|
|
|
SEMIOLOGIA CONSTIINTEI SI PERSONALITATII (sindromologie)
In timp ce semiologia se refera la tulburarea unei laturi a psihicului, sindromologia se refera la tulburarea psihicului ca intreg. Tulburarea acestuia la un moment dat (sectiune transversala) se numeste sindrom de constiinta, iar cand se judeca psihicul pe etape de dezvoltare (sectiune longitudinala, obtinandu-se traiectoria persoanei) sindroamele se numesc de personalitate.
Sindromologia (gruparea simptomelor) in psihiatrie se imparte in acuta (vezi tulburarile de constiinta de mai sus) si cronica (reprezinta tulburarile de personalitate).
Sindromologia acuta se mai numeste si reactiva. Cea cronica se mai numeste sindromologie de dezvoltare sau procesuala. Caracteristica reactiilor este scurtimea lor, sunt fugace si reversibile. Celelalte sunt durabile si adesea partial reversibile, coeficientul de ireversibilitate purtand numele de defect.
Sindroamele nu sunt descriptii independente, ci sunt de fapt forme de trecere unul in altul. Exista deci o ierarhie a regresiunii in sindromologie, asa cum bine se observa intr-o criza epileptica sau intr-un electrosoc, in care de la veghe se ajunge la coma si apoi se reajunge la veghe.
Sindromologia constiintei are 11 niveluri, pornind de la coma la luciditate: 1.amential, 2.oniric, 3.oneiroid-crepuscular, 4.dedublat, 5.depersonalizat, 6.depresiv, 7.exaltat, 8.emotionat, 9.panicat, 10.obosit, 11.enervat / suparat.
Sindromologia personalitatii cunoaste 5 niveluri: 1.psihopatic, 2.nevrotic, 3.psihotic, 4.psihopatoid deteriorat, 5.demential si oligofren.
Constiinta normala si patologica
Constiinta este sinteza psihicului la un moment dat, sau psihicul la un moment dat, este sectiunea transversala, sincrona. Daca psihicul fiecaruia este comparat cu un fisic, orice moneda din fisic este studiul unui moment de constiinta. Personalitatea este cea care integreaza momentele de constiinta (firul care leaga monedele din fisic).
Constiinta normala rezulta la randul ei din lupta cu o forta contrarie, care se numeste inconstient sau imaginar. In conditii normale, in mod natural, constiinta este invinsa in somn, in vis. Constiinta deci se destructureaza, regreseaza in cursul somnului. In patologie exista posibilitati de regres sub diferite forme. Visul deci, partea onirica din noi, e un model pentru psihopatologie, pentru boli. Functia esentiala a constiintei este nu numai de reflectare a realului ci si de creare a unui cimp al prezentei in care sa existe o concordanta intre realitate si adevar.
In continuare ne referim la constiinta propriu-zisa a omului treaz. Constiinta treaza, dupa H.Ey, este un camp, inegal ca suprafata si ca inaltime. Pentru uz didactic, a fost impartit in trei etaje, niveluri - constienta (starea de veghe), constiinta operational-logica si constiinta moral-etica.
Etajul inferior - constienta (starea de veghe, trezia) - este un proces conditionat neuro-fiziologic, ce tine de integritatea anatomo-functionala in primul rand a mezencefalului, a substantei reticulate. Functia principala a acestui etaj este atentia. Activarea etajului (arousal) sau inactivarea explica trezia sau tendinta catre somn. Patologia de constiinta se refera la acest etaj, adica la cauze fizice, biochimice, biologice, psihice, care inhiba activitatea mezencefalica, a substantei reticulate.
Exista deci aici doi poli, intre somn si coma pe de o parte si constiinta treaza pe de alta parte. Atentia maxima nu inseamna maxima activare a substantei reticulate. Activarea maxima da o stare de enervare tradusa in EEG prin unde rapide. Undele normale alfa sunt o trezie moderata: este asa pentru ca scopul treziei nu este unul in sine, ci e o trezie pentru altceva, pentru etajele superioare.
