se transfera in planul limbajului exterior, pentru ca in final
sa devina actiune mintala interna prescurtata, automatizata si generalizata.
Psihologul american Bruner emite o idee si mai socanta, cel putin la prima vedere: oricarui copil, la orice varsta, i se poate preda cu succes orice obiect de invatamant, cu conditia, adauga el, ca acesta sa fie transpus in unul din modalitatile de receptionare, prelucrare si transmitere a informatiei specifice varstei: actional (practic), imagistic (iconic), simbolic (semiotic). Astfel se ajunge la conceperea invatarii ca producere si creare de cunostinte. Psihologia educatiei trece, dupa cum putem observa, de la preluarea si adaptarea unor teorii formulate in afara procesului instructiv-educativ, la elaborarea unor teorii proprii, izvorate din necesitatile procesului invatarii realizat in scoala. Psihologia educatiei se intereseaza apoi de fructificarea diferitelor tipuri, forme si niveluri ale invatarii.
Exista diferite tipuri de invatare invatare de tip scolar sau didactica si o invatare sociala, invatare pozitiva si invatare negativa, invatare din proprie experienta si invatare din experienta altora. La anumite niveluri de varsta intre acestea se creeaza o oarecare opozitie: elevii mici, de pilda, tind sa invete doar din experienta altora, in principal al profesorului si uneori al unui coleg cu rezultate mai bune la invatatura. Utilizarea doar a acestui tip de invatare duce la o subordonare a elevului fata de cadrul didactic, la accentuarea rolului pasiv al elevului in cadrul procesului de invatamant. Adolescentii in schimb, exagereaza rolul invatarii din experienta proprie, refuzand experienta altora, ceea ce se poate solda uneori cu stagnari si chiar esecuri in activitatea de invatare. De aceea este necesar sa se imbine, sa se coreleze cele doua tipuri de invatare la orice nivel de varsta.
In legatura cu formele invatarii, daca avem in vedere continutul celor invatate, putem vorbi de
urmatoarele forme:perceptiva (invatam sa observam, sa privim un tablou, sa vedem, sa ascultam etc.),
verbala (invatarea utilizarii diferentiate a limbajul in functie de imprejurari), conceptuala (invatarea de
notiuni, teorii, judecati, rationamente),motorie (invatarea de miscari, operatii si actiuni concrete, de
gesturi, conduite expresive etc.).
Dupa modul de organizare a informatiilor desprindem: invatarea algoritmica (bazata pe
parcurgerea riguroasa a unei succesiuni stricte de actiuni si operatii pana la ajungerea la rezultat);
invatarea euristica (bazata pe explorari si tatonari, pe incercari si erori, pe elaborari de planuri, pe alegeri
de alternative considerate satisfacatoare pornind de la niste criterii de eficienta stabilite);invatarea
programata (prin trecerea la o noua secventa de invatare numai dupa ce secventa anterioara a fost insusita
corect); invatarea de mentinere (pentru a evita un esec); invatarea creatoare (inovatoare, activa,
participativa si anticipativa), invatare prin descoperire, invatare prin somn (hipnopedie) etc.