- etajul al doilea - constiinta operational-logica, e un etaj foarte inalt, mare. El cuprinde tot soft-ul logic si comun al omului, care se antreneaza foarte multi ani, se educa deci. E etajul discernamantului. Aici se urmareste ca prin logica (si nu neaparat numai de dragul ei) sa se cunoasca adevarul realitatii. Nu exista consens asupra notiunii de adevar. Pentru noi, adevarul realitatii inseamna realitatea comuna, sau bunul simt (Montaigne), este partea rationala care face pe presupusul normal un om previzibil. Daca e invers, automat zici ca e nebun. Aceasta ne da posibilitatea unui limbaj comun (eventual gestual) universal valabil (indiferent de limba). Deci intre noi relatia se duce pe baza previzibilului rational, a interrelatiilor ca avem o logica comuna.
Realitatea in prima ei treapta de cunoastere (perceptii si reprezentari) e transformata la om in simboluri exprimate in limbaj. Acest lucru da diferente intre oameni. Asupra primei trepte (perceptive) cadem usor de acord, asupra celei de-a doua insa, de interpretare, nu prea, dam sensuri diferite. Indiferent insa de diversitatea interpretarilor, conteaza pana la urma consensul de valoare comuna, care se numeste adevar. Nu numai bolnavul mintal nu are aceasta capacitate, ci si normalul altereaza, din diverse interese afective si complexe neanalizate, calea spre adevar.
Lupta pentru adevar este deci continuu amenintata, la normal, de tendinta catre minciuna, care e o deformare voluntara a adevarului (nu e iluzie, sau o eroare ulterior recunoscuta si corectata etc.). De ce? Pentru ca prin minciuna se produce o satisfacere personala mai scurtcircuitata a pulsiunilor subiectului. Cu cat o persoana e mai imatura, cu atat tendinta la deformare e mai mare. Deci la copil se iarta (nu e destul de constient de fenomen), la adult e inadmisibil.
- etajul al treilea - constiinta morala sau etica, care ar trebui sa calauzeasca cel putin etajul al doilea (operatiunile logice). Constiinta morala se refera la constiinta de a nu prejudicia pe celalalt, de a nu-i face rau (care e si primul principiu in medicina), de a urmari binele (primul principiu din crestinism si alte morale, religii). Dar nu e atat de simplu. Omul normal poate ajunge la perversitatea de a fixa obiective de bine si in numele lor sa faca foarte mult rau.
Majoritatea oamenilor se maturizeaza pana la etajul doi. Ultimul ramane facultativ. Daca primul etaj e amenintat de somn si vise, al doilea de minciuna si incoerenta, al treilea e amenintat de rautate. Capacitatea omului de a face rau e mult mai mare decat cea de a face bine.
Constiinta, cu aceste trei niveluri, pentru omul normal, obisnuit, functional, formeaza doar un camp periferic. Toata constiinta nu e decat un mijloc, un fundal pentru manifestarile personalitatii la periferia careia sta, adica a acelor particularitati de trezie, logica, morala care fac ca un individ sa nu semene cu altul. Deci fata de constiinta, care e cat de cat de comun acord, de bun simt, intervine o diferenta radicala care e factorul personal de integrare atat a constiintei cat si a inconstientului (deci a intregului psihic).
Schematic, putem imagina mai multe cercuri concentrice, cel mai periferic si mai larg fiind lumea (tot ce ne inconjoara), urmatorul este psihicul, apoi inconstientul, apoi constiinta si central se afla personalitatea. Cel mai periferic, care e ceea ce se vede din noi, este corpul; cel mai central, mai ascuns cerc este cel al personalitatii.
Inconstientul face legatura intre corp si constiinta cu cele trei niveluri. In centru se afla ego-ul, acel fir care trece prin monedele fisicului, care e suveran pentru toata constructia, e organizatorul. Fiind cel mai central si mai sus, este si cel mai fragil si aparent cel mai mic cantitativ, si deci el ar putea fi compromis prin tulburari in fiecare din verigile celelalte. Alta constatare pentru fragilitatea lui : cu cat verigile sunt mai jos situate, sunt mai solide si se opun cu atat mai mult intentiilor superioare
Alte imagini schematice concludente ar fi cea a unor cuburi incluse unele in altele, si in care de la cel mai periferic spre cel mai central se afla: corpul - inconstientul - constiinta (cu cele trei niveluri) - personalitatea, sau imaginea cuburilor si dand forma unei piramide, in care cubul de la baza, cel mai mare, are deasupra sa si cuprinde (include - deci ideea de integrare) in acelasi timp pe urmatorul, deci de la baza (inferior) spre superior, ordinea este corp - inconstient - constiinta (cu cele trei niveluri) - personalitatea.