In psihologia invatarii exista o varietate extrem de mare de clasificari, aceasta varietate incercand sa acopere si sa explice mai adecvat structura, continutul si finalitatea actului invatarii, in functie de domeniul sau contextul in care se desfasoara. S. Ball ierarhizeaza formele de invatare sub aspectul complexitatii lor structurale si functionale: invatarea prin conditionare clasica si operanta, invatarea senzorio-motorie, invatarea observationala, invatarea de notiuni si principii, invatarea de strategii
rezolutive de probleme, invatarea creativa. Structurarea formelor invatarii da posibilitatea urmatoarelor interpretari: formele mai simple de invatare, situate la baza piramidei, sunt prezente in comportamentul invatat intr-o proportie mai mare decat cele complexe; formele complexe ale invatarii apar le include pe acestea, dar sunt mai reduse ca numar. Ierarhizarea piramidala a formelor invatarii sugereaza o clasificare care nu este conditionata de domeniul in care se obtin achizitiile, deci are un caracter general si implica existenta unor mecanisme comune ale invatarii indiferent de forma sau tipul ei, fiind diferentiate doar prin complexitate si nu prin natura materialului de invatat
Capacitatea de invatare variaza in functie de varsta: in cursul primilor ani de viata capacitatea de invatare se manifesta pregnant. Potrivit cercetarilor psihologice intre 2-4 ani se achizitioneaza jumatate din inteligenta umana, intre 4-8 ani 30 %, iar restul 20 % intre 8 -16 ani. Aceasta dinamica a capacitatii de invatare l-a determinat probabil pe Goethe sa afirme ca "daca copiii ar creste mai departe asa cum se
arata in primii ani de viata am avea numai genii"
Invatarea sociala
Elevul invata nu numai in cadrul organizat al scolii, ci si in multe alte contexte si cu ajutorul multor persoane. Practic elevul invata oricand, oriunde, orice si de la oricine. El invata la scoala de la profesori, dar si pe strada, acasa, in tramvai, de la colegi, prieteni etc.; elevul invata cunostinte, deprinderi, valori, atitudini, comportamente relationale etc. Pentru a acoperi aceasta gama larga de situatii in care elevul invata se foloseste conceptul deinvatare sociala care reprezinta "procesul prin care sunt achizitionate si dezvoltate comportamentele individuale si colective de natura cognitiva, afectiva, morala, profesionala si sociala (Pavel Muresan, 1980).
Diferentieri intre invatarea sociala si cea scolara:
- invatarea sociala are o sfera mai larga, fiind o notiune gen care cuprinde in sfera ei invatarea
scolara ca notiune specie;
- invatarea scolara (didactica) urmareste, in primul rand, formarea dimensiunii intelectual cognitive a personalitatii, in timp ce invatarea sociala vizeaza, mai ales, formarea dimensiunilor social- comportamentale, morale, afective ale personalitatii;
- invatarea didactica, in sensul ei general, se desfasoara de la profesor la elev, cel care invata fiind practic elevul, in timp ce in invatarea sociala sensul de actiune este bilateral, ambii parteneri invatand;
- invatarea didactica poate avea loc si in conditii individuale, cea sociala se produce numai in
contexte interpersonale si de grup, aparand ca interinvatare;
- daca prin invatare scolara se insusesc cunostinte si notiuni stiintifice, prin ceea sociala se
achizitioneaza, de regula, date de cunoastere empirica;
- invatarea didactica are un scop instructional si operational si anume de a-l inzestra pe elev cu mijloace teoretice si practice in vederea adaptarii la solicitarile socio-profesionale, in timp ce invatarea sociala are ca scop principal de a-l pregati pentru existenta in conditiile vietii sociale.
Continutul invatarii sociale are in vedere mai ales achizitionarea de experiente socio-umane cum
ar fi: conceptii, stiluri si moduri de viata, norme si traditii socio-culturale, strategii de adaptare si organizare si in al doilea rand achizitionarea de cunostinte stiintifice. De regula prin invatare sociala elevul achizitioneaza "notiuni empirice" pe care scoala urmeaza sa le filtreze si decanteze pentru a inlatura reziduurile nestiintifice din continutul lor. Prin invatarea sociala invatam cum sa ne comportam in grup, cum sa interactionam cu altii, cum sa ne adaptam situatiilor noi, cum sa depasim situatiile conflictuale si tensionale, cum sa cooperam etc. De exemplu: pentru a fi capabil de cooperare, elevul trebuie sa invete o serie de comportamente cum ar fi: sa stabileasca usor contacte interpersonale, sa-si coordoneze eforturile cu ale celorlalti in vederea atingerii scopului fixat, sa invete sa asculte pe ceilalti si sa renunte la un punct de vedere daca acesta se dovedeste a fi gresit etc. Insusirea acestor continuturi, a acestor atitudini este posibila deoarece elevul este stimulat de o serie de nevoi spirituale fundamentale cum ar fi nevoia de afectiune si acceptare de cei din jur, de securitate, de succes, prestigiu etc. Elevul nu-si va putea satisface acest sistem de nevoi spirituale fundamentale decat recurgand la invatarea sociala.