Ego-ul integreaza constiinta cu cele trei niveluri, constiinta etica integreaza pe cea logica, si tot asa in sens invers. In concluzie, constiinta normala este instrumentul major de integrare a inconstientului si a corpului; este la randul ei suportul ego-ului.
Patologia constiintei.
Didactic, se descriu: tulburari cantitative si tulburari calitative.
Tulburari cantitative
Constau in diminuarea veghei pana la pierderea ei totala (adica coma); pierderea acestui etaj face ca omul sa ramana inconstient. De la veghe la coma sunt trei scaderi ale acestui fitil de lampa (valabile si suficiente pentru psihiatrie): obnubilarea, stupoarea, amentia.
-obnubilarea; pacientul e somnolent; isi pastreaza automatismele, ortostatismul, se face chiar ca se uita la tine. Constiinta lui de veghe e prada unor fantasme. Deci obnubilarea e un compromis, e pseudotrezie, ceva care parca cere sa te speli pe ochi, sa te aerisesti, adica sa bombardezi substanta reticulata pentru a capata inaltime; toti luptam cu asta dimineata la sculare.
-stupoarea (stuporul); in contrast cu prima, presupune o zacere la pat, cu constiinta aparent pastrata, dar care nu poate fi mobilizata intr-o comunicare; are ochii deschisi - daca il intrebi sau il pui sa faca ceva, executa cu foarte mare dificultate ordinele sau nu le executa, are o pozitie pasiva, zace. Acest sindrom se imparte in patru forme de stupori (patru sindroame stuporoase):
-stuporul confuzional; e tulburarea cea mai profunda, privirea e tulbure, ratacita, injectata, congestionata, in ea se citeste ceva somatic, organic, cerebral (nu se preface, nu e bolnav numai cu psihicul).
-stuporul melancolic (depresiv); privirea e indurerata, plangacioasa, parca ar vrea sa comunice si nu poate; nu trebuie sa fortam comunicarea, caci nu e rauvoitor.
-stuporul catatonic; descifram in el o atitudine contrarie, negativista (ii zici sa-ti arate limba, iar el scrasneste mai tare din dinti).
-stuporul pitiatic (isteric); e cel mai superficial din toate, da impresia de prefacatorie; nu are privirea ca mai sus, ci aici e participanta si demonstreaza o suferinta; patognomonic e clipitul foarte fin al pleoapelor (imposibil la normal), aceasta arata ca nu e 100% voluntara, ci are si partea ei de automatism si inconstienta; in general locul caderii, imbracamintea arata o oarecare pudoare, nu pasivitate; e declansat psihogen (la primele trei nu putem zice ca ar fi efectul unei suparari, de la o cearta etc.).
-amentia (starea amentiva); constiinta scade sub nivelul stuporului, se poate intalni inainte de a intra in coma; e un nivel foarte jos al constiintei. Reprezinta o prezenta psihica total dezorganizata, in care nimic nu are sens, nici chiar limbajul. Bolnavul bolboroseste cuvinte adesea ininteligibile, poate doar cele foarte elementare sa fie de inteles sau nici atat. Nu putem zice ca e in coma pentru ca vorbeste. Privirea e total ratacita, comunicarea imposibila, inexistenta, bolnavul zace la pat, nu dezvolta nici o actiune cu sens. A fost descris mai ales la copii in bolile infectioase grave, , in intoxicatii, in T.C.C. grave, in insuficiente viscerale finale.
-coma; nu apartine psihiatriei, dar trebuie recunoscuta; se trimite la ATI.