Formele invatarii sociale
Din perspectiva prezentei sau absentei intentiei celui care invata, exista o forma de invatare sociala
spontana sau latenta (realizata de la sine), fara efort, fara ca elevul sa-si propuna dinainte acest lucru si o
invatare sociala dirijata prin utilizarea deliberata si anticipata a unor modele de actiune si influentare educativa. Daca in invatarea sociala spontana apare riscul invatarii eronate, in invatareadirijata procesul invatarii corecte este mai sigur datorita constientizarii modelului respectiv de comportament. De exemplu, aplicand un test sociometric intr-o clasa de elevi, profesorul poate constata pozitia de izolat social a unui scolar in sistemul de relatii preferentiale a grupului. Constientizand acest fapt, pe baza recomandarilor facute de profesor, elevul isi poate insusi modalitatile comportamentale optime de integrare in grup.
Sub aspectul modului de achizitie a experientei, invatarea sociala poate fi: invatare din experienta
altoras au invatare din propria experienta.
Din punct de vedere al semnificatiei datelor si conduitelor sociale invatate, distingem alte doua forme de invatare sociala:pozitiva, cand se invata ceea ce trebuie, ceea ce e bun/bine, acceptat, corect, respectiv, invatarenegativa, in caz contrar.
Din perspectiva gradului de implicare situationala a celui care invata, desprindem alte doua forme de invatare sociala si anume: invatarea sociala observativa, bazata pe observarea si preluarea mecanica, prin imitatie sau voluntara a unor comportamente ale altor persoane si invatarea sociala participativa, bazata pe implicarea directa a celui care invata in situatiile sociale respective. Un rol important in cazul invatarii observationale il are intarirea comportamentului respectiv de catre profesor prin aprobare, dezaprobare, recompense sau sanctiuni morale, materiale, acceptarea, promovarea in grup sau marginalizarea etc. Pe aceasta cale se formeaza si se schimba majoritatea trasaturilor de caracter. In cazul invatarii participative, elevul ca membru al unui grup formal sau informal invata din ceea "ce face" si "cum face" el, dar si din ceea "ce fac si cum fac altii", elevul fiind implicat in interactiuni complexe cu ceilalti membri ai grupului scolar.
In concluzie vom retine ca invatarea sociala contribuie la dezvoltarea psihosociala a elevului, depasind unilateralitatea altor forme de invatare centrate mai ales pe dimensiunea intelectuala a personalitatii. Corelarea invatarii didactice cu invatarea sociala este absolut necesara, numai efectele combinate ale acestora contribuind la dezvoltarea personalitatii, la buna functionare a relatiilor interpersonale din grup, la crearea unui climat stenic de munca, care este un important factor de eficienta si randament.
Conditii ale invatarii: interne si externe
Fiind o activitate psihica complexa, invatarea scolara implica, toate procesele si fenomenele psihice. Ea este conditionata de o serie de factori interni, dar si externi: conditiile de mediu in care se realizeaza invatarea (mediu facilitator sau inhibitor), personalitatea profesorului, metodele utilizate si stilul de predare al acestuia, programul de invatare stabilit, factorii de grup si de activitate si interactiune interpersonala intragrupala etc. Din perspectiva psihologiei educatiei accentul cade insa pe conditiile interne ale activitatii de invatare, pe mecanismele psihologice care intervin in dinamica acestui proces.
Daca analizam o secventa de invatare vom constata ca ea prezinta doua aspecte solidare: aspectul
procesual si aspectul stimulativ si reglator.
Aspectulprocesual vizeaza implicarea proceselor cognitive si intelectuale la actul invatarii (perceptii,
reprezentari, gandire, memorie, imaginatie si
limbaj) si cuprinde cel putin patru momente:
a) perceperea sau receptionarea materialului;
b) intelegerea acestuia;
c) memorarea si stocarea lui in memorie;
d) actualizarea materialului sub forma recunoasterii, reproducerii sau transferului de cunostinte si deprinderi. Data fiind marea varietate a formelor invatarii, aceste momente sunt intr-o anumita masura conventionale. Ele se articuleaza atat de strans, incat practic se contopesc in unul si acelasi proces de invatare.
Aspectulreglator se refera la participarea proceselor si functiilor psihice care au rol stimulativ si
reglator pentru actul invatarii: motivatie, afectivitate, vointa, atentie.
I. SUBSISTEMUL COGNITIV
Cuprinde procesele de cunoastere care au functii de reflectare a realitatii externe si a propriului Eu fizic. Procesele cognitive se impart in: procese senzoriale (senzatii, perceptii), procese de trecere (reprezentarile) si procese cognitive superioare/ logice/ intelectuale (gandirea, memoria, imaginatia). Procesele cognitive sunt mecanisme psihice informational-operationale care prelucreaza informatiile la nivel primar (senzatiile, perceptiile, reprezentarile) sau secundar (gandirea, memoria, imaginatia).
A. PROCESELE SENZORIALE
Senzatiile sunt procese psihice senzoriale si totodata imagini primare care furnizeaza si contin
informatii despre insusirile concrete si separate ale obiectelor si fenomenelor in conditiile actiunii directe a stimulilor asupra analizatorilor. Sunt procese psihice elementare, cele mai simple legaturi informationale ale omului cu realitatea externa si cu propriul Eu fizic. Traind intr-o realitate complexa, omul nu cunoaste obiectele si fenomenele lumii externe cu insusirile lor izolate. La individul adult, in conditii normale, asupra simturilor actioneaza obiecte concrete pe care omul le reflecta in totalitatea insusirilor lor sub forma perceptiilor, senzatiile neexistand in stare pura.
Clasificarea senzatiilor:
Dupa natura continutului informational, adica dupa ce tip de insusiri concrete sunt semnalizate de
acea modalitate senzoriala:
- senzatii exteroceptive (furnizeaza informatii despre obiectele si fenomenele lumii externe): vizuale,
gustative, auditive, olfactive, cutanate;
- senzatii proprioceptive (furnizeaza informatii despre pozitia si miscarea propriului corp si a diferitelor lui segmente): proprioceptive (informeaza despre starea de postura), kinestezice (despre miscare), de echilibru;
- senzatii interoceptive (furnizeaza informatii despre modificarile din mediul intern al organismului):
foame, sete, durere viscerala etc.
La baza senzatiei se afla sensibilitatea, functie specifica unui aparat specializat numitanalizator alcatuit din urmatoarele componente: blocul receptor (veriga periferica), blocul intermediar subcortical (caile ascendente de conducere/cai aferente), blocul cortical (veriga centrala), veriga conexiunii inverse (rol in autoreglarea analizatorului).
Perceptiile sunt procese senzoriale complexe si totodata imagini primare care furnizeaza si
contin informatii despre totalitatea insusirilor concrete ale obiectelor si fenomenelor in conditiile actiunii
directe a stimulilor asupra analizatorilor.
Perceptia este simultan proces psihic senzorial, dar si rezultat al acestui proces, adica imagine
psihica. Imaginea perceptiva are urmatoarele
caracteristici:
- imagine primara: este rezultatul actiunii directe a stimulilor
asupra analizatorilor;
- imagine concreta (intuitiva): furnizeaza informatii
despre insusiri concrete ale obiectelor si fenomenelor;
- imagine sintetica: nu este o simpla suma de senzatii, ci
o sinteza a acestora;
- imagine unitara: reflecta obiectele ca un tot unitar;
- imagine integrala: reflecta obiectele in totalitatea
insusirilor lor caracteristice;
- bogata in continut: cuprinde informatii atat despre insusirile importante, cat si despre cele de detaliu ale
obiectelor
- structurata ierarhic: deoarece insusirile unui obiect nu sunt toate la fel de importante si nu comunica aceeasi cantitate de informatii, cele relevante ocupa prim planul imaginii perceptive, celelalte trecand in plan secund;
Conceptul de invatare
Invatarea nu este un fenomen specific uman, ci este prezenta si la nivelul lumii animale, impletindu-se cu fenomenul adaptarii. Literatura de specialitate abunda in incercari de definire a invatarii. Pentru om, invatarea reprezinta o forma fundamentala de activitate psihica.
In sens larg, invatarea reprezinta un proces evolutiv, de esenta informativ-formativa, constand in
receptionarea, stocarea si valorificarea, in mod activ si explorativ, de catre fiinta vie a experientei proprii de viata, care are ca rezultat modificarea selectiva si sistematica a conduitei, perefctionarea ei continua sub influenta actiunilor variabile ale mediului.