Tulburari calitative
Reprezinta invazia constientei normale, in proportii variabile, de catre inconstient in starea de veghe. Daca invazia este totala, tulburarea se numeste sindrom oniric (sau delirium; sau confuzie mintala propriu-zisa). E o situatie proprie de obicei starilor psiho-organice acute toxice (ex.delirium tremens la alcoolici), infectioase (ex.meningo-encefalita), traumatisme cranio-cerebrale. Bolnavul nu doarme, dar e ca si cum ar dormi cu ochii deschisi, nemaitinand cont de reperele realitatii, el fiind animat de visul lui. Onirismul reprezinta un vis, cel mai adesea un cosmar, care nu este trait ca vis ci este proiectat in realitate, substituind realitatea, fara a tine cont de ea. Este un film de groaza, extrem de rapid, agitat, vizual (deci halucinatia vizuala este fenomenul principal desi pot fi implicati si ceilalti analizatori in mod secundar). Bolnavul traieste o situatie limita din care incearca sa scape, sa fuga. Pentru ca e un delirium cu halucinatii, bolnavul e agitat conform acestei imagistici, e alergat, se lupta cu obstacolele imaginare. Deci onirismul pune in pericol viata bolnavului si a celor din jur. E un scenariu incoerent, fragmentar, pentru ca asa e si visul dar, spre deosebire de visul natural, visul acesta patologic nu se memoreaza (decat exceptional anumite fragmente). Dupa ce trece perioada de stare, dupa cateva zile, cand bolnavul reintra in realitate, mai poate pastra cateva din aceste fragmente (onirism rezidual). Deci acest sindrom este caracteristic patologiei organice acute (infectii, intoxicatii,traumatisme), extrem de rar complica patologia endogena (cum ar fi furor-ul maniacal sau melancolia confuza maligna) si de asemenea se poate intilni in starile de soc psihogen grave (calamitati naturale, raniti de razboi). Se termina de obicei printr-un somn profund, reparator
Daca invazia inconstientului asupra veghei nu e totala, ci partiala, rezultatul este un amestec intre vis si realitate de proportii variabile, care se numeste sindrom oneiroid (adica asemanator visului). Un sindrom formal echivalent este si sindromul crepuscular. Inconstientul infiltreaza toate straturile constiintei; infiltrand egoul, bolnavul devine deodata altcineva. Adesea starea oneiroida e profesionala. Noaptea poate fi oniric, iar dimineata isi mai revine, e oneiroid.
Oneiroidul, adica asemanator visului, nu este oniricul care ignora realitatea. Oneiroidul e deci mai sistematizat, o poveste fantastica, e o interpretare a realitatii in sensul fantastic, care rastoarna datele realului (in sensul ca ceilalti sunt elementele unui scenariu, film, in functie de ce stie si ce a vazut fiecare). Oniricul e fragmentat, nu e o succesiune de imagini, scene ca de film cum e oneiroidul. In descrierea standard, bolnavul zace la pat cu ochii deschisi, da impresia ca e treaz si ca percepe realitatea inconjuratoare dar nu comunica. El e prins, e 'hipnotizat', e iluzionat magic de visul la care asista. De aici rezulta ca bolnavul nu halucineaza ci el are o falsa recunoastere continua, o iluzionare sistematica, percepe delirant si este foarte vecin, desi nu trebuie confundat, cu delirul primar. Oneiroidul apartine patologiei acute, dureaza ore sau zile si dupa desfasurarea episodului il povesteste ca pe o poveste minunata care l-a fascinat. In delirul primar perceptia, dispozitia si intuitia deliranta care-l compun formeaza trairi persecutorii, cel mai adesea de influenta exterioara. Aceasta este distinctia fata de patologia oneiroida, atribuita de obicei patologiei confuzionale exogene organice, de exemplu in toxicomanii. Toxicomanul face onirism in abstinenta si face oneiroidie agreabila cind isi administreaza substantele. Dar si acum este periculos, pentru ca daca incerci sa comunici cu el, se supara ca i-ai intrerupt calatoria.
Exista diferente intre starea crepusculara si cea oneiroida. Crepusculul e rezervat mai ales epilepsiei si betiei patologice, in care se produc acte grave, crime, urmate de amnezie, in timp ce oneiroidul poate povesti foarte bine aventura pe care a trait-o (chiar rade de ce si-a imaginat). Intre oniric si oneiroid deci vine crepusculul, care e mai destructurat, mai profund decat oneiroidul. Sindromul crepuscular are caracteristica inceputului si sfirsitului brusc, deci semneaza paroxismul epileptic. Este o echivalenta epileptica si se intilneste la epilepticii manifesti sau la cei latenti revelati de o betie patologica. A doua caracteristica e ca trairea nu este la fel de sistematica cum este in oneiroid, e mai dezorganizata, mai fluctuanta ca nivel, putandu-se intrica cu halucinatii vizuale, deci se amesteca si cu nivelul oniric; de aici si explicatia amneziei partiale reale. O alta caracteristica este repetitivitatea identica la acelasi bolnav. Apoi violenta este absurda, fara sens; se intelege ca aici nu poate fi inclus un alcoolic care fura cauciucuri si pe urma sustine ca e betie patologica.