Definitia subliniaza:
a) este un proces individual, caracteristica valabila si la nivel uman unde actiunile de instruire si educare
au un caracter psihosocial, interpersonal si colectiv;
b) este simultan un proces informativ si formativ, adica cunoastere si sursa de noi structuri psihice si
psihocomportamentale pentru individ;
c) este un proces perfectibil, deschis evolutiei;
d) este un proces continuu;
e) este un factor determinant al dezvoltarii psihice fiind orientata
spre achizitionarea de noi experiente;
f) are o finalitate adaptativa: invatarea conduce la o mai
buna adaptare la mediu;
g) reprezinta o strategie de raspuns a organismului, nu doar la situatiile comune si constante din mediu, ci
mai ales la situatiile noi si variabile;
h) presupune o relatie a individului cu mediu, un consum de energie fizica, nervoasa si psihica;
i) indeplineste o functie transformatoare atat la nivelul mediului, cat si a individului si a relatiilor dintre
acesta si mediul extern;
j) prezenta factorului constient reprezentat prin scop si motivatie proprie;
k) invatarea reprezinta una din conditiile fundamentale si indispensabile pentru realizarea potentialitatilor
din programul genetic al omului;
l) este o activitate care presupune o desfasurare procesuala, discursiva, fiind ghidata de legi interne si
dirijata si optimizata prin modele si programe;
m) poate sa aiba un dublu sens, adica se poate invata nu numai ce trebuie, ceea ce este folositor (invatare
pozitiva), dar si ceea ce nu trebuie.
In sens restrans, invatarea reprezinta o activitate prin care se obtin progrese in adaptare si care vizeaza achizitia de cunostinte, operatii intelectuale si insusiri de personalitate, achizitii ce apar la nivelul individului ca valori personale obtinute prin exercitii.
Definitia evidentiaza caracterul transformator, modelator al invatarii si diferentiaza aceasta activitate de o serie de fenomene aparent asemanatoare, cum ar fi: adaptarea senzoriala, maturizarea psihica, performanta. In aceasta viziune, invatarea este dependenta de perceptie, gandire, memorie, atentie, se bazeaza pe aceleasi operatii si mecanisme si presupune aceeasi structura si desfasurare ca si gandirea.
Sub aspectulcontinuturilor, se invata tot ceea ce este specific uman: atitudini, sentimente si pasiuni, emotii, comportamente, operatii si actiuni, priceperi si deprinderi, convingeri, interese, valori, limbaj etc. Practic, tot ceea ce nu este innascut, este achizitionat prin invatare. Daca omul ar fi lipsit de posibilitatea de a invata, acesta ar dispune doar de cateva reactii innascute (instincte, reflexe neconditionate), fiind nepregatit pentru a face fata multiplelor solicitari care apar pe parcursul vietii.
Psihologia studiaza procesul invatarii ca activitate a celui care invata, urmarind modul cum se construiesc procesele, functiile si insusirile psihice ale personalitatii umane in cadrul activitatii orientate exclusiv spre scopuri de invatare. Aproape ca nu exista orientare psihologica (asociationista, gestaltista, behaviorista, psihanalitica, umanista etc.) care sa nu fi elaborat conceptii si teorii, sa nu fi montat experimente, sa nu fi formulat argumente si contra-argumente favorabile sau defavorabile promovarii sau, dimpotriva, combaterii diferitelor viziuni asupra invatarii. De asemenea, aproape ca nu exista ramura a psihologiei care sa nu fie interesata de problematica invatarii. Psihologia generala o studiaza din perspectiva mecanismelor si legitatilor generale, independente de contextele particulare socioculturale sau situationale in care are loc. Psihologia studiaza invatarea in situatii sociale concrete, in relatiile interpersonale, in contextele sociogrupale. Psihofiziologia se concentreaza asupra mecanismelor ei neurochimice si energetice. Psihologia muncii se preocupa mai ales de problematica invatarii si reinvatarii unor miscari, operatii, actiuni implicate in sistemul om-masina-mediu; psihopatologia se apleaca asupra procesului de structurare a invatarii ca urmare a tulburarii unora dintre functiile si capacitatile psihice ale omului etc. Dupa cum observam invatarea constituie obiect de studiu pentru mai toate ramurile psihologiei. Aproape nici una dintre ele, nu o abordeaza atat de profund, complex si multilateral cum o face psihologia educatiei si aceasta pentru ca ea cerceteaza acea varsta din evolutia ontogenetica a omului, la varsta scolara, cand invatarea apare ca activitate principala. Problematica psihologiei educatiei este extrem de vasta: de la conceptiile general teoretice cu caracter metodologic, la conceptiile referitoare la organizarea, realizarea practica si evaluarea randamentului invatarii, totul intra in sfera de preocupari a psihologiei educatiei.
Invatarea scolara
Odata cu intrarea in scoala, invatarea devine un proces analitic, organizat, specializat, planificat si finalist. Invata si prescolarul dar pentru el activitatea dominanta este jocul, invatarea fiind activitate subordonata celei ludice. Invata si adultul dar pentru el activitatea dominanta este activitatea productiva si creativa. Invatarea scolara sau didactica, constituie forma tipica de invatare la elevi. Se desfasoara intr- un cadru institutionalizat, sub conducerea profesorului, fiind orientata de planuri de invatamant, programe si manuale si urmareste asimilarea de catre elevi a cunostintelor, deprinderilor, teoriilor, legilor, ca si formarea operatiilor mintale rezolutive, aplicative si creative necesare progresului lor intelectual si adaptativ. Ea este conceputa si proiectata sa decurga intr-un anume fel, ca activitate dominanta, condusa, dirijata si evaluata de adult, in special de profesor. Invatarea scolara tinde sa devina autodirijata, autocontrolata si autoevaluata.
Daca accentul cade pe continuturile invatarii scolare, adica pe stabilirea a ceea ce trebuie sa preia elevii prin procesul de invatamant, aspect care corespunde finalitatilor acestui proces atunci, din punct de vedere psihologic, important este faptul ca, in spatele notiunilor si cunostintelor stiintifice achizitionate de elev in scoala se dezvaluie procedeele, normele si modelele de actiune specifice activitatii umane. Prin invatare scolara elevul achizitioneaza doua tipuri de cunostinte: date, cunostinte factuale, referitoare la fapte, la fenomenele studiate, respectiv, cunostinteprocedurale referitoare la strategiile si procedeele utilizate in invatare, la modurile de utilizare a datelor factuale, de analiza-evaluare si de aplicare practica a acestora.
Daca accentul cade pe latura procedural-actionala a invatarii scolare, atunci importanta devine cunoasterea operatiilor si procedeelor actionale cognitive prin intermediul carora elevul achizitioneaza, prelucreaza si structureaza sistemele de cunostinte, aplicandu-le apoi la situatii concrete de viata.
In componenta invatarii intra variate tipuri de actiuni si operatii (aritmetice, algebrice, gramaticale, de scris-citit, de analiza literara etc.),actiunea fiind componenta principala a activitatii de invatare. A actiona inseamna a lucra cu obiectele, in plan concret sau cu inlocuitori ai acestora (notiuni, simboluri, modele mentale, propozitii), in plan mintal. Actiunile mentale se pot desfasura in planul gandirii, memoriei, perceptiei, imaginatiei etc.
Notiunea, ca formatiune cognitiva care reflecta insusirile esentiale ale unei clase de obiecte,
fenomene, relatii, este rezultatul unui proces de invatare, prin elaborarea pe etape a actiunii de invatare.
Prin invatare, se creeaza mecanismul psihologic al notiunilor si cunostintelor, care reprezinta suportul
actional creat in procesul operarii cu obiectele sau cu inlocuitori ai acestora. Conceptia formarii in etape a
diferitelor tipuri de actiuni mentale isi are originea in teoria lui L.S. Vigotski referitoare la medierea
proceselor psihice, la inceput prin obiecte materiale si apoi prin formele de comunicare (externe si interne). Etapele formarii actiunilor mentale sunt: actiunea materiala, actiunea in planul vorbirii cu voce tare, actiunea in planul limbajului intern. Astfel, actul material este inlocuit printr-un act metal, obiectele prin structuri verbale. Procesele psihice se formeaza pe calea trecerii si integrarii de la exterior la interior, adica de la actiunile externe, efectuate in planul material al obiectelor, la actiunile mentale, interne, efectuate in planul ideal, al imaginii si notiunii. Aceasta trecere nu reprezinta insa o simpla reluare, o repetare pasiva, o reluare in aceeasi forma a continuturilor externe in plan mintal, ci o o transformare a procedeelor activitatii practice in fenomene psihice.