Sindroamele amential, oniric, oneiroid si crepuscular apartin sindromului confuzional clasic
Psihiatria moderna a mai adaugat si alte tulburari calitative. Sindromul de dedublare cuprinde sindromul halucinator, delirant-halucinator, sindromul paranoid, sindromul de automatism mental Kandinski-Clerambault, halucinoza Wernicke, delirul primar. Daca in nivelurile inferioare realitatea era ignorata sau malformata, odata cu dedublarea realitatea este luata in considerare, este perceputa dar in paralel coexista si o traire delirant-halucinatorie, de obicei auditiva. Este faimosul fenomen al 'vocilor'. La acest nivel bolnavul pare treaz si poate dialoga dar nu exact in momentul activ halucinator pentru ca daca ar pretinde acest lucru ar putea fi o simulatie si tocmai aceste doua momente trebuie separate. De aceea se vorbeste de o dedublare, pentru ca este de fapt o dedublare a ego-ului si nu a realitatii obiective, o disociere a ego-ului (Scharfetter) care se descentreaza, proiecteaza si asculta sau dialogheaza cu un fel de alter ego dusman. Dedublarea constiintei trebuie privita ca un ego scindat, care proiecteaza propriul inconstient dislocat pe altii. Este de fapt mecanismul halucinator si pseudo-halucinator, in care constructia corpului are inconstientul dislocat, proiectat si personificat in altcineva; acest altcineva, 'vocea', ii spune de obicei ceva de rau, persecutor. Este un mecanism care scapa de sub control si este proiectat in ceva exterior ('vocea'). Acest "altcineva" poate fi situat in interiorul bolnavului, in afara sau chiar la mare distanta. Fenomenul este denumit si 'solilocvie' sau dialog cu vocile sau raspunsuri la o sursa imaginara. Se pot produce comenzi sau acte de suicid, omucidere, automutilare. Sint crime patologice, iresponsabile, pentru ca bolnavul, desi are memoria lor, motivatia este delirant-halucinatorie. Meritul genial al lui H.Ey a fost de a interpreta fenomenologic delirul si halucinatia ca pe o falsificare a relatiei fata de realitatea exterioara, limitata la celalalt, proiectand alter ego-ul in persoana a doua sau a treia a dialogului, nu la elemente de mediu neutre. Deci acesta este sindromul principal din schizofrenia paranoida, din sindromul paranoid alcoolic Wernicke, din sindromul paranoid de involutie, din sindromul paranoid reactiv.
Disocierea este de doua feluri: este o disociere pitiatica, isterica, in care personalitatea se descompune in fragmente mari, de exemplu personalitatea multipla si disocierea schizofrena (Bleuler) in care personalitatea se dedubleaza ca in sindromul paranoid delirant - halucinator si mai departe se fragmenteaza in fragmente din ce in ce mai mici. Sindromul de disociere mintala, care este sindromul fundamental al schizofreniei, nu are o evolutie egala. Momentele accentuate sint acute (Schub) si de aceea intra in scara descrisa aici iar momentele mai sterse intra in patologia de la cronici. Cel propriu-zis apartine schizofreniei si este descris cu mai multe metafore: 'destramare a unui ghem, tesaturi', 'discordanta unui ansamblu', 'orchestra fara dirijor', 'eu slab si fragmentat', un fel de zapaceala care nu e confuzie pentru ca privirea e clara, totul se desfasoara pe fondul unei aparente luciditati (asta facea pe clasici sa distinga confuzia de schizofrenie) si, la drept vorbind, este o confuzie neclasica, neortodoxa in care subiectul este aparent normal, raspunde la orice, si tocmai aici este boala - ca raspunde la orice, e prea disponibil (disponibilitate fara scop inalt); el nu are o schema proprie, nu are program, nu are nici macar un scop, un lant motivational. E ca un fel de automat care executa si ordine absurde (vezi sugestibilitatea catatonica). Tot aici intra tabloul incoerentei de diferite grade si a disocierii ideo-verbale sau dezintegrarea logos-ului . In contrast cu aceasta disociere obiectiva, grava, este sindromul disociativ din isterie. Acesta este mai sistematic, mai cu sens si in orice caz clar reactiv. El explica fugile isterice, personalitatea multipla, amnezia psihogena.