La randul lui, Galperin formuleaza teoria formarii dirijate, pe etape, a actiunilor mintale, potrivit careia in cadrul procesului instructiv-educativ o mare importanta o are orientarea elevilor in sarcina didactica si organizarea actiunii cu stimulii: cu cunostintele, cu notele definitorii ale notiunilor etc.
La inceput, o actiune este materiala, apoi se transfera in planul limbajului exterior, pentru ca in final
sa devina actiune mintala interna prescurtata, automatizata si generalizata.
Psihologul american Bruner emite o idee si mai socanta, cel putin la prima vedere: oricarui copil, la orice varsta, i se poate preda cu succes orice obiect de invatamant, cu conditia, adauga el, ca acesta sa fie transpus in unul din modalitatile de receptionare, prelucrare si transmitere a informatiei specifice varstei: actional (practic), imagistic (iconic), simbolic (semiotic). Astfel se ajunge la conceperea invatarii ca producere si creare de cunostinte. Psihologia educatiei trece, dupa cum putem observa, de la preluarea si adaptarea unor teorii formulate in afara procesului instructiv-educativ, la elaborarea unor teorii proprii, izvorate din necesitatile procesului invatarii realizat in scoala. Psihologia educatiei se intereseaza apoi de fructificarea diferitelor tipuri, forme si niveluri ale invatarii.
Exista diferite tipuri de invatare invatare de tip scolar sau didactica si o invatare sociala, invatare pozitiva si invatare negativa, invatare din proprie experienta si invatare din experienta altora. La anumite niveluri de varsta intre acestea se creeaza o oarecare opozitie: elevii mici, de pilda, tind sa invete doar din experienta altora, in principal al profesorului si uneori al unui coleg cu rezultate mai bune la invatatura. Utilizarea doar a acestui tip de invatare duce la o subordonare a elevului fata de cadrul didactic, la accentuarea rolului pasiv al elevului in cadrul procesului de invatamant. Adolescentii in schimb, exagereaza rolul invatarii din experienta proprie, refuzand experienta altora, ceea ce se poate solda uneori cu stagnari si chiar esecuri in activitatea de invatare. De aceea este necesar sa se imbine, sa se coreleze cele doua tipuri de invatare la orice nivel de varsta.
In legatura cu formele invatarii, daca avem in vedere continutul celor invatate, putem vorbi de
urmatoarele forme:perceptiva (invatam sa observam, sa privim un tablou, sa vedem, sa ascultam etc.),
verbala (invatarea utilizarii diferentiate a limbajul in functie de imprejurari), conceptuala (invatarea de
notiuni, teorii, judecati, rationamente),motorie (invatarea de miscari, operatii si actiuni concrete, de
gesturi, conduite expresive etc.).
Dupa modul de organizare a informatiilor desprindem: invatarea algoritmica (bazata pe
parcurgerea riguroasa a unei succesiuni stricte de actiuni si operatii pana la ajungerea la rezultat);
invatarea euristica (bazata pe explorari si tatonari, pe incercari si erori, pe elaborari de planuri, pe alegeri
de alternative considerate satisfacatoare pornind de la niste criterii de eficienta stabilite);invatarea
programata (prin trecerea la o noua secventa de invatare numai dupa ce secventa anterioara a fost insusita
corect); invatarea de mentinere (pentru a evita un esec); invatarea creatoare (inovatoare, activa,
participativa si anticipativa), invatare prin descoperire, invatare prin somn (hipnopedie) etc.
In psihologia invatarii exista o varietate extrem de mare de clasificari, aceasta varietate incercand sa acopere si sa explice mai adecvat structura, continutul si finalitatea actului invatarii, in functie de domeniul sau contextul in care se desfasoara. S. Ball ierarhizeaza formele de invatare sub aspectul complexitatii lor structurale si functionale: invatarea prin conditionare clasica si operanta, invatarea senzorio-motorie, invatarea observationala, invatarea de notiuni si principii, invatarea de strategii