Sindromul de depersonalizare trebuie inteles in doua sensuri. Un sens strict, in care bolnavul isi percepe o modificare fizica sau psihica a propriei persoane si care se coreleaza sau nu cu un sindrom concomitent de derealizare; se intilneste in debutul de schizofrenie, in psihastenie, in isterie si chiar in neurastenie (C.Stefanescu-Parhon).Al doilea sens e cu mult mai important pentru ca este denumit de obicei 'sindromul de persecutie' care insa fenomenologic, dupa H.Ey, e o depersonalizare. Clasicii nu faceau insa aceasta interpretare. Este deci un sindrom nehalucinator, un sindrom interpretativ. Nu este o tulburare de perceptie ci o tulburare de gindire si este traita ca un obstacol in dezvoltarea eu-lui. Obstacolul se numeste 'dusman, dusmani, retea, complot, urmarire', o activitate straina care se opune egoului sau ('ma urmareste vrea sa ma distruga' etc.).Nu este 'influenta' din sindromul Kandinski-Clerambault, ci sint mecanisme verosimile, de aici frecventa cu care se produce contaminarea (folie ŕ deux, folie multiple, etc). Mecanismul persecutiei nu mai este halucinatia, ci interpretarea , sau perceptia, deliranta.
Este caracteristica paranoiei, parafrenia fiind mai jos situata pe scara sindromologica. Din acelasi motiv bolnavii par normali si pot disimula boala cind au interesul, de exemplu in expertize. Laicii si neprofesionstii ii considera cel mult simulanti si adesea ii socot victime pentru care au compasiune. Ei declanseaza foarte multe denunturi si anchete care accidental dau peste alte fapte care complica interpretarea.
Sindromul depresiv este sindromul in care diminuarea fortelor psihicului e resimtita ca o durere morala, ca o pierdere a sensului, a puterii de a merge mai departe. Este cel mai neplacut autosentiment care duce la autoinvinovatire si la concluzia si savirsirea suicidului. I se descriu doua niveluri: unul mai usor, cu constiinta fenomenului nevrotic (un nivel, situat superior, care este constiinta distimica) si un sindrom depresiv delirant, psihotic, melancolic, cu mare pericol de suicid. Daca dedublarea si persecutia afecteaza latura spatiala a psihopatologiei (spatiul este in afara), in constiinta distimica este afectata trairea timpului, dimensiunea temporala. E o constiinta ori accelerata, ori incetinita (respectiv in excitatia maniacala si depresie).
Sindromul de exaltare apartine excitatiei maniacale dar in forme mai usoare hipomaniei si chiar exuberantei hipertime sau afectarii pitiatice. Este o stare de bine interior care nu mai tine cont ca ploua sau ca sint obstacole. Este momentul lui, poate chiar nunta lui, cind este in stare sa treaca peste toate contradictiile. Se intilneste in prima faza din betia acuta, din toxicomaniile usoare, cu euforizante, dupa succese deosebite. Se produce o accelerare a trairilor si o superficializare , o exaltare a vietii, a libido-ului. De aici caracterul moriatic, obraznicia, violul.
Sindromul de crestere a emotivitatii (tracul) scade performantele in momente cheie (examene, spectacole, intilniri importante) mai ales la subiectii emotivi, deci care isi controleaza mai greu afectivitatea (pitiaticii, complexatii, etc).
Sindromul de panica se intilneste in crize nocturne sau diurne. Este resimtit ca un pericol vital, cu manifestari vegetative puternice (sufocari, palpitatii, transpiratii, tulburare de constienta) si reprezinta una din entitatile mai recent descrise in cadrul tulburarii anxioase.
Sindromul de epuizare, intilnit in neurastenie dar si in toate sindroamele astenice, se caracterizeaza printr-o senzatie de coplesire fizica, de nevoie de liniste si repaos, cu senzatii neplacute in corp.
Sindromul de enervare (suparare) este un sindrom provocat de o contrarietate care indispune si care strica performantele ulterioare. Persista desi subiectul ar vrea sa-l minimalizeze. Este frecvent intalnit in crizele psihopatice, dupa care bolnavul isi manifesta regretul.
